Duminică, 7 decembrie 2025, când Biserica Ortodoxă Română i-a prăznuit pe Sfânta Mare Muceniță Filofteia și pe Sfântul Ierarh Ambrozie al Mediolanului, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, înconjurat de un impresionant sobor de preoți și diaconi, a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în vechea Catedrală Episcopală din municipiul Giurgiu, cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”.
La finalul slujbei, ierarhul a rostit un amplu cuvânt de învățătură, în care a abordat teme de profundă actualitate socială și duhovnicească, făcând un apel la responsabilitate, credință vie și redescoperirea valorilor creștine care pot vindeca rănile societății contemporane.
Viața duhovnicească – temelia echilibrului personal și social
PS Ambrozie a vorbit despre necesitatea trăirii autentice a credinței într-un context puternic marcat de secularizare:
„Omul de astăzi nu mai este interesat de lectura teologică profundă, de Filocalie, de Viețile Sfinților sau de scrierile Părinților Bisericii, așa cum erau odinioară credincioșii care își creșteau copiii cu Ceaslovul și Psaltirea în mână.”
Ierarhul a amintit de marile figuri ale monahismului și ale teologiei universale – Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, precum și de alte nume fundamentale ale tradiției patristice – subliniind că viața ascetică și învățătura Sfinților sunt izvoare de luminare pentru toți creștinii, nu doar pentru cler și monahi.
Sfântul Ambrozie – model de slujire a cetății
Predica s-a axat pe figura sărbătoritului zilei, Sfântul Ierarh Ambrozie al Mediolanului, prezentat ca exemplu de om al cetății, al culturii și al credinței, fost prefect roman ales în chip providențial ca episcop, deși era doar catehumen:
„Sfântul Ambrozie a fost un om politic și un mare cărturar, care a înțeles că adevărata slujire a cetății se întemeiază pe credință și responsabilitate.”
Ierarhul a subliniat necesitatea asumării adevărului de credință nu doar prin cuvinte, ci mai ales prin trăire, amintind de mărturisirea dreptei credințe la Sinodul I Ecumenic de la Niceea și de lupta Bisericii cu erezia ariană.
Atac la indiferența politică și socială
În partea cea mai puternică a discursului său, Episcopul Giurgiului a criticat lipsa de responsabilitate a clasei politice și degradarea morală a societății:
„Societatea de astăzi, din păcate, este adesea condusă de epigoni care lasă județele fără apă, fără căldură, fără energie, crescând taxele și impozitele tot pe seama bietului popor, pentru că politicienii nu mai au empatie – adică milă.”
Ierarhul a atras atenția că:
- omul politic trebuie să fie slujitor al cetății, nu beneficiar al puterii;
- lipsa disciplinei morale și a legăturii cu Dumnezeu generează indiferență socială și dispreț față de cei săraci;
- societatea riscă să se dezumanizeze atunci când patriotismul, credința și valorile culturale sunt marginalizate sub presiunea ideologiilor globalizante.
Rugăciunea și educația – antidot la criza contemporană
PS Ambrozie a vorbit și despre responsabilitatea comună a Bisericii și a societății în educarea tinerilor, menționând exemple recente din țări occidentale unde se limitează accesul copiilor la mediul online nociv:
„Trebuie să creștem o generație curată, sănătoasă, nealterată de lucruri peste vârsta și înțelegerea lor.”
Totodată, a reafirmat rolul monahilor și al preoților ca stâlpi ai rugăciunii pentru cetate, indiferent de lipsa de recunoștință a societății:
„În mănăstiri și schituri, chiar și în cele uitate de lume, călugării hrănesc pelerini și se roagă pentru mai-marii orașelor și satelor.”
Dragostea pentru popor și mesajul speranței
În încheiere, PS Ambrozie a dorit să mulțumească clerului și credincioșilor giurgiuveni pentru sprijinul și jertfa lor:
„Mulțumesc pentru dragostea față de Biserică, față de mănăstiri și față de preoți, pentru jertfele pe care le faceți. Ne rugăm ca Dumnezeu să aibă milă de acest popor născut din Evanghelie și să ne ferească de război și de dezbinare.”
