Interviu cu PS Samuel Bistriţeanul, Episcop- vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului: ‘Slăvitul praznic al Nașterii Domnului înseamnă că Dumnezeu nu așteaptă ca omul să se ridice mai întâi la El, ci că vine El și coboară la noi’

Articol preluat de pe ziarullumina.ro

Cum putem trăi în inima noastră marea sărbătoare a Nașterii lui Hristos? „Făcându-I loc în inimă. După cum în Betleem «nu era loc la han», așa și în noi pot fi înghesuite griji, resentimente, stres și agitație”, spune Preasfinţitul Părinte Samuel Bistriţeanul, Episcop- vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. „Naște­rea lui Hristos are loc în noi când Îi creăm un spațiu prin rugăciune, tăcere, reflecție și pocăință”, explică ierarhul, care subliniază, totodată, că bucuria Nașterii Domnului nu este o emoție trecătoare, ci pace care se naște în suflet, atunci când Dumnezeu este lăsat să intre.

Ce înseamnă slăvitul praznic al Nașterii Mântuitorului Iisus Hris­tos pentru Preasfinția Voas­tră, mai ales din punct de vedere spiritual și duhovnicesc?

Pentru mine, slăvitul praznic al Nașterii Domnului înseamnă că Dumnezeu nu așteaptă ca omul să se ridice mai întâi la El, ci că vine El și coboară la noi. Este sărbătoarea în care Dumnezeu devine apropiat și accesibil nouă, oamenilor. Nici un loc din lumea aceasta nu este prea întunecat sau prea rece așa încât Bunul Dumnezeu să îl ignore și să îl ocolească.

Ce ne descoperă icoana Naște­rii Domnului despre taina Întrupării și cum putem trăi, în viața noastră de zi cu zi, această „naș­tere“ a lui Hristos în sufletul fiecăruia dintre noi?

Icoana Nașterii Domnului este una dintre cele mai bogate, teologic, ale Bisericii noastre Ortodoxe, este o teologie în culori, o mărturisire a felului în care Dumnezeu Cel nevăzut intră în istorie, dar mai ales în inima omului. Fiecare detaliu din icoană are o anumită semnificație.

Peștera întunecată nu reprezintă doar locul fizic al nașterii, ci simbolizează umanitatea căzută, lumea rănită de păcat și incapabilă să-și aducă singură lumină. Este și chipul inimii omului care, fără Dumnezeu, rămâne în umbră și întuneric. În acest întuneric al necunoașterii lui Dumnezeu intră Fiul lui Dumnezeu, arătând că Dumnezeu nu așteaptă ca noi să devenim luminoși, ci coboară El la noi ca să ne lumineze, cum a spus prorocul: „Poporul cel ce umbla în întuneric a văzut lumină mare; voi cei ce locuiți în latura și umbra morții, lumină va străluci peste voi!” (Isaia 9, 1). De aceea să nu ne temem să-I arătăm lui Dumnezeu, în Sfânta Taină a Spovedaniei și în rugăciunea particulară, părțile sau laturile noastre întunecate – slăbiciunile, neputin­țele și căderile noastre, pentru că tocmai acolo vrea să Se nască Lumina.

Pruncul dumnezeiesc culcat în ies­le – un loc pentru hrănirea animalelor – arată că Dumnezeu vine acolo unde omul nu s-ar aștepta; în locuri simple, umile și neînsemnate. În unele icoane, El este reprezentat ca într-un mormânt mic, arătând că nașterea deja poartă în ea Paștile – iubirea care merge până la capăt.

Iisus pictat în scobitura peșterii, ca și cum ar ieși din pământ, ne revelea­ză sensul Întrupării: după cum Adam, când a fost creat, a fost luat din pământ, tot așa acum Hristos, Adam Cel Nou, recreează omul în persoana Sa, luând condiția noastră umană.

Maica Domnului este reprezentată stând culcată în fața peșterii, în poziția obișnuită a unei femei lăuze, într-o tăcere rugătoare și de uimire. În unele icoane, Maica Domnului nu privește spre Dumnezeiescul Prunc, ci privește în altă parte, arătând că taina Nașterii depășește mintea omenească și nu este doar un eveniment obișnuit matern, ci este lucrarea lui Dumnezeu. Mâna Fecioarei e îndreptată spre Prunc, prin acest gest îndreptând atenția noastră spre Fiul lui Dumnezeu și, în același timp, e așezată pe pieptul său, ducându-ne cu gândul la cuvintele Evangheliei: „Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19).

Dreptul Iosif este adesea pictat deo­parte, vorbind cu un bătrân simbolic (diavolul), care seamănă îndoială. Aceasta arată că Întruparea Fiului lui Dumnezeu a stârnit și stâr­neș­te în continuare, până în zilele noas­tre, în inima omului lupta dintre credință și rațiunea omenească limitată.

