Sâmbătă, 12 iulie 2025, cu prilejul hramului de vară al Schitului „Sfântul Ierarh Nicolae” din Giurgiu, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a rostit o predică de excepție, care a surprins prin sinceritate, claritate și curaj. Mesajul său duhovnicesc, profund ancorat în realitățile sociale și spirituale ale prezentului, a fost marcat de reflecții asupra crizei morale, a instabilității internaționale și a nevoii de rugăciune și întoarcere la valorile creștine.
Referință la contextul geopolitic: „Oamenii sunt debusolați”
Într-un pasaj cu puternic impact, ierarhul a vorbit deschis despre frământările lumii contemporane:
„Să vă rugați pentru familie, pentru copii și pentru societate, pentru că vremurile pe care le trăim sunt realmente de neimaginat. Nici nu știi astăzi de cine să te temi mai mult – cum spunea cineva – de președintele Rusiei sau de președintele Americii. O nebunie peste tot: taxe, impozite, oamenii sunt realmente debusolați.”
Cinstirea icoanei făcătoare de minuni: Maica Domnului Prodromița
În prima parte a predicii, Preasfințitul Ambrozie a vorbit despre sărbătoarea icoanei Maicii Domnului Prodromița, făcând o amplă incursiune istorică și teologică în semnificația acestei sfinte icoane, pictată prin minune dumnezeiască:
„Această icoană, Prodromița, se află într-o mănăstire românească din Sfântul Munte Athos. Monahii, ctitorii schitului, au dorit o icoană ocrotitoare și au comandat-o unui iconar român, Iordache Nicolau. Chipul Maicii Domnului s-a pictat singur, prin minune, în urma postului și rugăciunii pictorului.”
Cuvânt despre Sfântul Paisie Aghioritul
Predica a fost prilejuită și de prăznuirea Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul, sfânt contemporan, al cărui cuvânt – a spus episcopul – „se regăsește astăzi pe toate rețelele de socializare și este de un realism duhovnicesc tulburător”. PS Ambrozie a împărtășit amintiri din timpul proclamării canonizării acestuia, la Mănăstirea Suroti din Grecia:
„Sfântul Paisie are sfaturi pentru familie, pentru copii, pentru ispitele lumii moderne. Este unul dintre cei mai mari sfinți contemporani, iar ajutorul lui este viu și lucrător.”
Hirotesia părintelui stareț în arhimandrit
În cadrul Sfintei Liturghii a fost oficiată și slujba de hirotesire întru arhimandrit a protosinghelului Nicolae Matei, starețul Schitului. PS Ambrozie a subliniat calitățile duhovnicești ale părintelui și dragostea sa jertfelnică pentru comunitate:
„Cred că nu avem, în Biserica noastră, aici, în Episcopie, un călugăr atât de cuminte, atât de jertfelnic, atât de rugător. A stat aici cu candela aprinsă și a apropiat foarte mulți fii și fiice duhovnicești.”
Apel la credință și la păstrarea conștiinței duhovnicești
În încheiere, PS Ambrozie a transmis un mesaj ferm către credincioși, îndemnându-i să se roage, să aibă duhovnici și să nu se lase conduși de propria minte:
„Problema noastră cea mai mare este că avem pretenții foarte mari despre noi înșine. Omul nu poate fi sieși povățuitor. Avem nevoie de duhovnici, de îndrumare, de rugăciune, altfel riscăm să rătăcim cu toții.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, sâmbătă, 12 iulie 2025, la hramul de vară al Schitului „Sfântul Ierarh Nicolae” din Giurgiu:
”Iubiți credincioși și credincioase, ne bucurăm în mod deosebit că, la această mare sărbătoare a Maicii Domnului, când se cinstește icoana Maicii Domnului Prodromița, împreună cu icoana Sfintei Veronica, care se află în centrul catapetesmei — așa-numita ”Adevărata icoană a Domnului” —, și când, de asemenea, la această mare sărbătoare se adaugă și prăznuirea Sfântului Paisie Aghioritul, ne aflăm aici, în Schitul Sfântul Nicolae, împreună cu preacuvioșii și preacucernicii părinți, pentru a da slavă lui Dumnezeu și mulțumire Maicii Domnului.
Trebuie să știți — și mai ales în acest an al Centenarului, al împlinirii celor 100 de ani de la ridicarea la treapta de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române — că este de datoria noastră să ne cunoaștem mai bine patrimoniul spiritual, zestrea spirituală pe care Biserica noastră, încă de la începuturile ei, având un creștinism de origine apostolică, o păstrează cu sfințenie. Această zestre, această moștenire spirituală, este patrimoniul de neuitat și de neschimbat al Bisericii Ortodoxe Române Dreptmăritoare, organizată ca Patriarhie, ai cărei fii și fiice suntem și sunteți cu toții.
