Joi, 15 ianuarie, după săvârșirea Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a rostit un cuvânt de învățătură profund, centrat pe sensul autentic al vieții creștine: apropierea permanentă de Dumnezeu, prin credință, rugăciune și jertfă.
Ierarhul a adus în atenția credincioșilor viața și nevoința a doi mari sfinți ai Bisericii – Sfântul Pavel Tebeul și Sfântul Ioan Colibașul – ca modele vii de lepădare de sine și dăruire totală lui Dumnezeu.
Sfinții nevoitori, martori ai iubirii și jertfei
ÎPS Teodosie a subliniat că cei doi sfinți prăznuiți sunt exemple grăitoare ale iubirii față de Dumnezeu, trăite până la capăt prin renunțarea la confortul lumesc și prin asumarea unei vieți de rugăciune și nevoință.
„Acești sfinți ne arată ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu și jertfa pe care au adus-o ei, ca să răspundă la iubirea lui Dumnezeu cu iubirea lor”, a arătat ierarhul.
Sfântul Pavel Tebeul – libertatea lepădării de lume
Vorbind despre Sfântul Pavel Tebeul, Arhiepiscopul Tomisului a amintit că acesta provenea dintr-o familie înstărită, dar a ales bogăția duhovnicească în locul celei materiale. Amenințat de propriul cumnat, care dorea să-i acapareze averea, Pavel s-a retras în pustie, unde a trăit într-o peșteră, în rugăciune neîncetată și aspră nevoință.
Întâlnirea sa cu Sfântul Antonie cel Mare a confirmat autenticitatea vieții sale duhovnicești. Timp de peste un secol, viața lui a fost o permanentă jertfă adusă lui Dumnezeu, iar Biserica îl cinstește ca model de post, rugăciune și bucurie a vieții veșnice.
Sfântul Ioan Colibașul – dorul de Dumnezeu mai presus de legăturile pământești
Un alt exemplu de dăruire radicală este Sfântul Ioan Colibașul, tânăr din Constantinopol, crescut într-o familie nobilă, cu o solidă educație intelectuală și duhovnicească. Dorul de Dumnezeu l-a determinat să părăsească în taină casa părintească și să se nevoiască în pustie, sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc.
Chiar și atunci când dorul de părinți îl încerca puternic, Ioan a ales să rămână aproape de Dumnezeu, trăind în smerenie într-o colibă, aproape de casa părinților săi, fără a se descoperi acestora. La sfârșitul vieții, și-a mărturisit identitatea, aducând mângâiere părinților, care au ridicat o biserică pe locul nevoinței sale.
Viața cu Dumnezeu – singura viață adevărată
În concluzia predicii, ÎPS Teodosie a accentuat ideea centrală a mesajului său: sensul existenței umane nu poate fi înțeles în afara relației cu Dumnezeu.
„Să trăim cât mai aproape de Dumnezeu, căci a fi aproape de Dumnezeu este sensul vieții noastre. Cine trăiește departe de Dumnezeu, de fapt nu trăiește, i se pare că trăiește, pentru că viața fără Dumnezeu nu este viață”, a spus ierarhul.
Arhiepiscopul Tomisului i-a îndemnat pe credincioși să caute permanent comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune, credință vie și asumarea unei vieți curate, arătând că adevărata libertate și adevărata împlinire nu se află în bunurile trecătoare, ci în apropierea de Hristos.
Chemare la nevoință, credință și mărturisire
Cuvântul ierarhului a fost, totodată, o chemare la responsabilitate duhovnicească, la întărirea vieții spirituale și la mărturisirea credinței în contextul unei societăți tot mai secularizate. Modelele sfinților nevoitori rămân repere vii pentru omul contemporan, chemat să redescopere sensul jertfei, al răbdării și al iubirii autentice.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, joi, 15 ianuarie, după Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Constanța:
”Preacuvioși, preacucernici părinți, iubiți credincioși,
Iată, astăzi noi cinstim doi mari sfinți nevoitori, care ne arată ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu și jertfa pe care au adus-o ei, ca să răspundă la iubirea lui Dumnezeu cu iubirea lor.
Sfântul Pavel era din Teba, cum îi spune numele, Pavel Tebeul, din Egipt. Acesta a trăit în vremea împăraților Deciu și Valerian. Era din părinți bogați, dar el era un om credincios și ținea mai mult la averea spirituală decât la cea materială. Avea o soră căsătorită cu un bărbat foarte lacom de avere.
Fiind creștin și iubindu-L pe Hristos foarte mult, cumnatul său a gândit să-l pârască, că este creștin, și să fie omorât de împărații persecutori, iar averea să-i rămână lui toată. A aflat de aceasta Pavel și a fugit. S-a dus într-un loc pustiu și atât de mult s-a identificat cu pustiul. A găsit o peșteră în care a locuit. Peștera avea și apă, avea și finici, și acolo a stat. Era bucuros că a părăsit lumea cea deșartă și că a venit să fie aproape de Dumnezeu.