Amintind cuvântul: „Lumea nu e săracă pentru că nu mai este pâine pe pământ, ci pentru că bogații nu se satură niciodată”, Episcopul Giurgiului a subliniat că adevărata bogăție rămâne căutarea lui Dumnezeu:
„Cei ce Îl caută pe Domnul nu vor flămânzi în veacurile veacurilor.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, duminică, 7 decembrie 2025, când Biserica Ortodoxă a sărbătorit pe Sfânta Muceniţă Filofteia şi pe Sfântul Ierarh Ambrozie al Mediolanului, iar Episcopul Giurgiului, înconjurat de un impresionant sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în vechea Catedrală Episcopală, cu hramurile Adormirea Maicii Domnului și Sf Mare Mucenic Gheorghe, din municipiul Giurgiu:
”Ne bucurăm în mod deosebit că, după sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae, mare făcător de minuni, hram pe care l-am sărbătorit la Sfânta și voievodala Mănăstire Comana, iar dumneavoastră, cei din Giurgiu, la Schitul „Sfântul Ierarh Nicolae”, acolo unde păstorește părintele Nicolae Matei, ne întâlnim astăzi, în această duminică, ziua de 7 decembrie, închinată Sfintei Filoteia și, deopotrivă, Sfântului Ambrozie al Milanului, în limba latină Mediolanum, adică „orașul din mijlocul lanului de grâu”. Așa s-ar traduce, din limba latină.
Ne bucurăm de slujirea împreună cu părinții ostenitori de la Centrul Eparhial, cu părinții protopopi, cu părinții secretari, cu corpul profesoral de la Seminarul Teologic din Giurgiu, de unde au venit elevii seminariști, de la Seminarul „Teoctist Patriarhul”, să cânte astăzi alături de noi la săvârșirea Sfintei Dumnezeiești Liturghii.
Ne bucurăm că sunt împreună cu noi și cuvioasele maici de la mănăstirile noastre: de la Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, de la Acoperământul Maicii Domnului din Bolintin, de la Mănăstirea Găiseni, cu o vechime de aproape jumătate de mileniu, și nu în ultimul rând de la nou-înființata Mănăstire Drăgănescu – Izvorul Tămăduirii. Este aici alături de noi, desigur, și maica doctor Andreea Veronica Dragomir.
Astăzi cunoașteți, desigur, că este mare sărbătoare în cetatea Argeșului, acolo unde, de multe veacuri, se află sfintele moaște ale Fecioarei acesteia, ocrotitoarea Balcanilor, după Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Filofteia. Ea a fost adusă de voievozi, de domnitori, la Curtea de Argeș, acolo unde se află frumoasa mănăstire voievodală, acolo unde s-a țesut și balada Meșterului Manole, acolo unde, în catedrala din incinta Palatului Episcopal de la Argeș, unde își are sediul episcopul, se află și Catedrala Regală, în care sunt înmormântați regii României, cu excepția, desigur, a regelui Mihai, care, alături de soția sa, regina Ana, sunt înmormântați în noua catedrală ridicată în afara incintei episcopale. Tot acolo, astăzi, sunt scoase spre închinare sfintele moaște ale Sfintei Filofteia, spre bucuria miilor de credincioși.
Astăzi însă aș prefera să vă adresez câteva cuvinte și să pornesc de la o meditație care, într-un fel, cred că ne-ar putea interesa pe fiecare dintre noi, deoarece vorbim astăzi despre un mare Părinte al Bisericii – Sfântul Ierarh Ambrozie al Mediolanului.
Aș vrea să vorbesc despre viața duhovnicească în ansamblul ei. Voi vorbi despre experiențele duhovnicești din mănăstire, ca unul care sunt monah, chiar dacă sunt ierarh și am depus voturile monahale. Voi vorbi despre experiențele ascetice, care prezintă interes nu doar pentru persoanele consacrate, pentru cler – indiferent de treapta în care se află –, dar și pentru credincioșii mireni.
