Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit, în Duminica a 19-a după Rusalii, despre una dintre cele mai grele, dar și mai înalte porunci evanghelice: iubirea vrăjmașilor.
„Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată că iubirea de vrăjmași ne face milostivi asemenea lui Dumnezeu”, a spus Patriarhul, explicând că Domnul Iisus Hristos „aduce o lege nouă, a iubirii, în locul urii”, întrecând toți legiuitorii din istoria omenirii.
Preafericirea Sa a subliniat că iubirea de aproapele trebuie să fie necondiționată: „Nu zice: Faceți ceea ce vă fac oamenii, ci: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Cu alte cuvinte, să nu răspundem la rău cu rău, ci la rău cu bine.”
„Numai bunătatea și dărnicia sunt profund umane”
Patriarhul României a explicat că firea omului căzut nu mai este deplin „firea creată după chipul lui Dumnezeu”, ci o natură deteriorată de păcat, în care binele și răul se amestecă.
„Numai omul bun și milostiv se manifestă ca fiind creat după chipul lui Dumnezeu. Numai bunătatea și dărnicia sunt profund umane — nu răutatea. Răutatea este o boală a sufletului, o deviere de la chipul divin sădit în noi”, a arătat Patriarhul.
El a amintit cuvântul Mântuitorului din Evanghelia după Luca (6, 35-36):
„Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb… Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.”
„Sufletul care nu iartă nu este liber și nici sănătos”
Patriarhul Daniel a arătat că omul contemporan, asemenea celui din vechime, poartă adesea în inimă răni și resentimente, care îl țin departe de harul lui Dumnezeu.
„Sufletul care nu iartă și nu uită răutatea vrăjmașilor, adică nu se descarcă de ea, nu este un suflet liber și nici sănătos. De aceea, când omul constată că nu poate să-și iubească vrăjmașii, trebuie să se roage și să ceară ajutorul lui Hristos, ca iubirea Lui milostivă să vindece sufletul rănit de ură.”
Preafericirea Sa a explicat că iubirea sinceră de vrăjmași începe cu rugăciunea pentru iertarea și îndreptarea lor, nu cu dorința de pedepsă: „Iubirea fățarnică – te iert, dar nu te uit – nu vindecă sufletul; doar rugăciunea și harul lui Hristos pot preschimba răul în bine.”
„Este mare păcat să cerem pedepsirea vrăjmașilor”
Un avertisment puternic al Patriarhului a fost legat de pomelnicele greșit înțelese, aduse uneori cu gând de răzbunare:
„Există oameni care scriu pe pomelnicele aduse la biserică numele celor ce i-au supărat și cer lui Dumnezeu să-i pedepsească grabnic. Dar este mare păcat să aducem la Sfântul Altar pomelnice prin care cerem tocmai lui Dumnezeu Cel milostiv să-i pedepsească pe vrăjmașii noștri.
În rugăciunile Bisericii Ortodoxe nu se cere pedepsirea vrăjmașilor, ci îndreptarea lor. Dumnezeu nu ceartă ca să răzbune, ci ca să îndrepte și să vindece.”
Biruința asupra răului vine prin iubire
Patriarhul a arătat că biruința asupra răului nu se obține prin pedeapsă, ci prin iubire și răbdare:
„Vrăjmașii trebuie copleșiți cu iubire, ca să se întoarcă de la rău la bine. Așa ne-a învățat Hristos și așa au trăit creștinii primelor veacuri, care se rugau chiar pentru prigonitorii lor.”
Citând din literatura română, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evocat versul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu:
„Răzbunarea cea mai crudă este când dușmanul tău e silit a recunoaște că tu ești bun și dânsu-i rău.”
„Doamne, ajută-ne să fim milostivi, precum Tu ești milostiv!”
În încheiere, Patriarhul României a subliniat că adevărata desăvârșire creștină constă în asemănarea cu Dumnezeu prin milostivire și iertare:
„Nu putem fi milostivi asemenea lui Dumnezeu decât dacă cerem ajutorul Lui și dacă ne gândim mai mult la greșelile noastre decât la greșelile altora.
Să ne rugăm astfel: Doamne, ajută-ne să fim milostivi, precum Tu ești milostiv, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte. Iubirea vrăjmașilor), rostită la 5 octombrie 2025, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” de la Reședința Patriarhală:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacuvioși și preacucernici părinți, preacuvioasă maică, iubiți credincioși,
Astăzi Biserica noastră prăznuiește Duminica a 19-a după Rusalii. În Evanghelia acestei duminici se vorbește despre iubirea vrăjmașilor. În esență, Evanghelia ne spune că iubirea de vrăjmași ne face milostivi asemenea lui Dumnezeu.