Păstorii îi simbolizează pe oamenii simpli, iar magii pe căutătorii de adevăr și înțelepții acestei lumi. Hristos îi primește pe toți: și pe cei simpli și umili, și pe cei cultivați și erudiți. Dumnezeu coboară pe pământ pentru fiecare om, indiferent de rostul, cultura sau starea lui. Ca să putem trăi în inima noastră Nașterea lui Hristos, trebuie să-I facem loc în inimă. Așa cum în Betleem „nu era loc la han”, așa și în noi pot fi înghesuite griji, resentimente, stres și agitație. Naș­terea lui Hristos are loc în noi când Îi creăm un spațiu prin rugăciune, lectură biblică și patristică, tăcere, reflecție și pocăință. Fiul lui Dumnezeu S-a născut într-un adăpost pentru animale, nu într-un palat. El Se naște în omul care nu se crede centrul lumii, în cel care-și recunoaște fragilitatea, carențele și limitele. Peștera inimii noastre poate fi întunecată de neiertare, ură, tot felul de amărăciuni, supărări și vino­vății. Hristos Se naște în noi când lăsăm lumina Lui să pătrundă, să ne lumineze, să ne curățească și să ne vindece. Biserica, ale cărei mădulare suntem fiecare din noi, cei ce credem drept și suntem botezați în numele Sfintei Treimi, trăiește Nașterea lui Hristos mai ales în Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și în împărtășirea cu Sfintele Taine în care Hristos este prezent în mod real. Participarea conștientă și vie la Liturghie este modul cel mai profund în care Hristos Se naște în sufletele noastre. Nașterea Lui în sufletele noastre nu este un eveniment sentimental, ci o transformare treptată, începută prin smerenie, continuată prin iubire și împlinită prin viața trăită cu sens și recunoștință.

Cum putem învăța din taina ieslei să fim și noi mai smeriți, mai simpli și mai primitori cu Dumnezeu și cu aproapele nostru?

Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu Se naște într-o iesle, nu într-un palat. Asta ne arată că valoarea omului nu stă în rangul social, în avere sau în imagine, ci în calitatea inimii. Smerenia începe atunci când nu mai căutăm să impresionăm, ci să fim firești înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Ieslea în care S-a născut Mântuitorul ne învață să nu ne revoltăm mereu împotriva condițiilor grele, ci să le trăim cu încredere în pedagogia lui Dumnezeu, căutând sensul și lucrarea Lui în ele. Pruncul din iesle ne învață că adevărata mărire trece prin micșorarea de sine, renunțarea la orgoliu, la dreptatea proprie, la nevoia de a avea ultimul cuvânt. De asemenea, smerenia o cultivăm atunci când facem binele fără nevoia de aplauze, când nu căutăm afirmare de sine și când ne străduim să rămânem nevăzuți.

Cum pot colindele și cântările bisericești să devină rugăciuni vii, care ne apropie de taina Betleemului și de lumina iubirii dumnezeiești?

Colindele și cântările bisericești devin rugăciuni vii prin felul în care sunt trăite. Ele pot deschide inima către taina Betleemului atunci când sunt unite cu atenția, trezvia duhov­nicească, credința și iubirea noastră față de Dumnezeu și față de semeni. Atunci când cântăm nu pentru a fi apreciați și lăudați, ci pentru a ne așeza înaintea lui Dumnezeu, colindul devine rugăciune. Când cântăm liniștit și smerit, colindele și cântările bisericești devin o jertfă de laudă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. Ele devin rugăciuni vii când, după ce le cântăm, ne și silim să le împlinim: să fim mai blânzi, mai buni, mai iertători și mai responsabili. De asemenea, ele aprind în noi dorul după Dumnezeu, după pacea, iubirea și lumina Lui, iar lumina harului dumnezeiesc ne ajută să vedem chipul lui Dumnezeu în fiecare confrate și semen al nostru. Atunci nu mai cântăm despre Betleem, ci noi înșine ne aflăm în Betleemul cel duhovnicesc, în lumina iubirii dumnezeiești.

Cum poate omul de astăzi, grăbit și obosit de grijile vieții, să trăiască duhovnicește bucuria Naș­terii Domnului și să-L primească pe Hristos în inima sa?

Omul contemporan nu este departe de atmosfera Betleemului istoric din vremea lui Iisus, tocmai prin graba și oboseala lui, care caracteriza și atmosfera din acel timp. De aceea, bucuria Nașterii Domnului poate fi trăită duhovnicește nu prin lucruri mari, ci prin gesturi mici. Chiar și cinci sau zece minute de oprire din activitatea zilnică, fără telefon, fără televizor sau aparat de radio, cu alte cuvinte fără zgomot și tulburare, pot deveni un Betleem interior, unde intră Dumnezeu. Oboseala vine din prea mult, din exces, astfel că Nașterea Domnului ne cheamă la simplificarea vieții, ne cheamă la ceea ce este esențial, la acel unic de trebuință: „Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești; dar un lucru trebuie…” (Luca 10, 41-42). Renunțarea la perfecțio­nism și la așteptări exagerate și irealiste ne eliberează inima. Hristos nu caută o inimă „perfectă”, ci una deschisă și binevoitoare. Oboseala, slăbiciunea, imperfecțiunea și sărăcia duhovnicească pot constitui loc de întâlnire cu Dumnezeu, așa cum a fost ieslea Nașterii lui Hristos. Omul de astăzi Îl primește pe Hristos nu fugind de viața lui, ci aducându-I lui Hristos viața așa cum este ea în realitate. Sigur că nu putem primi bucuria praznicului cu inima încordată, de aceea o iertare cerută sau oferită și o spovedanie sinceră deschid ușa harului dumnezeiesc. Bucuria Naș­terii Domnului nu este o emoție trecătoare, ci o pace care se naște în suflet, atunci când Dumnezeu este lăsat să intre.

Cu ocazia acestui praznic luminos, îi rog pe toți oamenii care cinstesc Nașterea Domnului să-și deschidă ușa inimii, precum au făcut păstorii, și să-L primească pe Dumnezeiescul Prunc Iisus Hristos cu credință, cu bucurie curată și sfântă și cu iubire față de aproapele, iar lumina Naș­terii Domnului să alunge întunericul întristării, să vindece sufletele cele rănite de păcate și răutăți și să întărească legăturile dintre noi, în familie, în societate și în Biserică.