Nu voi cuteza totuși să intru pe deplin în descrierea experiențelor ascetice despre care Sfinții Părinți au scris atât de mult și au lăsat învățături adânci, care dintotdeauna au trezit interesul, dacă nu chiar entuziasmul, celor care le-au citit.
Dacă ar fi să deschid, ca într-un prolog, această temă, în demersul meu, destul de dificil într-o societate secularizată, am putea spune că omul de astăzi, omul contemporan, nu mai este atât de interesat de cărțile de teologie profundă, de volumele citite odinioară nu doar de studenții la teologie – încă din vremea seminarului, a facultății sau a școlii doctorale – ci și de credincioșii simpli, care altădată țineau în casele lor cărțile de cult: Ceaslovul, Psaltirea și Viețile Sfinților, și le citeau chiar și copiilor, ca pe niște adevărate povești duhovnicești.
Se întâmplă aceasta din cauza secularizării și a traiului în veacul de acum, desfrânat și păcătos, cum îl numește Mântuitorul. Noi, având astăzi acces la toate aceste cărți de teologie înaltă, rafinată, subtilă, paradigmatică, ajungem să le privim doar ca pe niște cărți scrise de niște oameni sau de niște sfinți ai veacului lor.
Ne amintim, deopotrivă, de scrierile filosofilor, pe care unii dintre marii Părinți ai școlii din Alexandria, ai școlii din Constantinopol și chiar dintre cei pe care Biserica – îndeosebi Biserica Romano-Catolică – îi numește doctori ai Bisericii, le-au citit și le-au interpretat într-o cheie teologică subtilă.
Ne amintim, desigur, de Părinții pustiei, cei care ne-au lăsat regulile vieții monahale: Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, începătorul vieții de obște. Ne amintim de regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare, de omiliile și predicile Sfântului Ioan Gură de Aur, numit și Hrisostomul — „Gură de Aur”, precum și de scrierile fericiților – așa cum sunt numiți în Occident – Augustin și chiar Origen, preocupați de studiul teologiei și de formularea învățăturilor de credință.
Vorbind astăzi despre Sfântul Ierarh Ambrozie al Milanului, prăznuit la 7 decembrie, ne este de folos să medităm asupra vieții acestui om cărturat, care provenea dintr-o familie aleasă, nobilă, din veacul al IV-lea. Era inițial un om politic, prefect în zona de nord a Italiei de astăzi, numită Liguria — provincie cu capitala la Genova, așa cum și România este împărțită în mai multe provincii.
Sfântul Ambrozie al Mediolanului provenea dintr-o familie extrem de bogată și a studiat mai întâi literatura, apoi dreptul. A profesat pentru o bună perioadă de timp avocatura, până când, având mandat de la împăratul Grațian și Valerian, a fost chemat la Milano, un centru foarte important al prefecturii amintite, pentru a-i împăca pe creștini.
Vă reamintesc că și ieri, la sărbătoarea Sfântului Nicolae, am amintit de episodul în care Sfântul Ierarh l-a mustrat pe un eretic din Alexandria, preotul Arie, cel care susținea că Mântuitorul este doar o creatură umană, și nu Dumnezeu adevărat. Deși Arie era un om cu anumite daruri naturale și harisme, erezia arianismului, pornită din Alexandria, s-a răspândit în Asia Mică, inclusiv în Lichia, provincia păstorită de Sfântul Ierarh Nicolae, și mai târziu în Italia, sub forme mai moderate — inclusiv prin învățăturile lui Eunomiu și ale altor eretici, care încercau să nuanțeze ideile ariene.
Din nefericire, asemenea concepții au supraviețuit și astăzi, în lumea secularizată, sub forme moderne: idei potrivit cărora Mântuitorul ar fi fost doar un profet, un om cu daruri extraordinare, despre care se spune în mod eronat că ar fi călătorit în India și ar fi preluat învățături din religiile orientale. Toate aceste erezii moderne, extrem de subtil promovate, urmăresc să nege adevărul fundamental al credinței noastre: că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat.