Sfânta Evanghelie din Duminica a 19-a după Rusalii este plină de învățături duhovnicești și ne arată care este deosebirea dintre omul păcătos și omul sfânt.
Domnul nostru Iisus Hristos știa că, în mentalitatea populară inspirată de unele texte din Vechiul Testament — precum Psalmii 136 și 138 —, circula îndemnul: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău”, după cum ne arată Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetul 43.
Însă, Domnul Iisus Hristos aduce o schimbare radicală de atitudine și, în locul urii față de vrăjmași, aduce legea nouă a iubirii față de vrăjmași. Prin aceasta, Hristos-Domnul i-a întrecut pe toți legiuitorii din istoria omenirii, pentru că niciun legiuitor nu a poruncit vreodată ca omul să-și iubească vrăjmașii.
Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă, zicând: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea.”
Nu zice: „Faceți ceea ce vă fac oamenii”, ci zice: „Precum voiți să vă facă oamenii”.
Adică oamenii vor ca semenii lor să le facă bine, să se poarte frumos cu ei, să-i respecte, să-i ajute, să-i împrumute, să-i ierte, să le acorde cinste ca unor ființe raționale, iubite și binecuvântate de Dumnezeu.
Domnul Iisus Hristos spune, de fapt, că trebuie să săvârșim numai binele, să nu le facem oamenilor răul pe care ei ni-l fac, ci doar ceea ce dorim noi să ne facă ei — adică binele.
Apoi precizează că, dacă iubim doar pe cei ce ne iubesc, ne asemănăm păcătoșilor și nu ne deosebim cu nimic de aceștia. Dacă împrumutăm doar pe cei care ne-au împrumutat, dacă facem bine numai celor care ne fac bine, atunci nu progresăm spiritual, pentru că nu depășim egoismul firii umane posesive, adică starea decăzută a naturii umane păcătoase și egocentrice.
Ni se pare firesc și natural să facem bine celor care ne fac bine, dar nu ni se pare firesc, natural sau normal să facem bine și celor ce ne fac rău. Adică nu ni se pare firesc să-i iubim pe cei care ne urăsc și să dorim binele celor care sunt vrăjmașii noștri.
De ce? Pentru că acest „firesc” al nostru nu mai este firea umană deplină, creată după chipul lui Dumnezeu Cel milostiv, ci este firea umană decăzută, coruptă sau deteriorată de păcat — o existență egoistă și posesivă, care amestecă binele cu răul.
De aceea, Domnul Iisus Hristos vrea să ne învețe că numai omul bun și milostiv, în mod constant, se manifestă ca fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel bun și milostiv.
Mai precis, numai bunătatea și dărnicia sunt profund umane — nu răutatea. Răutatea oamenilor, care a devenit aproape o a doua natură, este mult răspândită în lume, dar nu este conformă cu chipul lui Dumnezeu din om.
Numai bunătatea sau dărnicia, ca iubire milostivă și iertătoare, sunt conforme cu chipul lui Dumnezeu Cel bun.
De aceea, spre sfârșitul Evangheliei de astăzi, Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă, zicând: „Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt” (Luca 6, 35). Adică nu veți mai fi robi sau slujitori ai egoismului ori ai păcatului, ci fii ai harului, fii ai lui Dumnezeu după har.
Evanghelia ne învață, așadar, că un creștin care crede în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și este înfiat prin harul Sfântului Botez, devine fiu după har al lui Dumnezeu-Tatăl. Așa cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” — adică prin harul Duhului Sfânt primit la Botez.
Prin Botez, se dăruiește omului nu numai iertarea păcatelor, ci și calitatea de fiu al lui Dumnezeu după har. Aceasta înseamnă că, prin har, prin credință și prin fapte bune — adică prin iubire milostivă — putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, Care este bun, milostiv și sfânt.
De aceea, Evanghelia de astăzi se încheie cu acest îndemn al Domnului Iisus Hristos: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este” (Luca 6, 36).
Aici este concluzia Evangheliei: numai bunătatea smerită și darnică este starea sănătoasă și sfântă a vieții creștine. Cu alte cuvinte, Hristos-Domnul ne învață că natura umană sănătoasă, din punct de vedere duhovnicesc, este natura curățită de patimi egoiste și sfințită prin harul iubirii milostive. Aceasta este firea umană înălțată la asemănarea cu Dumnezeu Cel milostiv și sfânt.