Zestrea noastră spirituală este una pe care, de multe ori, nu o cunoaștem sau suntem indiferenți, o ignorăm. Atât de mulți sfinți au mărturisit pe acest pământ apostolic, începând cu Sfântul Apostol Andrei, cu Sfântul Apostol Filip, atât de mulți ierarhi care au participat la primele sinoade ecumenice, atât de multe icoane făcătoare de minuni, încât noi ar trebui să ne îmbogățim și noi duhovnicește din această zestre, din acest patrimoniu extraordinar.
Cunoașteți, desigur, că țara noastră are atât de multe mănăstiri și schituri care dețin icoane făcătoare de minuni: icoane care lăcrimează, icoane izvorâtoare de mir. Avem atât de multe dovezi ale harului lui Dumnezeu prin trupurile neputrezite ale sfinților și ale sfintelor. Avem, iată, în anul acesta centenar, încă 16 sfinți canonizați, care au mărturisit cu viața lor, de multe ori chiar cu prețul vieții și al libertății lor, credința ortodoxă dreptmăritoare.
În acest tezaur, în acest patrimoniu extraordinar, se numără, între multele icoane făcătoare de minuni pe care împărații bizantini le-au dăruit domnitorilor din Moldova și din Țara Românească, icoana Sfintei Ana de la Bistrița sau icoana Maicii Domnului pe care am prăznuit-o în 9 iulie — Maica Domnului de la Neamț, donată de Ioan al VIII-lea Paleologul, avem însă și icoane din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pictate prin minune dumnezeiască. Ne referim la icoana Maicii Domnului Prodromița, pe care o prăznuim astăzi, în 12 iulie. Icoana Maicii Domnului Prodromița se află în Schitul Prodromu din Sfântul Munte Athos. Știți că avem o mănăstire în Muntele Athos, în Grădina Maicii Domnului, închinată Sfântului Ioan Botezătorul. În limba greacă, Ioan Botezătorul se spune „Prodromos”, adică Înaintemergătorul Domnului.
În această minunată mănăstire, încă de la începutul temeluirii ei, monahii, ctitorii, au dorit să aibă și ei o icoană — o ocrotitoare — și au dat comandă, în Țara Românească, unui vestit iconar, pe nume Iordache Nicolau, să zugrăvească chipul Maicii Domnului.
Cunoașteți, desigur — cei care sunteți interesați — că pictorii din vechime posteau, ajunau aspru ca să se poată apropia și să devină instrumentele prin care Dumnezeu lucrează. Așa încât, după rânduielile Erminiei, icoanele Maicii Domnului și ale sfinților, în general, se pictau întâi la veșminte.
Apoi, în cele din urmă, când icoana era aproape desăvârșită, finalizată, se pictau și chipurile. Ori acest bătrân pictor, Iordache Nicolau, așa cum arată în mărturisirea sa, nu reușea să zugrăvească chipul Maicii Domnului așa cum o vedem noi, cu chipul ei divin, diafan, în icoane – cum este reprezentată atât în cele mai vechi icoane, cât și în cele noi, în cele de factură curat bizantină, în cele neobizantine, dar și în cele cu influență renascentistă, cu care suntem obișnuiți.
Ei bine, după mult post și rugăciune, Iordache Nicolau, venind în schit, a descoperit icoana acoperită cu mahrama și a văzut că chipurile Maicii Domnului și al Pruncului Iisus Hristos erau zugrăvite prin minune dumnezeiască. Se află o mărturie în acest sens la Schitul Prodromu din Muntele Athos – Grădina Maicii Domnului. El mărturisește că nu a mai îndrăznit să adauge nimic, pentru că chipurile Maicii Domnului și al Pruncului erau atât de frumoase, atât de luminoase, încât nu a mai putut adăuga nimic. Mai târziu avea să spună că regretă faptul că a vernisat icoana, că a dat un strat de lac peste aceste chipuri nefăcute de mână omenească.
Așa încât această icoană, Prodromița, se află într-o mănăstire românească din Sfântul Munte Athos, cel mai sfânt loc din lume după locurile sfinte de la Ierusalim și Iordan, mănăstirile din Sfetagora, sau Muntele Athos, păstrează un patrimoniu imaterial extraordinar, dar și multe artefacte de la împărații bizantini – ctitori și ei – sfinte moaște, cărți rare, cărți scrise de mână, dinainte de inventarea tiparului.
