VIDEO Predica PS Ambrozie: ‘E urât să vezi că, la un festival de tineret care a avut loc zilele acestea, morții sunt înjurați de către tineri fără de minte, în cântece obscene, cu simboluri satanice’

Avertisment sever despre degradarea morală a tinerilor

În Duminica a V-a după Rusalii, 13 iulie 2025, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a rostit un cuvânt de învățătură cu puternic impact moral, denunțând public, în cadrul Sfintei Liturghii de la vechea Catedrală Episcopală din municipiu, tendințele decadente care se manifestă în rândul tinerilor.

„E urât să vezi că, la un festival de tineret care a avut loc zilele acestea, morții sunt înjurați de către tineri fără de minte, în cântece obscene, cu simboluri satanice”, a afirmat ierarhul, referindu-se la evenimente relatate în presă care au avut loc la un festival din Costinești.

Pericolele unei generații care își pierde rădăcinile

Preasfințitul Ambrozie a exprimat îngrijorarea profundă față de direcția spirituală în care se îndreaptă noua generație, subliniind că lipsa de respect față de părinți și strămoși este un simptom al pierderii identității religioase și culturale.

„Noi, când venim în biserică, nu ne rugăm egoist doar pentru sufletele noastre; ne rugăm pentru părinții noștri, pentru moșii și strămoșii noștri, pentru morții noștri. Dar ce vedem astăzi? Gunoaie aruncate în cimitire, cruci doborâte, simboluri satanice în festivaluri”, a continuat episcopul.

Demonizarea prin păcat și lipsa rugăciunii

În predică, ierarhul a atras atenția asupra faptului că păcatele personale, precum mânia, răzbunarea, desfrâul sau ura, sunt „semne ale demonizării duhovnicești”, iar lipsa rugăciunii și a vieții eclesiale favorizează această cădere.

„Cei care nu se spovedesc, care nu merg la biserică, care nu țin post, care nu se roagă – sunt vulnerabili. Și trebuie să ne aducem aminte de hrisma Botezului, de pecetea Duhului Sfânt. Suntem fiii Învierii, dar uităm de asta și ajungem robiți de patimi”, a explicat PS Ambrozie.

Promovarea părinților duhovnicești și chemarea la slujire

Evenimentul liturgic de la Giurgiu a prilejuit și instalarea arhimandritului Nicolae Matei ca ecleziarh al Catedralei Episcopale. Într-un gest de încredere și recunoștință, PS Ambrozie a amintit activitatea pastorală și ascetică a părintelui, susținută de Sfântul Sinod și de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Chemare la pocăință și responsabilitate

În încheiere, PS Ambrozie a îndemnat la revenirea la valorile Evangheliei, la participarea activă în viața Bisericii și la responsabilitate morală față de generațiile viitoare. „Stai la biserică pentru copii, pentru nepoți, pentru țară. Nu aștepta să te aducă popa cu ortul, cu picioarele înainte”, a fost apelul ierarhului.

ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie în vechea Catedrală Episcopală din municipiul Giurgiu, la data de 13 iulie 2025, când Biserica Ortodoxă s-a aflat în Duminica a V-a după Rusalii:

”Iubiți credincioși și credincioase, se cade ca, înainte de toate, să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-am învrednicit și în această duminică să venim la Catedrala Episcopală, să ne rugăm Maicii Domnului pentru familiile noastre, pentru iertarea păcatelor noastre, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici și, mai ales, pentru pacea lumii de astăzi.

La noua Catedrală Episcopală, după cum ați aflat, desigur, prin intermediul site-ului Episcopiei – „Cult și Cultură” –, ca și prin intermediul presei locale sau cei care ați fost ieri prezenți la hramul Sfântului Paisie Aghioritul din oraș, la Schitul „Sfântul Nicolae”, unde păstorește părintele arhimandrit, de acum, Nicolae Matei, ați aflat, desigur, că, în urma promovării sale la rangul de arhimandrit – pentru calitățile duhovnicești, pentru activitatea sa pastorală, pentru ascultarea de Biserică, pentru jertfelnicia și dăruirea de sine –, părintele Nicolae Matei, egumenul schitului, a fost ridicat, cum spuneam, la rangul de arhimandrit de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prezidat, condus de întâi-stătătorul Bisericii noastre, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Pe părintele Nicolae Matei, desigur, îl cunoașteți și dumneavoastră la fel de bine cum îl cunoaștem și noi. Cine nu a mers măcar o dată la Schitul „Sfântul Nicolae” ca să facă experiența duhovnicească a Duhului Sfânt, a viețuirii în Hristos? Cine nu i-a cerut sfatul și povățuirea, sau o dezlegare? Cine nu i-a încredințat părintelui, acolo, în liniștea schitului, la lumina candelei, un pomelnic pentru pomenirea familiei?

