ADEVARULBISERICII.RO a transcris filmul realizat de Trinitas TV despre Schitul „Sfântul Proroc Ilie” Berzunți
Istoria Schitului „Sfântul Ilie” Berzunți reprezintă o mărturie vie a credinței și a perseverenței monahale, o poveste despre sacrificiu, ascultare și renașterea spirituală a unei comunități.
Dincolo de aspectele materiale ale reconstrucției, drumul acestui schit reflectă lupta continuă a omului cu sine și cu lumea pentru a păstra vie flacăra credinței.
Reporter: Sărut mâna, Părinte, binecuvântați.
Starețul Isaia Adragăi: Domnul și Maica Domnului, bine ai venit.
Reporter: Este fantastic. Am urcat trei sferturi de oră pe un drum de pădure destul de…
Starețul Isaia Adragăi: Un drum de TAF, un drum de… Da, e bun acum, e foarte bine, dar să nu vă gândiți că, acum mulți ani de zile, nu exista deloc drumul ăsta. S-a lucrat cu greu la el. Câte un pic, câte un pic s-a lucrat ca să puteți veni, dar nu era. Era doar o potecă și atât.
A luat ființă acest schit după ’89 și s-a reînființat, de altfel, că el datează de pe la anii 1800; nu acum este înființat nou, este reînființat. Mai mulți țărani de prin satele Poduri l-au rugat pe ieromonahul Varnava să ridice aici un schit, pe vârful muntelui. Aici i se spunea Trei Hotare, Poiana Schitului. Sunt mai multe denumiri: Runcu Mare… Deci avea mai multe denumiri acest loc și au hotărât creștinii și l-au rugat pe părintele Vasile Varnava să ridice aici un schit.
S-a ridicat un schit de călugări și, după câteva zeci de ani, pe lângă iernile grele – și foarte grele – s-au adăugat și niște tâlhari de atunci, din vremurile acelea. În fiecare zonă a țării exista câte un tâlhar vestit; la noi, aici, în zonă, era unul Balaban. De câte ori veneau unii creștini aici și când veneau… oricum, veneau și tâlhăreau călugării, îi jefuiau, și au fost nevoiți, și din cauza iernilor grele, să coboare la biserica satului, în Buda, și acolo și-au construit chilii în jurul bisericii și s-au mutat acolo.
Iar biserica asta se spune că ar fi fost donată unor creștini din satul Prisca, cărată cu boi, cu tălpile de lemn.
Reporter: Astfel, schitul a fost abandonat, iar pe locul său a rămas doar o troiță de lemn, simbol al credinței ce părea pierdută, dar care nu s-a stins niciodată.
Starețul Isaia Adragăi: Aici s-a ridicat o troiță pe vechiul loc al bisericii, unde a fost biserica, o troiță din lemn; când se strica, la câțiva zeci de ani, se refăcea troița. Am găsit și eu o troiță mică atunci când am venit și am fost trimis cu ascultare.
Dar trebuie să fii, dacă ai venit trimis, trebuie să faci ceva, ca să poată să-ți placă și ție să poți să stai, să ai unde să stai și să-ți și placă să stai. Așa am refăcut acel schit după ’89.
Reporter: La început, condițiile erau aproape inumane. O singură construcție improvizată din scânduri, lipsă de apă, de hrană, de o sursă de căldură. Părintele a rămas singur opt luni de iarnă, cărând apă și lemne de la mare distanță, găsind puterea de a sluji și de a construi în același timp. Această perioadă de încercare a fost, de fapt, o veritabilă școală a răbdării și a credinței.
Starețul Isaia Adragăi: Niște creștini din satele Larga și Dofteana au venit la părintele stareț Arsenie la Mănăstirea „Sfântul Sava” și l-au rugat să-l ajute pe părinte să ridice aici un schit. Iar părintele a zis că noi nu avem atâta personal încât să putem ține și un schit. Dar el și-a dorit atât de mult: „Dacă ne dai lemnul, să ridicăm aici, să refacem aici schitul; după ce-l facem, îl trimitem acolo și să refacem schitul acolo, în vârful muntelui.”
Reporter: După hirotonia sa, la început refuzată, apoi acceptată din ascultare, părintele a continuat lucrarea spirituală și materială cu o energie neobosită. Timp de câțiva ani a slujit simultan la schit, la mănăstirea de jos și la parohia Pogle, demonstrând o dăruire exemplară.