De aceea e bine să știm că după icoana Maicii Domnului, numită Prodromița – pentru că vine de la Schitul Prodromu, schit românesc – s-au făcut foarte multe copii care au ajuns și în țară. Icoana are dimensiuni mari, de un metru pe 70 de centimetri. Este învelită astăzi în argint, cu pietre scumpe, și la slujbele care se fac în schitul românesc, ea se luminează. Uneori, chipul ei se întristează, iar monahii, ca și pelerinii din Sfântul Munte, dau mărturie despre minunile pe care această sfântă icoană le-a făcut și le face.
Spuneam că foarte multe copii după icoana prototip au fost aduse și în țara românească. La Schitul Darvari din Capitală – unde eu, o vreme, am stărețit – aveam o copie pictată de călugării români de la Prodromu. Dar și la noua catedrală din Giurgiu trebuie să știți că avem o copie adusă din Muntele Athos, împreună cu părinții consilieri. Este o icoană la scară naturală, identică prototipului din Sfântul Munte Athos. O icoană pentru care noi am făcut eforturi extraordinare ca să o aducem din acest schit. Prin urmare, și la noua catedrală episcopală, acolo unde, alături de preoți, ostenesc și măicuțele prezente astăzi, avem o copie după această icoană.
Astăzi este o sărbătoare mare, pentru că o cinstim pe Sfânta Veronica, cea care, pe drumul Calvarului, pe drumul Golgotei, i-a întins Mântuitorului un ștergar din lână – o pânză de nici 30 de centimetri – cu care Mântuitorul și-a șters fața, sudorile, sângele care îi curgea pe chip, și chipul Său s-a imprimat pe acea pânză.
Aceasta este icoana pe care o avem și noi, reprezentată în centrul catapetesmei, o purtăm la veșminte – icoana pe care s-a imprimat chipul Mântuitorului și pe care o avem la loc de cinste în inima altarului.
Pe drumul din Ierusalim, pe drumul Golgotei, știți că sunt stații sau opriri, acolo unde Mântuitorul a căzut sub povara crucii. A șasea oprire este locul unde Veronica I-a întins această pânză, pe care s-a impregnat chipul Mântuitorului.
Această adevărată icoană – despre care istoria consemnează nenumărate mărturii – a fost trimisă de împăratul Edesei, Afgar, unui lepros, care, ștergându-se cu ea, s-a vindecat. Se află astăzi, după cum se știe, într-o mănăstire catolică din Italia, unde pelerinii o pot vedea. Tot în Italia se află și giulgiul Mântuitorului Iisus Hristos.
Suntem astăzi la Schitul Sfântului Nicolae pentru că este sărbătoarea Sfântului Paisie Aghioritul, iar părintele nostru stareț, Nicolae, care a ostenit foarte mult aici, la schit, după restaurarea bisericii și împodobirea ei, a gândit ca al doilea hram al bisericii să fie închinat Sfântului Paisie Aghioritul.
Este unul dintre cei mai mari sfinți contemporani, ale cărui cuvântări sunt la fel de frumoase ca ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Paisie s-a născut în Capadocia, în localitatea Farsala, în anul 1924, și a trecut la Domnul în 1994, la 12 iulie, la vârsta de 69 de ani.
Acest părinte cu viață aleasă, născut în Capadocia, încă de mic și-a arătat veleitățile, harismele pe care le-a primit de la Dumnezeu, fiind educat și crescut în credință de mama sa. A avut vocație monahală încă de tânăr și a intrat în nenumărate mănăstiri, printre care Mănăstirea Conița, la graniță cu Albania, precum și în Sfântul Munte Athos, unde a trăit la o chilie aproape de Mănăstirea Cutlumuș – mănăstire românească – la chilia numită „Panaguda”, chilia Sfântului Paisie Aghioritul, unde mergeau adeseori pelerini – greci, dar nu numai – și ruși, și români, ca să ceară sfat de la acest părinte îmbunătățit.
A fost înzestrat cu multe, multe daruri, iar în anul 2015, pe 12 iulie, s-a proclamat oficial, la mănăstirea unde se află mormântul său – la Suroti, în Mănăstirea Sfântului Ioan Evanghelistul – canonizarea Sfântului Paisie Aghioritul.