Cei mai mulți, desigur, dintre dumneavoastră. Acesta este răspunsul. Și pentru că ați văzut, în anii în care a păstorit aici, în Episcopia noastră, a primit această înaltă distincție – cea mai înaltă distincție pe care un călugăr o poate primi – aceea de arhimandrit.

Părintele vicar, arhimandritul Teodor Șerban, vicarul Episcopiei noastre, ieri, la Schitul „Sfântul Nicolae”, a dat citire documentului sinodal prin care părintele este ridicat la rangul de arhimandrit și am oficiat, în consecință, și slujba de hirotesie. Așa încât, părintele, de astăzi, pe lângă celelalte însemne călugărești ale veșmintelor specifice – mantia călugărească, camilafca, metaniile –, i se adaugă și toiagul acesta, bastonul pe care doar arhimandriții, ca și episcopii, au dreptul să-l poarte, ca semn distinctiv.

Împreună cu părinții arhimandriți și cu preoții care formează conducerea Episcopiei Giurgiului și, desigur, cu aprobarea Consiliului Eparhial, s-a înaintat această decizie a noastră de promovare a părintelui, care nu doar că a fost susținută, dar a fost și aprobată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Ne-am gândit, cunoscându-l pe părintele Nicolae Matei, că slujbele frumoase de la schit, pe care le săvârșea, rânduiala impusă și statornicită acolo, de fapt, ar putea să o „exporteze” cumva, să o aducă și aici, la catedrală, unde avem preoți foarte vrednici, jertfelnici – cum este părintele Mugurel, ori părintele Moisei Ștefan, pe care am văzut cât de mult îl iubiți. Ce să mai vorbim despre părintele Marian Ciocănel, care iată, astăzi, nu a putut fi prezent, pentru binecuvântate pricini – pentru că, după ce au realizat preoții aceste vitralii noi, care împodobesc biserica, a plecat cu fiii și fiicele duhovnicești într-un pelerinaj la mănăstirile din țară.

Astăzi, am gândit și am luat această decizie în sinodie, în împreună-sfătuire: să-l aducem pe părintele Nicolae Matei aici, ca ecleziarh. Cuvântul „ecleziarh” vine de la „eclezia”, care înseamnă biserică – să se ocupe, împreună cu soborul, în slujire împreună, de rânduiala liturgică, de rânduiala administrativă, precum și de celelalte activități pe care fiecare biserică – cu atât mai mult o catedrală episcopală, cum este aceasta – trebuie să le aibă.

Pentru că din catedralele eparhiilor, ca să spunem așa, „se dă ora exactă”, în sensul că, de acolo, bisericile de enorie, ca și mănăstirile, se inspiră în felul în care sunt săvârșite slujbele, în felul în care sunt rânduite în sobor, în felul în care este alcătuită și prezentată predica, după toate criteriile omiletice – pentru că este o știință de carte: trebuie să știe să predice, să vorbească frumos, să cunoască realitățile din societatea de astăzi și, în toate problemele cu care credincioșii se confruntă, să aibă un sfat, o povățuire, un îndemn. Pentru că vremurile rele sunt, ne spune Evanghelia.

Părintele Nicolae, așadar, va veni ca ecleziarh, aici, alături de părinții consilieri de la catedrală.

Mi-aș dori foarte mult ca slujbele, în primul rând, să fie săvârșite după rânduială.

Cântarea bisericii de la strană – iată cât de frumos au cântat astăzi – să fie săvârșită de elevi de la Seminarul Teologic, de psalți și, de ce nu, încet-încet, părintele, care este și un foarte bun slujitor, să alcătuiască o corală, așa cum era și corala condusă de maestrul Gheorghe – „Harfa Dunării” – încet-încet, un cor format din doamne și domni de la catedrală, să fie reprezentativ.

Avem o biserică frumoasă, iubiți credincioși.