Starețul Isaia Adragăi: A venit cu toată sfiala acest creștin minunat, care a vrut să refacă schitul: „Trebuie să-mi dați și mie acum călugări și în vârf să facem noi acolo.” Nu s-a găsit nimeni din toți călugării. Nimeni. Au refuzat toți pe rând, și am fost nevoit să vin eu. Au zis: „Trebuie să ducem, că n-avem cum să scăpăm.” Eu aveam ascultare și la bucătărie, și la grădină, și la pangar, și la biserică. Pur și simplu intram pe la 1:00 noaptea în chilie și ieșeam la 4:30 cel târziu din chilie. De la 4:30 și până la 1:00 noaptea nu mai intram în chilie. Tot timpul eram ocupat cu de toate și n-aveam cum să intru. A trebuit să merg, când nu are cine.
Și am venit, am urcat sus cu părintele Varsanufie din Iași. Am venit pe aici, au ridicat creștinii acolo o clădire, un fel de magazie, cu pereți de scândură, acoperită cu un carton refolosit. Nu știu dacă mai știți ce înseamnă carton: înainte, casele erau învelite cu carton, nu cu țiglă, nu cu tablă, doar cu carton. Nu carton asfaltat, era alt carton, și cu el se învelea.
Părintele, după trei săptămâni, a coborât muntele. A zis că nu mai stă sus: „Nu stau aici, nu vreau să mai stau. Mă duc oriunde, plec, dar aici nu stau. E greu aici. Dacă vreți să stai, stați, eu nu stau aici. Nu stau, că e greu, e foarte greu să stai aici. Nu, nu… Sunt mai multe probleme.”
Nu i-a convenit nimic din tot ce era pe aici și nici condițiile. Nu aveam nimic. Nici pâine, nici mâncare, nici apă, nimic. Și atunci a zis: „Măi, n-are niciun rost. Eu am muncit acolo, la vale, destul. Nu are niciun rost să vin să stau în vârful muntelui, unde nu am nimic. Dacă ție îți convine să stai, tu rămâi”, și a plecat.
Am rămas în continuare aici. Au venit muncitorii, au ridicat corpul de chilii. Eu am fost nevoit să le fac și mâncare, că nu avea cine să le facă mâncare. Trebuia să mă duc în pădure să car vreascuri cu brațul. Nu aveam nici topor: rupeam vreascurile cu mâna și aduceam apă de la o oră de mers cu gălețile. Era un izvor aici, era un izvoraș, un smârc mai bine zis, dar pe acela îl foloseam pentru spălat vasele, pentru că nu era bună de băut apa.
La început făceam mâncare afară, la pirostrie, pentru că nu aveam sobă, nu aveam nimic. Așa am învățat să fac și la pirostrie mâncare. Și, făcând mâncarea lor, m-a prins iarna la începutul lui septembrie foarte repede. M-a prins iarna făcând mâncare afară și având grijă de schit. Ei, oamenii, au coborât; eu am rămas. Zăpada s-a pus strat după strat. Abia la sfârșitul lui mai, începutul lui iunie, s-a mai luat zăpada. Eu am rămas opt luni de zile fără să mai ies deloc de aici, pentru că zăpada a crescut atât de mare încât ieșeam după magazia făcută cu pereți de scândură ca printr-un tunel, pentru că nu mai aveam cum să ies.
Am trecut iarna, în următorii ani am început și eu să-mi văd de experiență și mi-am dat seama că îmi trebuie și alimente, îmi trebuie și mâncare, îmi trebuie de toate, și mi-am pus din pădure de toate pe iarnă, și bureți, și m-am aprovizionat pentru iarna viitoare, să nu mai duc lipsă nici de lemne, să am cu ce face focul.
Prin ’97, m-au chemat iar la mănăstire. Mă așteptau, de altfel, să cobor și m-a luat un părinte,diacon Mihail, cu mașina, ca să luăm ceva și să ducem înapoi în mănăstire.
„Băi, dar știe părintele stareț?”
— „Știe, știe.”
M-am dus, am verificat dacă știe părintele, că nu ieșeam din mănăstire așa, eu, pe poartă.
Și el: „Da, da, știu. Du-te, du-te.”
Bine.
Am plecat cu el. Am mers cu mașina pur și simplu și m-am trezit la episcopie. Din 20 în 20 de minute întrebam unde mergem și, la episcopie, am ajuns.
„Păi să ne închinăm.”
Ne-am închinat și, în timpul ăsta, când mă închinam la icoane, la iconostas, îmi spune: „Astăzi vei fi diacon.”
Eu?!…
N-am așteptat cred că multe secunde, că imediat au venit doi diaconi, m-au îmbrăcat, mi-au dat un lighean în mână și un prosop. N-am mai avut ce comenta. Asta e. Am venit în hainele mele din munte, fără să fiu pregătit. Oricum nu aveam decât două rânduri de haine: una de biserică și una de muncă, altceva n-aveam. Și așa am devenit diacon, fără să vreau, fără să știu.