Noi am avut privilegiul – eu personal, aflându-mă în Muntele Athos – să merg la proclamarea canonizării împreună cu duhovnicul meu, părintele Teoclit Bolcas, un părinte care trăia în Mănăstirea Sfântului Arsenie Capadocianul. Imaginați-vă că au venit milioane de oameni la mănăstirea de lângă Salonic, la Suroti, pentru proclamarea sfințeniei acestui mare om, care a fost doar monah – nu a fost preot ca să poată spovedi în adevăratul sens al cuvântului și să dezlege păcatele.
Eram în Grecia și ne chinuiam să traducem epitaful de pe mormântul său, din limba greacă. Am stat o perioadă la Atena și apoi la Salonic și încercam să deslușim textul scris pe piatra de mormânt a Sfântului Paisie. Și scria așa: „Aici se încheie viața și răsuflarea mea. Aici este dat mormântului trupul meu și mă rog sfântului care sălășluiește aici ca să mă apere, să fie mijlocitor înaintea Maicii Domnului Iisus Hristos.”
Și nu știam la care sfânt se referă. Am încercat fel și fel de traduceri, gândindu-mă că sfântul care locuiește aici nu poate fi decât Sfântul Sfintelor – Domnul Iisus Hristos. Dar, de fapt, el se referea la cel care l-a botezat în copilărie, la Sfântul Arsenie Capadocianul, ale cărui sfinte moaște se află întregi în această mănăstire închinată Sfântului Ioan Teologul.
Sigur că el a lăsat cu limbă de moarte să nu fie scos niciodată din mormânt, iar trupul lui este acolo. Oamenii merg cu multă evlavie în pelerinaj, cum doar la Sfânta Parascheva poți vedea la noi în țară. Sunt convins că mulți dintre dumneavoastră ați mers acolo.
Cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul sunt foarte actuale astăzi. Ele se găsesc pe rețelele de socializare, în diferite formate electronice, pot fi ascultate. Are sfaturi pentru familie, pentru copii, pentru cei care se căsătoresc, pentru ispitele pe care le avem în lume. Are și profeții referitoare la vremurile acestea grele pe care le trăim cu toții.
Este o mare, mare sărbătoare astăzi, la Suroti, la Salonic, la mănăstirea unde, încă din ajun, sute de mii de pelerini vin să-l cinstească pe acest monah simplu, pe care Biserica l-a canonizat la doar 10–11 ani de la moartea sa, în 2015.
Vă mărturisesc: eram în Grecia, cum vă spuneam, și nu știam cum să ajungem și noi acolo. Și duhovnicul meu zice: „Nu vrei să mergem să ne închinăm?” „Să ne închinăm, părinte Teoclit Bolcas, dar nu știu cum o să ajungem, pentru că pe zeci de kilometri sunt mașini, echipaje de poliție, sute și mii de autocare…” Și zice: „Haideți să încercăm după credința noastră.” Și am ajuns, am trecut prin echipaje. Eu am crezut că, văzându-mă cu veșmintele, cu însemnele arhierești, cu bastonul, poate că-mi vor da această cinste și mă vor lăsa să trec fără permis special, fără invitație oficială. Și am ajuns până în Biserica Sfântului, unde i se făcea primirea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu de la Constantinopol, în soborul de ierarhi.
Și știți de ce? Pentru că duhovnicul meu, părintele Teoclit Bolcas, de la mănăstirea din Halkidiki – Mănăstirea Sfântului Arsenie Capadocianul – era duhovnicul Sfântului Paisie Aghioritul. Vezi cum rânduiește Dumnezeu astfel de bucurii de nedescris în viață?
Nu pot să vă spun cât de mult ajută Sfântul Paisie Aghioritul. Ne schimbă realmente viața. La chilia „Panaguda”, unde a trăit el, mergeau foarte, foarte mulți oameni, și deși părintele era un sihastru, un isihast, stătea cu fiecare dintre ei ore întregi și le schimba viața.
Vorbea și despre sfinții din Muntele Athos, care trăiesc în mod miraculos, nevăzut – deși ei sunt încă pe pământ, sunt încă vii, dar au o existență netrupească. Șapte dintre ei sunt astfel. Și atunci când unul dintre ei moare, când se mută la ceruri, Dumnezeu, prin minune dumnezeiască, face ca cel mai sfânt dintre monahii din Muntele Athos – cel mai ales duhovnic – să ia locul celui care s-a mutat, rămânând întotdeauna șapte sfinți tainici în Athos.