Deși iubirea de vrăjmași este poruncită de Domnul Iisus Hristos, totuși unii oameni se întreabă: „Cum putem noi să-i iubim pe vrăjmașii noștri, dacă adesea uităm chiar și pe cei care ne-au făcut mult bine?”
Uităm adesea pe părinții noștri, care ne-au născut și ne-au crescut; pe învățători, pe duhovnici, pe profesori, care ne-au format; pe conducătorii care ne-au promovat într-un rang mai mare. Uităm repede pe cei ce ne-au ajutat în vreme de sărăcie, de boală sau de necaz.
În schimb, ținem minte multă vreme răul pe care ni l-a făcut cineva: cuvântul care ne-a jignit sau ne-a rănit, fapta pătimașă și vrăjmașă a celui care ne-a umilit sau ne-a păgubit.
Toate aceste forme de răutate ale altora față de noi sunt păstrate adânc și îndelung în memoria noastră cognitivă și afectivă, astfel încât răutatea altora, memorată în noi, devine cu timpul răutatea noastră sau boala sufletului nostru.
Sufletul care nu iartă și nu uită răutatea vrăjmașilor, adică nu se descarcă de ea, nu este un suflet liber și nici sănătos.
E foarte greu, desigur, ca firea păcătoasă și egoistă a omului, înclinată spre răzbunare, să se schimbe atât de mult încât cel umilit să dorească binele celui care i-a făcut rău.
De aceea, când omul păcătos constată că nu poate să-i iubească pe vrăjmași, el trebuie să se roage și să ceară ajutorul lui Hristos, ca iubirea milostivă a lui Hristos să vindece sufletul său rănit de răutatea vrăjmașilor și să-i dăruiască harul iubirii Sale milostive.
Astfel, cu ajutorul harului lui Hristos, omul rănit sufletește poate scoate din inima sa spinii urii și ai dorinței de răzbunare, așa cum se spune într-o rugăciune ortodoxă pentru iertarea vrăjmașilor.
În acest sens, iubirea de vrăjmași sinceră, adică nu una fățarnică („te iert, dar nu te uit”), începe cu rugăciunea pentru iertarea vrăjmașilor și pentru îndreptarea lor.
În cărțile noastre de cult există rugăciuni pentru înmulțirea dragostei și pentru alungarea urii și a dorinței de răzbunare. Se poate vedea rugăciunea intitulată „Pentru înmulțirea dragostei și dezrădăcinarea urii și a toată răutatea” din Liturghierul din 2012, paginile 461–462. De asemenea, la sfârșitul Liturghierului se află un capitol numit „Adunare de cereri”, unde găsim o rugăciune pentru vrăjmași, pentru cei ce ne urăsc și ne asupresc pe noi. În această rugăciune nu se cere pedepsirea vrăjmașilor sau distrugerea lor, ci schimbarea lor în bine și îndreptarea lor. Se cere ca Dumnezeu să transforme starea sufletului necredincioșilor sau a răufăcătorilor, să schimbe felul lor de a gândi și de a lucra.
Cităm din rugăciune: „Necredincioșii să se întoarcă la dreapta credință, iar cei de o credință cu noi să se întărească în iubirea de frați, iar toată vrăjmășia și ura lor să se preschimbe în pace și dragoste desăvârșită.” Am încheiat citatul.
Deci, iubirea de vrăjmași începe cu rugăciunea pentru schimbarea răutății sufletului lor în bunătate și pentru îndreptarea lor.
Foarte adesea, omul robit de mânie și de ură este înflăcărat de puterile diavolești, de „duhurile răutății care sunt în văzduh”, cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, capitolul 6, versetul 12.
Deși creștinii din primele veacuri erau persecutați de împărații romani păgâni și de unii iudei — așa cum ne spune Sfântul Iustin Martirul și Filosoful din secolul al II-lea —, totuși ei se rugau pentru împăratul roman prigonitor, cerând ca Dumnezeu să-l îndrepteze și să-l facă, din om rău, un om bun. Se rugau, de asemenea, și pentru iudeii care îi urau pe creștini, deoarece — spune același Sfânt Iustin Martirul și Filosoful — Hristos i-a învățat pe creștini să se roage pentru vrăjmași.