În trei zile trebuia să mă preoțească. Am refuzat. Un an de zile au fost supărați toți pe mine că nu vreau. Până după un an de zile a venit Înaltpreasfințitul Eftimie cu vreo câțiva stareți și a venit după mine. A zis: „Trebuie să fii preot. De ce nu vrei să fii preot? De ce tot fugi? E ascultare de la episcop. Mâine trebuie să fii preot. Da, noi am anunțat totul, nu vezi? Nu fugi, măi! Lasă, că ăsta fuge, mă! Dacă a zis că nu, nu.”
Așa că așa a fost. A doua zi am fost nevoit să mă duc să mă preoțească și, după preoție, am fost nevoit să stau și în vârful muntelui, să fac Liturghie, iar când era nevoie la mănăstire coboram la mănăstire. Când era nevoie, mai aveam o mănăstire, la Pogleț, și așa făceam naveta între Pogleț, mănăstire și schit.
Reporter: Sfințirea Paraclisului a avut loc în anul 2001, sfințirea locului pentru biserică în anul 2002, apoi sfințirea bisericii în 2010 și resfințirea paraclisului în 2019. Fiecare etapă a fost o biruință a credinței asupra descurajării și o dovadă că Dumnezeu răsplătește ascultarea și răbdarea.
Starețul Isaia Adragăi: Am rămas din 2000 aici, în 2001 am sfințit Paraclisul. A venit Înaltpreasfințitul — acum Ioachim, era Arhiereu — a venit și a sfințit biserica Paraclisului, iar în 2002 a sfințit locul pentru biserică. Și după șapte ani de zile am reușit și am sfințit biserica. În 2010 s-a sfințit biserica. După sfințirea bisericii am ridicat un altar de vară foarte frumos și avem acum și noi unde să facem Liturghia de Sfântul Ilie, de hram, afară, unde să se adune oamenii. Ne era greu și înainte, trebuia să facem în fiecare an. Trebuia adus lemn din pădure, cetină… Acum le avem pregătite, ne vine mult mai ușor. Am făcut și o stăreție, unde să poată sta și oamenii, și preoții, și Înaltpreasfințitul, când vine cu preoții, să aibă unde sta la masă de hram. Că era greu, improvizam în fiecare an. Și în felul acesta am ajuns și astăzi așa cum se vede.
Reporter: Unul dintre mesajele centrale ale părintelui este importanța ascultării, principiu fundamental al vieții monahale, dar și al vieții creștine în general. Ascultarea de părinți, de superior sau de duhovnic este expresia smereniei și a încrederii în lucrarea lui Dumnezeu. Părintele spune că duhovnicul, în ciuda neputințelor omenești, este un instrument prin care lucrează harul divin. Lipsa ascultării și critica neîntemeiată a slujitorilor Bisericii sunt văzute ca forme subtile ale ruperii de Dumnezeu, care duc la dezordine morală și spirituală.
Starețul Isaia Adragăi: Prin anii ’97, din cauza iernilor grele de aici, mi s-au afectat foarte mult încheieturile și reumatismul prin picioare, și toate acestea s-au agravat de la an la an.
La un moment dat nu mai puteam ține potirul în mână. Îmi era frică să nu-l scap și mi-a zis un medic să merg neapărat la Techirghiol, pentru că nămolul acela e foarte bun — și a fost foarte bun. Părintele Arsenie m-a primit cu drag. Atunci, când a venit Postul, a venit și mărturisitul. „Părinte, ajutați-ne”, și am mărturisit, că era mare nevoie. Și m-am dus și am mărturisit. Dimineața făceam tratamentul până după-amiază, iar seara mărturiseam. Iar la plecare, când am plecat acasă, mi-am luat rămas-bun de la părintele Arsenie și mi-a zis: „Dacă puteți, părinte, mai puteți să veniți și la anul să ne ajutați la mărturisit?”
„Părinte, dacă nu mor, eu o să mai vin.”
„Dar nu muriți, părinte, vă așteptăm și la anul.”
Zic: „Părinte, dacă nu mor, eu vin.” Eu credeam că am probleme, dar aveam destule probleme destul de grele de sănătate. Dar iată că nu am murit și am mai mers încă 20 de ani la părintele și am mărturisit în fiecare post, cred că 20 de ani.
Reporter: Povestea Schitului Sfântului Ilie este mai mult decât istoria unei mănăstiri. Este o pildă despre renașterea sufletului prin credință, ascultare și iubire de Dumnezeu. Ea ne amintește că adevărata zidire nu este cea din piatră, ci cea din inimă; că ascultarea nu este o formă de slăbiciune, ci una de putere; și că, dincolo de toate încercările, Dumnezeu lucrează tainic în viața celor care Îi rămân credincioși.