Își făcea multă pravilă. L-a cunoscut și l-a întâlnit și Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, care s-a minunat de viețuirea lui atât de aspră. Și, stând acolo, el se ruga tot timpul, iar bucuria rugăciunii era mai mare decât orice bogăție, astfel încât a rămas acolo mulți ani și, ca toți postitorii, a trăit 113 ani, pentru că viața lui a fost rugăciune, jertfă și dragoste pentru Dumnezeu.
De aceea, Biserica îl cinstește atât de mult, pentru că a fost un rugător, un postitor, unul care a slujit lui Dumnezeu și este pomenit cu mare cinste în tot Răsăritul, și mai ales în Egipt, pentru că a fost un om al credinței, al jertfei, al dragostei și al bucuriei celei viitoare.
Dar iată, prăznuim și un alt sfânt: Ioan Colibașul. Acesta era din Constantinopol. Tatăl său, Eutropiu, era senator. Mama sa, Teodora, era și ea o femeie cu bună vază în popor. A învățat limbile greacă și latină foarte bine, dar mai ales a învățat Sfânta Scriptură.
Dorul după Dumnezeu îl stăpânea atât de mult încât, având acest dor, a plecat de acasă fără să le spună părinților. S-a dus într-un loc pustiu. A întâlnit un călugăr și i-a spus: „Vreau și eu să trăiesc cu Dumnezeu, să mă rog, pentru că am citit Scripturile și a te ruga lui Dumnezeu este cel mai bun lucru.”
Călugărul l-a luat și a mers cu el acolo unde se nevoia, într-un loc aspru și pustiu. Dar satana a gândit să-l întoarcă. I-a venit un dor de părinți atât de mare, încât nu mai putea să stea. I-a spus starețului său: „Părinte, dorul de părinți mă mistuie, nu știu ce să fac. De dorul părinților, parcă nici rugăciunea nu mai are atâta putere.”
L-a sfătuit părintele său duhovnicesc: „Dacă vrei să te duci să-i vezi, îți dau dezlegare.” Dar el a zis: „Nu vreau să mă cunoască, doar vreau să-i văd. Dă-mi dezlegare să mă îmbrac în haine de zdrențe și să mă duc aproape de casa lor, să-i văd.”
I-a dat părintele dezlegare. S-a îmbrăcat în zdrențe și s-a dus aproape de casa părinților și și-a făcut acolo o colibă. Îi vedea pe părinți, dar nu mai avea dor de părinți, ci, pentru că Îl iubea pe Dumnezeu atât de mult, dorul după Dumnezeu era mai mare decât dorul după părinți. A început să se roage foarte intens și stăruitor. Îi vedea pe părinți și se mângâia și de vederea lor, și de auzirea lor. Îi auzea cum îl plâng, dar el își vedea mai departe de nevoința sa.
A ajuns însă să se îmbolnăvească și și-a simțit sfârșitul aproape. A gândit să se descopere părinților săi înainte de sfârșit, ca să se mângâie și ei, căci mult se tânguiau după fiul lor. A chemat niște slugi și le-a spus: „Trimiteți-i pe stăpânii voștri la mine.” Și li s-a destăinuit: „Iată, eu sunt fiul vostru. Dorul după Dumnezeu m-a dus într-un munte pustiu, lângă un mare părinte care m-a povățuit. M-am rugat și mi-a venit dorul de voi și am venit aici să mă rog nu numai pentru mine, ci și pentru voi.”
Și, vorbind cu ei, și-a primit sfârșitul. Părinții nu știau dacă să plângă sau să se bucure, deoarece și-au regăsit fiul. L-au îngropat acolo unde s-a nevoit Sfântul Ioan Colibașul; de aceea se numește Ioan Colibașul, pentru că a trăit într-o colibă. Iar părinții lui, după aceea, au făcut o mare biserică deasupra mormântului fiului lor și astfel s-au mângâiat.
Iată ce frumoasă jertfă a Sfântului Ioan, care s-a încheiat cu o biserică mare și frumoasă deasupra mormântului lui, și în felul acesta și părinții lui s-au mântuit.
Să-i rugăm pe acești sfinți să ne fie și nouă mijlocitori și ajutători în toată viața noastră, să trăim cât mai aproape de Dumnezeu, căci a fi aproape de Dumnezeu este sensul vieții noastre. Cine trăiește departe de Dumnezeu, de fapt nu trăiește, i se pare că trăiește, pentru că viața fără Dumnezeu nu este viață. Fără Dumnezeu ne așteaptă iadul și chinul cel veșnic.
Să fim cât mai aproape de Dumnezeu și să trăim cu Dumnezeu în tot timpul vieții noastre celei pământești. Amin.”