Adevărul acesta este mărturisit în Crez, în Simbolul de credință al Bisericii. În acest context, trebuie să ne amintim că ne aflăm la 1700 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, unde s-au întâlnit ierarhii Bisericii — Patriarhul Ecumenic și episcopul Romei — și unde a păstorit și Sfântul Ierarh Nicolae, mărturisind dreapta credință.
Adevărul de credință nu trebuie doar postulat, rostit cu buzele, pomenit sau declarat formal, pentru că Mântuitorul spune că nu este suficient să predici sau să propovăduiești, ci trebuie să și crezi cu adevărat.
Plecând de la rânduiala pe care Dumnezeu a avut-o cu Sfântul Ambrozie al Mediolanului, inițial om politic, om de cultură și om al cetății, vedem cum, mergând să facă pace între autoritatea legii și popor, un copil a strigat în Biserică: „Ambrozie să fie episcop!” — deși el era doar catehumen. Împărații Grațian și Valerian l-au validat ca episcop al Milanului.
Sfântul Ambrozie a săvârșit apoi lucruri extraordinare: a convocat sinoade, a întreținut o vastă corespondență episcopală, inclusiv cu Sfântul Vasile cel Mare, un ierarh de mare anvergură, care, din păcate, nu este atât de cunoscut astăzi în spațiul ortodox și românesc pe cât este cunoscut în Biserica Romano-Catolică.
Scrierile sale dogmatice și literare, epistolele și tratatele teologice sunt cuprinse într-un vast corpus tipărit încă din secolul al XVIII-lea la Bruxellensis — denumirea latină a orașului Bruxelles.
Multe, foarte multe din această lucrare monumentală nu sunt încă traduse, din păcate, pentru că limbile acestea sacre sunt considerate de unii ca fiind „moarte”. Factorii de decizie, încet-încet, le-au scos din programa școlară – limba latină din gimnaziu și chiar din liceu –, rămânând să se studieze doar în școlile de profil teologic: seminar, facultate. Dar aceste limbi — limba greacă și limba latină — sunt tocmai cele în care sunt scrise atât operele filozofilor, cât și scrierile Sfinților Părinți.
Mergând însă pe firul meditației pe care mi-am propus-o astăzi, aș vrea să nuanțez câteva lucruri, și anume, înainte de toate, faptul că teologia fină, cuprinsă atât în Filocalie, cât și în colecția de Părinți și Scriitori Bisericești — colecție inițiată de vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina — urmărea să cuprindă toate lucrările marilor Sfinți Părinți. Sunt lucrări grele. Ele necesită nu doar o stare de spirit bună, de reculegere și introspecție, ci și cunoaștere teologică.
Din păcate, astăzi, când avem atât de multă carte teologică, atâtea explicații dogmatice „pe înțelesul credincioșilor”, oamenii nu mai sunt preocupați să aprofundeze. Și vedeți care este ispita gândirii omului modern: mireanul, omul din lume, spune: „Asta e treaba preoților… într-un sens peiorativ, e treaba popilor. Ei să se lupte cu teologia, ei să facă slujbă, ei să vorbească despre credință, despre moralitate și despre ceea ce trebuie transmis copiilor și generațiilor viitoare.”
Iar omul politic spune: „Noi știm ce avem de făcut.” Vă reamintesc că termenul „politic” vine din grecescul „polis”. Omul politic este omul cetății — istin polis, taftis polis. Prin urmare, omul politic trebuie să fie cu adevărat slujitor al cetății, precum a fost și Sfântul Ambrozie al Mediolanului, și să nu privească cu aroganță către poporul care l-a ales, care i-a dat mandat să fie senator — așa cum erau odinioară senatorii romani, purtând toga romană — sau, astăzi, deputați și senatori — și să înțeleagă că ei trebuie să reprezinte legea.