Nu este meritul nostru, pentru că în urmă cu 20 de ani, e adevărat, noi am venit aici, la Giurgiu, și părintele vicar, șeful preoților, vicarul Episcopiei noastre, arhimandritul Teodor, a ostenit mult aici, la catedrală. Vă aduceți aminte de evenimentul din 2010, când Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a venit aici, s-a restaurat pictura, s-a restaurat catapeteasma, s-a pardosit pavimentul bisericii cu acest granit, s-au montat vitralii. A fost o muncă și o jertfă de care e bine să nu uităm, ca semn de recunoștință. Dar ceea ce am făcut noi este puțin în comparație cu ceea ce au făcut strămoșii noștri. Ei au ridicat această biserică pe malurile Dunării, aici, și în toate orașele dunărene s-au ridicat biserici importante, chiar de către regii României.

Așadar, noi, când venim în biserică, nu ne rugăm egoist doar pentru sufletele noastre; ne rugăm pentru părinții noștri, pentru moșii și strămoșii noștri, pentru morții noștri. E urât să vezi că, la un festival de tineret care a avut loc zilele acestea, morții sunt înjurați de către tineri fără de minte, în cântece obscene, cu simboluri satanice, așa cum am văzut, dacă este adevărat ce s-a relatat în mass-media, simboluri sataniste au fost la festivalul de la Costinești.

Pentru că Evanghelia de astăzi ne arată acel exemplu cu demonizații, ne aduce înaintea ochilor o imagine terifiantă: doi îndrăciți care erau legați în lanțuri și în obezi, așa cum vitele de altădată, boii, erau puși la jug, erau într-un sistem prin care erau imobilizați, ca să nu se poată opune. Tot așa, acești oameni care terorizau comunitatea sunt vindecați de către Mântuitorul Iisus Hristos.

Sigur că imaginea aceasta poate părea una veche, cumva vetustă, dar astăzi exemple de demoniaci pot fi foarte multe. Omul modern este pragmatic, preocupat mai degrabă de existența lui zilnică, are un pragmatism care nu-l mai lasă să se ocupe de partea spirituală decât atunci când vede cazuri de oameni care sunt realmente demonizați și care, iată, își ucid logodnica sau soția, apoi o incendiază, cum vedem în comunitate. Toată lumea este șocată, vede acele imagini – sau altul care își ucide soția pe stradă, în fața propriilor copii, cum s-a întâmplat în Prahova.

Vedem, în ultima vreme, la știrile naționale, numai exemple de brutalitate, de violență asupra mamelor, asupra femeilor, asupra copiilor. S-a creat și s-a inventat și un concept pentru genul acesta de violență în familie, care se numește, iată, „violență domestică”. Numai „domestică” nu poate fi acea violență când îți abuzezi soția, când o bați în fața copiilor și terorizezi copiii.

Oare aceste manifestări de beție, de desfrâu, nu sunt semne ale unor oameni posedați?

Întâlnim, pe de altă parte, în societate, și forme de nebunie, în care oamenii își iau viețile, în care oamenii fac lucruri inimaginabile – se sinucid. Nu știu dacă ați văzut vreodată un spital de boli mintale. Eu vin de pe Valea Prahovei și, la Voila, lângă Câmpina, era un spital recunoscut, într-o pădure frumoasă, aproape de lacul de acumulare de la Paltinu. Acolo erau tineri, altfel foarte bine pregătiți ca oameni, care au avut rosturi publice în societate, dar care și-au pierdut mințile și erau închiși dincolo de gratii, și nici medicamentele nu-i mai ajutau.

Acolo era un spital de psihiatrie și s-a construit și o biserică. Iar acolo slujește unul dintre preoții foarte vrednici de la Giurgiu, părintele Ciprian Vișoiu – desigur că îl cunoașteți – este preot acolo. Ce manifestări au acele persoane care și-au pierdut mințile? Nu vă puteți imagina.

E foarte greu să spui și să definești ce înseamnă o boală psihică, pentru că ele sunt cumva la graniță – bolile psihice cu demonizarea. E un cuvânt anacronic, poate, să spui că cineva e „îndrăcit”. Mai spunem uneori, când vedem obrăzniciile copiilor, că e un „drac de copil” – dar e o vorbă dură.