Mulți cred că între cei șapte sfinți care aveau existență netrupească, deși trăiau pe pământ, s-a numărat și Sfântul Paisie Aghioritul. Să vă rugați Sfântului Paisie Aghioritul, să-i citiți cărțile care au fost tipărite la editura „Evanghelismos”. Și, dacă timpul și – eu știu – șansa vă permit, să mergeți la Suroti, la mănăstirea sa, pentru că veți căpăta mult ajutor de la acest mare sfânt – Paisie Aghioritul.
Noi am venit astăzi la schit să mulțumim Maicii Domnului, să cinstim icoana Sa, să ne închinăm adevăratei icoane a Sfintei Veronica, știind că și noi avem o Veronica în episcopie. Poate că sunt mai multe, dar una dintre ele a devenit călugăriță și medic. Este vorba de monahia Veronica Andreea Dragomir, care este astăzi alături de măicuțele de la Sfântul Gheorghe, la schit, împreună cu noi.
Să vă dea Dumnezeu, iubiți credincioși și credincioase, credință puternică, neșovăielnică, să cereți ajutor sfinților pe care îi cinstim și să transformați – pentru că suntem într-o mănăstire – să transformați și familiile dumneavoastră, căminele dumneavoastră, chiliuțele dumneavoastră în locuri de sfințire, de meditație, de contemplație.
Să vă rugați pentru familie, pentru copii și pentru societate, pentru că vremurile pe care le trăim sunt realmente de neimaginat. Nici nu știi astăzi de cine să te temi mai mult – cum spunea cineva – de președintele Rusiei sau de președintele Americii. O nebunie peste tot: taxe, impozite, oamenii sunt realmente debusolați. Autoritățile statului, care ar trebui să ne protejeze, să ne ocrotească în mod deosebit pe pensionari, pe vârstnici, pe copii – nu fac lucrurile acestea.
Am plătit taxe și impozite o viață întreagă, am fost angajați de mici, mulți am făcut stagiul militar și trăim niște vremuri de neînchipuit. De aceea este nevoie să ne rugăm mai mult, ca în țara noastră să fie pace, să putem veni în biserici, în mănăstiri. Ați văzut ce se întâmplă în Ucraina, la ctitoria românească de la Cernăuți, cum sunt preoții abuzați, sunt bătuți, sunt alungați din propriile lor biserici, împreună cu credincioșii.
Să ne păzească Maica Domnului, pentru că noi avem un monahism rugător, avem mănăstiri, avem icoane făcătoare de minuni, iar poporul acesta român încă naște sfinți. Încă trimitem copiii la școli teologice, la seminarii, la facultate. Deși este o criză în viața monahală – tinerii nu mai merg să devină călugări sau călugărițe, cum erau altădată – oamenii nu mai nasc copii, cum nășteau altădată, atât de mulți copii, și se bucurau când cineva, unul dintre copii, încă de mic, mergea pe calea Bisericii, asemenea Sfântului Paisie Aghioritul.
Părinții, când aud că se întâmplă un caz rar, ca cineva să meargă la mănăstire, să devină călugăr sau călugăriță, sunt deznădăjduiți, sunt întristați, sunt disperați, de parcă ar fi ratat calea. Noi avem nevoie încă de preoți rugători, de călugări rugători, de călugărițe care să se roage neîncetat pentru țară. Iar dumneavoastră să aveți conștiința că voi nașteți sfinții – cei care sunteți căsătoriți cu binecuvântarea Bisericii, în Taina Nunții – rugându-vă în căminele dumneavoastră. Sunteți aminul Bisericii, cei care formați adevăratele obști.
Acum, obștile monahale nu mai sunt ca altădată – 500, 600 de călugărițe, cum erau la Agapia, la Văratec, în marile noastre mănăstiri. Astăzi, obștile sunteți voi, credincioșii.
Părintele nostru Nicolae Matei a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Este cel mai înalt rang pe care un monah îl poate primi din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Nicolae, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a fost ridicat la acest rang, datorită vieții sale duhovnicești. Arhimandriții sunt ridicați la această înaltă treaptă – cea mai înaltă pentru un monah – datorită viețuirii duhovnicești, dar și vocației de a fi un bun administrator, în subsidiar.
Dar primul și cel mai important lucru este ca monahul care este ridicat la această treaptă să aibă o viață aleasă, o viață paradigmatică, să fie un bun părinte, un bun păstor.
Părintele nu a reușit aici, la schit, să formeze o obște numeroasă de călugări, dar toți cei care au fost aici, începând cu părintele Narcis Aldescu, s-au străduit, iar împreună cu notabilități ale județului nostru – cum este domnul Emil Vucă – au reușit să facă cadastrul Schitului „Sfântul Ierarh Nicolae”, să aibă titlul de proprietate.