Legea pe care Biserica a numit-o din toate timpurile „pravila” — rânduială a vieții, canon de rugăciune și normă de viețuire.
Este îmbucurător pentru noi, cei care avem așteptări — așa cum și omul politic are așteptări de la oamenii Bisericii și de la credincioșii cetății — că și noi avem așteptări de la parlamentari, nu-i așa? Sunteți de acord cu mine? Și am vrea să-i vedem în biserică, alături de popor.
Este încurajator să vezi un om politic venind la biserică și rămânând la toată Sfânta Liturghie, fără să-i desconsidere pe cei care participă la minunea minunilor și Taina Tainelor, Sfânta Dumnezeiască Liturghie, care a salvat lumea, o salvează și o va salva întotdeauna, în toate timpurile și în toate locurile.
Am văzut un exemplu concret: un senator tânăr, Abrudan este numele lui. M-am uitat pe CV-ul său și am văzut că participa regulat la slujbe. Astăzi este președintele Senatului României. Nu îl cunosc personal pe acest domn, dar, văzându-l la slujbe, m-am interesat și am aflat că este fiu de preot. Ce educație frumoasă va fi primit de la tatăl său, un preot simplu și modest de la țară! Copilul are o educație aleasă, iar senatorul de astăzi are o atitudine și o distincție demnă.
Mulți oameni politici așteaptă de la cler și de la popor să facă „treburile popilor”, cum spun ei, și vin la biserici și la mănăstiri doar în campanie electorală. Dar poporul acesta, adesea umilit, prigonit, neajutat și sancționat — vedem cu toții cum salariile sunt impozitate și supraimpozitate — este acela pentru care călugării și călugărițele se roagă neîncetat, pentru mai-marii cetăților și ai satelor, pentru oastea iubitoare de Hristos, atât cât mai este ea astăzi.
De multe ori, preoții de mir spun: „Lasă că e treaba călugărilor să se roage, ei să cunoască pravila.” Dar aceasta este o mare ispită — să crezi că Dumnezeu a rânduit ca doar unii să se roage.
Este adevărat că Dumnezeu are o chemare și un destin pentru fiecare dintre noi, pentru fiecare făptură omenească.
Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi, așa cum a avut și cu Sfântul Ambrozie, care din catehumen — botezat mai târziu — a ajuns episcop, deși era mirean. La fel este cu fiecare făptură omenească pe care autoritățile, oamenii puternici și magnații lumii tind să o disprețuiască atunci când este săracă.
Astăzi, omul nu mai este apreciat pentru valoarea sa morală și intelectuală, ci pentru bunăstarea, statutul, puterea, averea și notorietatea lui. Dar Dumnezeu nu vede lucrurile astfel. În toate aspectele vieții sociale se vede cât de seculară și limitată este gândirea noastră și cum trăim într-o auto-mulțumire de sine. Fiecare călugăr își bate cu pumnii în piept și spune: „Eu știu pravila. Eu cunosc canoanele. Eu n-am nevastă, n-am copii, eu mă mântuiesc primul.”
Lumea crede că viața preoțească, călugărească, monahală este apanajul doar al persoanelor consacrate. Dar preoții și călugării de ieri și de astăzi, câți mai sunt ei, lască oare urmași în familiile lor? Așa cum este și domnul Abrudan, despre care vă vorbeam, și probabil că sunt mulți alții asemenea lui.
Aud persoane care se numesc astăzi influenceri și care spun: „Eu nu vin la biserică decât după ce se termină slujba, pentru că mă tulbură prezența oamenilor. Nu-mi place Liturghia și vin după ce se termină.”
Vedeți gândirea aceasta strâmbă și mintea o strâmbă — cum spunea Sfântul Arsenie Boca.
Vremurile de astăzi, iubiți preacuvioși și preacucernici părinți, sunt extrem de complicate. Iar noi — generația mea și a seniorilor, dintre care mulți sunteți astăzi în biserică — am cunoscut oameni cu experiențe ascetice de viață, indiferent de funcțiile și rosturile publice pe care le-au avut.