Când vedem demonii despre care vorbește Scriptura, când îl vedem pe prorocul Isaia care se adresează și îl întreabă pe Lucifer, înger al luminii: „Cum ai căzut tu din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor?”, înțelegem că sunt și forțe demonice care pe cei vulnerabili – cei care nu se spovedesc, care nu merg la biserică, care nu țin post, care nu se roagă – îi pot ataca. Sunt vulnerabili.

Și trebuie să ne aducem aminte – nu e prea mult de atunci, nu-i așa? – de la Botezul nostru, când am primit hrisma, pecetea Duhului Sfânt, când am fost unși cu Mirul Duhului Sfânt. Noi suntem fii ai Învierii. Hrisma vine de la Hristos, cristelnița vine de la Hristos, și noi suntem botezați.

Dar, odată cu pubertatea, cu adolescența, vedem manifestările tinerilor că se îndepărtează de Biserică și atunci devin vulnerabili.

Obișnuim să spunem că fumatul e un viciu, că beția este un viciu, că dependența de droguri sau de etnobotanice este un viciu. Și vedeți că toate aceste vicii, pe care Biserica le numește păcate și pe care le condamnă și pentru care oferă epitimii, sau canon, nu pot fi tratate ușor.

Nu ne spovedim așa precum gâsca care trece prin apă – nici nu se udă, nici nu se spală. Când venim în baia Spovedaniei, regretăm păcatele, iar preotul ne dă dezlegare în numele lui Hristos, Care este de față, în chip nevăzut și facem această terapie spirituală și ne vindecăm.

Vedeți că de multe ori suntem nervoși, suntem irascibili. Omul care are pace lăuntrică este luminos, este senin, este împăcat cu sine și răspândește în lume și în jurul lui pace, armonie, echilibru. Omul care este posedat de propriile vicii, de resentimente, de răzbunare, de ură, de mânie — aceștia sunt, în sens duhovnicesc, demonii.

Noi trebuie să înțelegem că demonii nu au fost creați de Dumnezeu. Dumnezeu nu este creator al răului. Dumnezeu a creat doar îngerii. Nu putem ști cu exactitate la ce număr ajung aceste ființe raționale, dar netrupești, care nu sunt emanații din ființa dumnezeirii, ci sunt creați de Dumnezeu prin energiile Sale, acei „loghi” — persoane libere sau ființe libere, existențe netrupești care, de multe ori, puteau să ia formă și să se exprime ca „anghelofanii”, adică descoperiri ale îngerilor. Și vedem atâtea în Sfânta Scriptură — și îngerii din Vechiul Testament, și Arhanghelul care se arată Sfintei Fecioare Maria.

Constatarea aceasta, că demonii au fost cândva îngeri — persoane libere care aveau libertatea de a alege — ne arată tragedia căderii. Așa s-a întâmplat cu Lucifer, când a spus: „Îmi voi pune scaunul meu mai presus de scaunul dumnezeirii”.

Așa se întâmplă cu omul irațional, lipsit de logică, care nu are — cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul — „caloghismós”, adică nu are o judecată limpede, nu are discernământ. Omul care are discernământ, care are dreaptă socoteală, care are o gândire limpede și luciditate — în omul acela se sălășluiește Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel spune că omul care este mânios, răzbunător, care blestemă, care drăcuiește, care este sperjur — prin acel om, fără să-și dea seama, lucrează demonii.

Uite, în calendar au fost trecuți anul acesta mai mulți părinți, printre care și părintele acum foarte bine cunoscut, Sfântul Ilie Cleopa. Și el spunea despre îngeri: „Există o teorie a îngerilor extrem de complicată, încât de multe ori nici teologii nu o înțeleg foarte bine.” Părintele spunea însă foarte simplu: „Îngerii sunt duhuri și se pot face gând. Se amestecă cu gândul omului și atunci omul nu mai poate să-și dea seama de unde vin gândurile: de la Dumnezeu, din pacea inimii, din pacea lăuntrică — sau de la diavolul?”

Gândul de a ucide, de a te răzbuna, de a face rău, de a-l mânca pe fratele tău, de a-l blestema — nu vine de la Dumnezeu.

Am văzut forme în mănăstiri, cu deosebire forme maniacale, forme demonice de exprimare. La o mănăstire de pe Valea Teleajănului, când eram acolo, în liniștea nopții, când toți eram la chilie, a venit o femeie și a adus propriul copil pentru dezlegări. Ea trecuse la un cult neoprotestant nerecunoscut, care făcea anumite lucruri reprobabile — o sectă, familia se numea.