Vedem aici o aplicare concretă a Evangheliei iubirii de vrăjmași în viața creștinilor: să ne rugăm pentru mântuirea celor care ne doresc răul, pentru îndreptarea lor, pentru schimbarea lor în bine — pentru ca aceștia să poată birui răutatea din ei prin bunătate. Astfel, vrăjmașii sunt puși în starea de a recunoaște superioritatea spirituală a celor ce suferă răutatea lor, dar nu se răzbună. Ei nu răspund la răutate cu răutate.
În literatura română, acest adevăr — ecou al rodirii Sfintei Evanghelii în viața poporului nostru — a fost exprimat în versurile lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, în drama „Răzvan și Vidra”:
„Răzbunarea cea mai crudă este când duşmanul tău e silit a recunoaşte că tu eşti bun şi dânsu-i rău.”
Aceasta este o răzbunare creștină, nu prin pedepsirea sau distrugerea vrăjmașilor, ci prin biruirea răului prin bine. Este cea mai sănătoasă și mântuitoare formă de biruință, căci răul este învins doar prin bunătate.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne îndeamnă să nu ne asemănăm cu oamenii robiți de lăcomie, de egoism și de dorințe de câștig, ci să ne asemănăm cu Dumnezeu Cel milostiv, Care nu lucrează potrivit firii omenești căzute și păcătoase, ci dorește să-l ridice pe om la sfințenia și bunătatea Sa, pentru că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu Cel milostiv, bun și blând.
Totuși, când ne rugăm pentru iertarea și îndreptarea vrăjmașilor, trebuie să știm că schimbarea în bine a acestora nu vine întotdeauna când dorim noi și cum dorim noi. Uneori este nevoie de multă răbdare, iar rugăciunea trebuie însoțită de post.
Unii oameni se schimbă în bine pentru că Dumnezeu, Cel bun, le dăruiește multe binefaceri, deși nu le merită.
În acest sens, exemplul cel mai grăitor este vameșul Zaheu, care s-a convertit nu pentru că a fost pedepsit, ci pentru că i s-a oferit o cinste pe care nu o merita — aceea de a fi vizitat de Iisus în casa lui.
Dumnezeu poate schimba inimile oamenilor răi prin lucrări tainice, înțelepte și pedagogice, transformând o încercare, o boală, o suferință sau un accident grav într-o atenționare care-l ajută pe om să înțeleagă că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu Cel milostiv.
Totuși, când Dumnezeu ceartă pe cineva, El nu o face din răzbunare, ci din dorința de a-l îndrepta pe cel păcătos, pentru ca acesta să dobândească mântuirea, adică iertarea păcatelor și unirea cu Dumnezeu.
Mai precis, când omul nu se îndreaptă prin leacuri duhovnicești dulci, Dumnezeu, în iubirea Sa milostivă, îngăduie leacuri duhovnicești amare, pentru a-l elibera pe om din robia răutății.
Când ne rugăm pentru îndreptarea sau îmblânzirea vrăjmașilor, trebuie să ne punem nădejdea mai întâi în ajutorul lui Dumnezeu, pentru că El, uneori în chip minunat, schimbă comportamentul vrăjmașilor, văzând multă răbdare și multă credință la cei care suferă.
Există însă și oameni care doresc să se răzbune repede pe vrăjmașii lor. Unii chiar scriu pe pomelnicele aduse la biserică numele celor ce i-au supărat și cer lui Dumnezeu să-i pedepsească grabnic.
În general, ei doresc ca vrăjmașii lor să se schimbe prin pedepse grele trimise de Dumnezeu.
Dar este mare păcat să aducem la Sfântul Altar pomelnice prin care cerem tocmai lui Dumnezeu Cel milostiv să-i pedepsească pe vrăjmașii noștri, în timp ce, în rugăciunile Bisericii Ortodoxe, nu se cere pedepsirea, ci îndreptarea lor.
Așadar, deși purtăm nume de creștini, când trecem prin necazuri pricinuite de vrăjmași, constatăm cât de mult trebuie să ne schimbăm noi înșine, până când ajungem să fim milostivi și iertători ca Dumnezeu și să putem iubi cu adevărat pe vrăjmașii noștri.
În acest sens, avem nevoie de ajutorul harului divin, chiar și pentru a rosti și împlini cuvintele din rugăciunea „Tatăl nostru”:
„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.”
În concluzie, înțelegem că nu putem fi milostivi asemenea lui Dumnezeu decât dacă cerem ajutorul Lui și dacă ne gândim mai mult la greșelile noastre decât la greșelile altora, rugându-ne astfel: „Doamne, ajută-ne să fim milostivi, precum Tu ești milostiv”, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire.
Amin.”