L-am cunoscut pe Marin Constantin, în satul meu natal — fondatorul Corului Madrigal. I-am cunoscut pe călugări mari de altădată, dintre care unii erau condamnați pentru misiunea din Transnistria, mult discutată și disputată astăzi. L-am cunoscut pe părintele Paulin Lecca — i-am fost secretar, îi băteam la mașină predicile și traducerile din limba franceză ale arhimandritului Sofronie.
Am cunoscut călugări în mănăstirea de metanie care vorbeau cu păsările, fluierau și mângâiau mierlele și privighetorile prin pădurea mănăstirii, pe Valea Teleajenului. Am cunoscut academicieni ajunși în Parlamentul României prin studiu și vrednicie — Gabriel Țepelea, bunăoară. Am cunoscut și militari de carieră — l-am cunoscut pe generalul Vasile Milea al Armatei Române.
Copilăria noastră a fost astfel fascinată de personalități de toate felurile. Astăzi însă, tineretul trăiește vremuri extrem de complicate, fără să-și dea seama.
Mă uit, împreună cu confrații mei, către țări avansate nu doar material, ci și educațional, care au adoptat legi — în Danemarca, în Regatul Danemarcei, în Australia, continentul îndepărtat și totodată cel mai mic de pe glob — prin care copiii nu mai au acces la internet, la rețele sociale și la pornografia online. Aud că și în România se discută această inițiativă, pentru a crește o generație curată, sănătoasă, nepervertită de lucruri care sunt peste vârsta și peste înțelegerea lor.
Încet-încet, într-o societate tot mai secularizată, va trebui — și vă rog să mă înțelegeți bine — să fim cumva mai adunați, mai disciplinați în comunitățile noastre. Marii filosofi și teologi vorbeau despre cetatea lui Dumnezeu. Unii spuneau: „Am văzut cetăți fără ziduri, dar niciodată o cetate fără reguli.”
Regulile din Biserică se numesc canoane. Există disciplină: a clerului, a vieții monahale, a rânduielilor de viețuire în Hristos, a veșmintelor monahale. Trebuie să existe disciplină și în învățământ. Trebuie să existe disciplină și în societate.
Societatea de astăzi, din păcate, este adesea condusă de epigoni care lasă județele fără apă, fără căldură, fără energie, crescând taxele și impozitele tot pe seama bietului popor, pentru că politicienii nu mai au empatie — adică milă. Când trăiești într-o bulă ideologică, într-o părere exagerată despre tine însuți, crezi că ești Făt-Frumos cu cu stea în frunte, este foarte greu să mai iei pulsul real al societății.
Nici nu cunoaștem noi – sau poate că cunoaștem! – lucrul care ne încurajează peste măsură este că — în mănăstiri, în schituri de munte, chiar și în cele uitate de lume, dar nu și de Dumnezeu — călugării hrănesc pelerinii, iar preoții și ierarhii oferă burse în memoria Mitropolitului Bartolomeu Anania.
Trăim într-o lume extrem de complicată, în care ideologiile și anumite persoane ajung să judece până și Biserica, fie și pentru un cânt nevinovat, un colind cântat de copii, așa cum s-a întâmplat la Catedrala Mântuirii Neamului, când au cântat copiii de la Tronos Junior.
Deși eu, ca vicar patriarhal, am organizat, la nivelul Patriarhiei, întâlniri cu ambasadorii Statului Israel, și au fost oferite cele mai înalte distincții ale statului Israel, ale Knessetului, ale Parlamentului, unor mitropoliți care au salvat evrei de la deportare și de la moarte, românii nu trebuie făcuți vinovați pentru păcate pe care nu le-au săvârșit. Un popor mai tolerant, mai prietenos și mai generos decât poporul român nu a fost niciodată.
Încet-încet, marile puteri ale lumii europene, atlantice și nord-atlantice — în structurile lor de astăzi, care există acum, dar nu vor dăinui veșnic — prin această globalizare care arată societăți în continuă schimbare, încearcă să anuleze ideea de patriotism, de respect pentru un popor, pentru cultura și civilizația lui.