Pentru că ați văzut cât de greu intrăm în incinta bisericii, a schitului, din cauza faptului că în proximitate sunt instituții ale statului și, practic, au sugrumat intrarea. Dar părintele Nicolae, de când a venit, a stat aici cu candela aprinsă și a apropiat foarte mulți fii și fiice duhovnicești.
Cred că nu avem, în Biserica noastră, aici, în Episcopie, de 20 de ani de când sunt eu aici, un călugăr atât de cuminte, atât de jertfelnic, atât de rugător, care să fi trecut prin foarte multe ascultări: la Schitul Barbu Belu, la Mănăstirea Găiseni, la Mănăstirea Buna Vestire, unde a fost trimis, și în multe, multe alte schituri unde a fost rânduit spre ascultare și a făcut lucruri extraordinar de frumoase.
Însă cel mai frumos lucru pe care l-a făcut, cel mai consistent, este obștea aceasta frumoasă pe care o formați dumneavoastră, credincioasele și credincioșii care vin aici, la Schit, și care fac această experiență duhovnicească.
De aceea, noi, după terminarea Sfintei Liturghii, după împărtășirea frățiilor voastre, vom oficia slujba de hirotesire în rangul de arhimandrit a Înalt Preacuviosului Părinte Nicolae Matei, protosinghelul, starețul Schitului „Sfântul Nicolae” din Giurgiu și vicarul Episcopiei noastre, Părintele Arhimandrit doctor Radu Șerban Teodor, va da citire gramatei patriarhale prin care se consfințește această ceremonie.
Fie ca Maica Domnului să vă ocrotească pe toți, să vă mângâie, să vă îndeplinească rugăciunile, să le ducă la înaltul cerului și să fiți sănătoși, să vă mântuiți în Domnul! Mulțumim pentru prezența numeroasă astăzi.
Vă felicităm. O felicităm și pe mama dumneavoastră. Îi oferim Sfânta Scriptură și icoana Sfintei Parascheva – am luat-o și noi de pe racla sfintei. Știu că o iubiți foarte mult, că v-ați rugat Maicii Domnului și Cuvioasei Parascheva.
Vreau să vă spun că sunt deosebit de recunoscător Întâistătătorului Bisericii noastre, Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, și membrilor Sfântului Sinod, că această propunere a noastră, a Centrului eparhial, a clerului și a credincioșilor, făcută Sfântului Sinod de a fi ridicat la treapta de arhimandrit părintele protosinghel Nicolae Matei, a fost nu doar acceptată, ci și susținută de Părintele Patriarh.
Arhimandrit trebuie să știți că vine din limba greacă și înseamnă „începător” sau „întâistătător” al obștii. Călugărul trebuie să aibă o obște, și dacă el este ”arhimandritis” – adică începătorul turmei – trebuie să aibă o viață duhovnicească aleasă, să cunoască Sfinții Părinți, să cunoască regulamentele și rânduielile monahale, rânduielile viețuirii de obște, lucruri care se învață și se dobândesc cu multă osteneală.
Noi am intrat de mici în mănăstire și am deschis ochii lângă părinți cu viață aleasă, care știau Filocalia pe de rost, care fugeau de lume. Alții, dimpotrivă, ieșeau în lume, în mijlocul credincioșilor, le vorbeau, le predicau – cum a fost Părintele Paulin Lecca, cel care a fost condamnat la moarte în Transnistria și care mi-a fost duhovnic și m-a recomandat la preoție.
În mănăstirea de la Crasna erau călugări care vorbeau cu păsările. Erau mireni, la a căror înmormântare – sora Natalia, de pildă – au adus-o să o înmormânteze într-o iarnă, era un frig strașnic, și păsările cerului au venit pe camilafcele călugărilor și ale preoților, ca altădată la îngroparea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul de la Iordan.
Așadar, noi avem multe, multe modele. Arhimandriții de astăzi sunt oameni cu multă carte, cu studii în străinătate – cum este părintele nostru vicar, cu doctorate, cu cărți publicate, cu studii. Cum este Părintele Arhimandrit Mihail, starețul Mănăstirii Comana, cu doctorate, cărți publicate, conferințe susținute. Cum este Părintele Macarie, care are două-trei licențe, are doctorat, are cărți publicate și se află într-o nouă mănăstire, ctitor la Bolintin.