Această conștiință înaltă, din nefericire — sau poate prin mila lui Dumnezeu, și să fim iertați pentru că spunem aceste lucruri, dar suntem datori să mărturisim —, este tot mai încercată. Nicolae Steinhardt spunea că există „primejdia mărturisirii”: a spune adevăruri dureroase în lumea de astăzi este greu, dar ele trebuie rostite, pentru ca poporul să capete încredere, să vină la biserică, să-și crească copiii în credință și să nu meargă după „duhul lumii acesteia”.
Copiii cred adesea — cum spunea în predicile sale Preafericitul nostru părinte Patriarh Daniel — că tineretul de astăzi este dornic de câștiguri rapide, de bani ușor obținuți. Dar acestea nu pot veni fără învățătură, fără asumarea regulilor educației despre care încercam să vorbesc.
Toate aceste valori le cultivă Biserica.
Astăzi, la sărbătoarea Sfântului Ierarh Ambrozie al Mediolanului, vreau să mulțumesc clerului din Giurgiu, pe care îl păstoresc de peste douăzeci de ani, și să fac și o mărturisire: simt adesea că nu am reușit să fac cât aș fi dorit pentru giurgiuveni, pentru preoți și pentru mănăstiri.
Însă, mă încred în munca pastorală a preoților care se străduiesc să mântuiască poporul pe care îl păstoresc — preoți ce trebuie să citească, să trăiască o viață duhovnicească, o viață de rugăciune.
Vreau să mulțumesc și credincioșilor giurgiuveni pentru dragostea lor față de Biserică, față de mănăstiri, față de preoți, pentru jertfele pe care le fac. Chiar dacă unii mai sunt sau nu mai sunt în sistemul educațional ori sanitar, iar cei mai în vârstă se roagă în căminele lor sau aici, în biserică, noi ne rugăm ca Dumnezeu să aibă milă de acest popor născut din Evanghelie, pentru sfinții mărturisitori, și să nu îngăduie război peste noi.
Vedem cum se schimbă granițele, politicile, cum țara este sărăcită, iar, după cum spune o vorbă, „lumea nu e săracă pentru că nu mai este pâine pe pământ, ci pentru că bogații nu se satură niciodată”. Însă, bogații se vor sărăci și vor flămânzi, iar cei ce Îl caută pe Domnul nu vor flămânzi în veacurile veacurilor.
Amin.
Astăzi am gândit, împreună cu părinții de la Centrul Eparhial, cu părinții care îndeplinesc funcții administrative, cu părintele protopop Ioan Emanuel Stuparu și cu părintele Florin Pisculungeanu, de la Conacul Drugănescu, din comuna Florești-Stoenești, cea mai mare comună din zonă.
La mănăstire am muncit foarte mult. Câțiva ani am locuit în subsolul Palatului Brâncovenesc, din secolul al XVII-lea, abandonat și retrocedat familiei Brâncovenilor — un loc care fusese cândva un centru cultural pentru trei județe. Acolo am lucrat și ne-am ostenit alături de părinții amintiți, de părintele Antonescu Vasile și de maica Filofteia Plăcintaru, prima stareță a mănăstirii de maici din comuna Florești-Stoenești.
Ne-a fost greu, ne-a fost și ușor — numai Dumnezeu știe.
Acolo vom continua viața monahală, pentru că maica nu mai poate fi în deplinătatea activității sale de stareță. Și atunci, în consultare cu părinții și mai ales cu maica stavroforă Cecilia, de la Mănăstirea nou-înființată a Acoperământului Maicii Domnului, am gândit să continuăm activitatea de acolo, pentru că Centrul Pastoral-Cultural „Gavril Drugănescu”, al primului vornic al Sfântului Voievod Constantin Vodă Brâncoveanu, deține o colecție muzeală extraordinară. Sunt foarte multe costume tradiționale, foarte multe obiecte vechi, arhaice, iar conacul este deschis permanent pentru vizitare, primind semnale și aprecieri din partea personalităților academice pentru frumusețea Conacului Drugănescu.
În consultare cu maica Cecilia, care a fost stareță la Găiseni și care a primit cea mai înaltă distincție — Crucea Patriarhală — din partea Întâistătătorului Bisericii noastre, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, ne-am gândit ca, în acest An Centenar, sfințind biserici, redeschizând mănăstiri sau înființând unele noi — precum cea de la Bolintin, pe care domnul Ion Roșu a donat-o pentru a fi mănăstire — să continuăm lucrarea începută.
Domnul Ion Roșu, având studii teologice împreună cu soția sa, Mariana, au hotărât ca un domeniu întreg, deosebit de frumos, din Bolintin-Vale să-l dăruiască drept mănăstire. Acolo păstorește maica Cecilia Moldoveanu, care are o obște de 12 călugărițe. Măicuțele sunt foarte bine pregătite, au rosturi în societate, titluri universitare și alte specializări.
La rugămințile noastre — repetate, ce-i drept, și mai ales la insistențele exarhului — am cerut un sacrificiu mare, și anume să ne fie dăruită una dintre cele mai iubite dintre măicuțe, ca să-l parafrazez pe Marin Preda, „dintre pământeni”: maica Nicolaida, care a terminat arta sacră și este pictor bisericesc.
Multe dintre icoanele frumoase ale eparhiilor, precum și crucile de altar, sunt realizate în școala de pictură de la Sfânta Mănăstire Bistrița, unde maica s-a format.
Astfel, dintr-o sfătuire comună — căci se spune că din sfătuire se naște o hotărâre înțeleaptă — am decis ca astăzi să vă prezentăm pe maica Nicolaida ca noua stareță a Mănăstirii de la Drugănescu, Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii”, urmând să continue după rânduiala de la începuturile ei, ci să dezvolte activitățile așezământului.
Împreună cu părintele Ioan Emanuel Stuparu și cu părintele Florin Pisculungeanu, s-a muncit foarte mult acolo, iar acum mănăstirea este din păcate închisă. Preoții au parohiile și familiile lor, iar continuitatea trebuie asigurată pe calea monahală. De aceea, v-o prezentăm astăzi pe maica Nicolaida.
Ea va continua să picteze icoane pentru mănăstiri și schituri. Să-i ajute Sfântul Nicolae și Sfânta Filofteia de la Argeș. Maica stavroforă Cecilia, purtătoare a Crucii Patriarhale, venită de la Mănăstirea Văleni, care a restaurat Mănăstirea Găiseni și a săvârșit multe lucruri frumoase, a acceptat cu inima strânsă, așa cum accepți atunci când îți încredințezi un copil pe care l-ai crescut și l-ai format.
Și noi avem mulți copii — fii și fiice — chiar dacă suntem călugări. Ne bucurăm de preoții noștri pe care i-am școlit, i-am cununat, le-am botezat copiii. Astăzi mă doare inima să văd cum copiii de altădată — pe care i-am cununat, Alexandru Ștefan, Lucian Ștefan — au încărunțit. Și mă bucur în același timp, așa cum se spune: cu un ochi plângi și cu altul râzi.
Copiii pe care i-am botezat au crescut mari.
De aceea vă mulțumesc astăzi, la ziua onomastică, și vă rog pe fiecare în parte și pe toți laolaltă, inclusiv pe copiii seminariști — pentru care am ținut astăzi o lecție mai lungă, ce-i drept — să vă rugați pentru clerul nostru, pentru ierarhie, pentru călugări și călugărițe, pentru că și ei, la rândul lor, se roagă pentru dumneavoastră și pentru familiile dumneavoastră. Ei poartă o mare greutate și responsabilitate pentru sufletele credincioșilor. Vă cunosc problemele, plâng alături de voi, se bucură alături de voi și se roagă mai ales atunci când treceți prin încercări, în această lume atât de complicată.
Felicitări, maică stareță!”