Vedeți că omul smerit și cuminte, care stă la ascultare, i se fac toate cu ajutorul lui Dumnezeu, și noi ne bucurăm de lucrul acesta. Cred că mai bine decât mine, mai mult și mai cuprinzător, ați putea vorbi dumneavoastră, fiecare în parte, despre părintele Nicolae, pe care l-ați găsit la schit întotdeauna aici, ziua, noaptea, la rugăciune, la priveghere.
Și părintele Nicolae, spre deosebire de mine, de părintele Mihail, de părintele Macarie și de părintele Teodor, are cea mai numeroasă obște – formată din preoții care vin aici, care îl iubesc – și din dumneavoastră, din fiecare dintre credincioșii care sunteți, iată, prezenți și astăzi.
De aceea, îl felicităm pe părintele Nicolae. Avem și noi acum patru arhimandriți și, dintre toți patru, doamnă profesoară, numai pe unul îl cheamă Matei, adică pe părintele Nicolae. Ceilalți: Mihail, Macarie, Teodor.
Părinte, vă felicităm din toată inima. Aveți o obște frumoasă. Când am venit acum 20 de ani aici – aproape 20 de ani – părintele Patriarh Teoctist, fie iertat, a venit și a stat în schit, aici, și mi-a zis:
„Ambrozie, să rămâi aici în schit, că schitul, ca episcop tânăr, te va salva de multe vorbe, de multe răutăți, de multe bârfe, de multe interpretări. Episcop tânăr, la Giurgiu – o episcopie tânără”.
Și așa a fost. Am stat, într-adevăr, o perioadă bună de timp. Nu aveam nici reședință, nici sediu administrativ, nici mănăstiri. Era o singură mănăstire – Mănăstirea Comana – cu părintele Irineu. Și am stat aici, în schit.
Iar după 20 de ani, iată, nu se mai uită nimeni la mine acum. Știți, dacă eram cu barba neagră altădată, acum am albit.
Dar, la barbă, nu-l întrecem pe părintele nostru Nicolae! Are un chip frumos și un suflet bun. Știți cum e? Fața spune cum e viața.
Când mă uit la dumneavoastră, cât de luminoși și luminoase sunteți, îmi dau seama că sunteți sprijinul nostru, sunteți „aminul Bisericii”. Faptul că ne înconjurați cu rugăciunile dumneavoastră, ne susțineți în rugăciunile noastre – iar în obștea aceasta, tot timpul, dumneavoastră, credincioșii, sunteți prezenți la rugăciune și vă rugați.
Îmi este foarte drag schitul acesta. Este prima mea metanie aici, în Giurgiu. Aici am locuit, aici, împreună cu părintele Marinică Zlotea. Am împodobit – și cu părintele Emil Nedelea Cărămizaru – chiliile, grădina plină de brazi și de nuci, și de arbori care astăzi sunt foarte mari și fac umbră aici.
Am atâtea amintiri frumoase legate de Schitul „Sfântul Ierarh Nicolae”!
Dar părintele Nicolae – pe lângă arhimandriții mari, pe scaun: părintele Mihail, părintele Teodor și, nu în ultimul rând, părintele Macarie – părintele Nicolae este un fel de Veniamin.
Bine, nici eu nu sunt Iacov Patriarhul… dar el este cel mai mic dintre fii și pe el îl iubesc cel mai tare.
Părintele Mihail poate să spună – și părintele Teodor – unde a fost trimis părintele Nicolae să facă ascultare. A fost trimis ca un pompier, acolo unde era un schit părăsit, Nicolae era acolo unde era nevoie de el: la Gostinari, la fosta mănăstire veche, la Mironești, la Găiseni – peste tot.
Ultimul loc unde părintele a făcut ascultare: a stat în clopotniță, săracul, lângă clopot, acolo, și se ruga.
Și acum am zis: dacă tot e obișnuit cu mutările, hai să-l mutăm de la schit, de aici, la catedrală, ca să aibă grijă de slujbe, să se ocupe de credincioși. Însă dânsul va rămâne aici, va locui aici.
Dumneavoastră vă veți ocupa de schitul de acolo, să faceți slujbe frumoase, să aduceți lumea la biserică, să aduceți tineretul, să-i puneți pe preoți să învețe – pentru că ei vă iubesc, ei v-au validat, ei v-au susținut și ei v-au promovat. Și sunt frații dumneavoastră, chiar dacă sunteți arhimandrit.
În vremea în care – și e valabil și pentru domniile voastre și preacucerniciile voastre, părinții noștri frați, preoții de mir – atunci când nu vom mai avea duhovnici încercați care să ne îndrume, să ne sfătuiască, să alergăm către Sfintele Scripturi, către învățăturile Sfinților Părinți.
Așa erau învățați și călugării cârtitori din mănăstire, care spuneau:
„Starețul nu e bun, nu e sfânt, nu se roagă, nu e primul la biserică.”
Atunci cărțile le spuneau că ei trebuie să le facă pe ale călugărului: să fie ei primii la slujbă, primii la ascultare, primii în smerenie.
Problema noastră astăzi știți care este? Nu că nu mai avem duhovnici mari, încercați, ca altădată.
Problema noastră cea mai mare este că avem pretenții foarte mari despre noi înșine.
O părere de sine, pe care Sfinții Părinți o numesc închipuire.
Omul nu trebuie să fie lui însuși povățuitor.
Nu poate omul să fie lui însuși îndrumător și povățuitor și îndreptător. Trebuie să aibă un povățuitor. Trebuie să aibă un duhovnic.
Că altfel, dacă te sfătuiești tot cu mintea ta – care, de multe ori, cum zice părintele:
„Mintea strâmbă și lucrul drept îl strâmbă.”
Atunci se împlinește cuvântul care zice:
„Orbul pe orb dacă va călăuzi, vor cădea amândoi și se vor pierde în prăpastie.”
Ori, nu ne putem fi nouă înșine povățuitori, că eu am o părere bună despre mine și cred că fiecare dintre dumneavoastră sunteți la fel – și gândiți despre dumneavoastră că sunteți cei mai oropsiți, cei mai neînțeleși…
Haideți, că se întâmplă!
Și fiecare avem o îndreptățire și o închipuire de sine.
Ori, dacă vrem cu adevărat ca cineva să ne îndrume, acela este duhovnicul.
Câți dintre noi avem un duhovnic la care să alergăm, să-l întrebăm tot timpul?
Bietul părinte Paisie stătea singur, a fugit de lume, și veneau după el din ce în ce mai mulți, îl căutau. L-a vizitat chiar și Patriarhul Ecumenic în anul 1993, imediat după alegerea sa.
De aceea zic: să nu ne povățuim întotdeauna după mintea noastră. Poate că mintea noastră poate judeca just și putem avea o vedere clară asupra lucrurilor, asupra existenței noastre. Există și astfel de oameni – oameni duhovnicești, oameni care se roagă, oameni corecți.
Însă, ca să ți se valideze această părere despre tine, du-te un pic la duhovnic. Să-ți spună el unde greșești, unde sunt nuanțele. Și atunci te eliberezi. Pentru că preotul duhovnic te dezleagă, te îndrumă și – dacă e cazul – „dă cu tine de pământ”.
Întotdeauna, când m-am dus la duhovnic și am început să spun câte „virtuți”, câte fapte… Spunea cineva: „Părinte, m-am rugat trei ore dimineața, trei ore seara…” Ce-ai făcut? Ai umplut văzduhul de cuvinte!
”Părinte, am scris Scriptura pe de rost!” Părintele spunea: „Ai umplut soba de hârtie.” Și la tot ce spunea călugărul respectiv, duhovnicul dădea cu el de pământ.
Hai să vă spun o experiență din Sfântul Munte, unde merg părinții – și Liviu Neacșu, și mulți alții. Mergeam la bătrânul părinte de la Prodromu, care a trecut la Domnul – părintele Iulian Prodromitul.
Și ne tot gândeam, după slujba de toată noaptea, ce să-i spunem bătrânului Iulian. Și el… ne spunea el nouă tot ce făcuserăm!
Mie, părintelui Edmund Popa, arhimandriților – cred că și părintele Nicolae era acolo… Bătrânul Iulian scotea niște hârtiuțe, așa, ca niște pomelnice, și zicea: „Citește, Edmonde. Citește, Ambrozie.” Și erau acolo toate păcatele noastre, ale fiecăruia.
Așadar, dacă mergem doar după mintea noastră, vom fi ca orbul cu orbul, care se călăuzesc unul pe altul. Ai impresia că tot ce gândești tu e foarte bine, că tot ce vrei tu e permis.
Poate că ceea ce gândești e bun, poate că intențiile sunt bune. Dar știți vorba aceea: „Drumul către iad e pavat cu intenții bune.” E nevoie ca cineva să le valideze.
Să vă iubească Maica Domnului și Sfântul Paisie, așa cum l-au iubit pe părintele Nicolae, care a trecut, iată, cu smerenie, către Rai.”