Femeia, disperată, a venit noaptea la mănăstire și, într-un acces de nebunie, încerca să-și înece copilul în aghesmatarul mănăstirii. Copilul acela țipa ca din gură de șarpe, iar ea îl vedea ca fiind demon. Ce spaimă am tras noi, tineri fiind! Acolo veneau femei posedate pentru molitfele Sfântului Vasile. Câtă forță aveau acele persoane — nu vă puteți imagina!

Îmi aduc aminte, părinte vicar, că în urmă cu niște ani am plecat la un schit din codrii Neamțului, prin pădure, de la Mănăstirea Neamț către Schitul Icoana. Am ajuns la mănăstire — eu, părintele Teodor și părintele Mihail de la Comana. În curtea mănăstirii, eu nu aveam însemnele episcopale — eram îmbrăcat în reverendă simplă, ca un călugăr. O femeie din curtea mănăstirii a strigat cu furie: „Ce cauți tu aici? Ce cauți, episcopule, aici?” — și a vrut să ne bată.

Noi ne-am ascuns de frică. Era foarte violentă și cu starețul bătrân de acolo. Ne-am refugiat în biserică și am încuiat porțile mari. Țineam ușile — eu, părintele Teodor, părintele Mihail și starețul. Femeia aceea avea o forță de neînchipuit, încât zguduia ușile din temelii. După un timp, s-a potolit. Ne-am asigurat că nu mai e nimeni să facă vreo răutate și am plecat, mergând pe cărările de munte, precum Calistrat Hogaș. Ne așteptam să o mai întâlnim, căci era un singur drum. Dar femeia aceea dispăruse.

De unde știa ea cum mă cheamă? Nu aveam semnele episcopale. De unde această forță demonică? Iar pe cale nu am mai întâlnit-o și drumul era destul de lung. Trebuia să o întâlnim pe undeva. Nu era.

Noi avem multe experiențe, dar să știți că și dumneavoastră, fără să vă dați seama, de multe ori, când sunteți mânioși, când nu gândiți așa cum ar trebui, când aveți gânduri de răzbunare, de mânie, de ținere minte a răului, care în limba greacă se numește μνησικακία (mnisikakia). Părinții filocalici ne învață multe, dar dacă vii la spovedanie, dacă vii la biserică și faci acele lucruri în aparență simple — adică pravila, canonul de rugăciune — înțelegi că nu doar preoții și călugării trebuie să se roage, ci și mirenii trebuie să își facă canonul, canonul de pocăință, către îngerul păzitor, și dacă nu faci aceste lucruri simple, care par de rutină, totuși ele te vor duce la o înaltă cugetare, la niște virtuți pe care ar trebui să le dobândim cu toții, nu doar călugării și preoții, ci și oamenii din biserică.

Noi venim aici, la biserică, ca să ne mântuim. Biserica nu este o comunitate de sfinți. Venim la biserică nu pentru că suntem sfinți, ci pentru că suntem păcătoși. Că dacă aș începe eu acum să vă spun câte păcate am, fugiți toți. Nu mai rămâne nimeni aici, în biserică. Știți câți nervi am? Câte supărări? Câte frustrări că nu ies lucrurile așa cum aș vrea? Crește glicemia, fac două doze de insulină și tot așa… Pentru că nu avem acea credință puternică care mută munții din loc. Trebuie să știm că tot ce se întâmplă în viața noastră, cu bune și cu rele, vine de la Dumnezeu — ca și în viața lui Iov.

V-ați gândit vreodată că o să muriți? Că eu mă gândesc de multe ori, văzând că au murit oameni pe care i-am cunoscut… Da, sunt vremuri grele. Vă gândiți că, atunci când nu veți mai fi, poate nu va mai avea cine să vă aducă pomelnicul la biserică? Că nu vă mai dă nimeni de pomană?

Eu mă uit prin cimitir, ca o soacră ce sunt, și văd: crucile nu mai sunt ridicate, buruienile cresc neîngrijite, gardul nu mai este vopsit de rugină, iar gunoaiele — deșeurile — unde se aruncă? În cimitir. Acesta e respectul față de morți. Asta e credința noastră?

Și când te ia moartea pe stradă, nici nu știi. Unii pleacă spre biserică și îngerul le ia sufletul, și se duc dincolo. Dar cum mergem noi la Dumnezeu, oameni buni? Cu blesteme, cu păcate, cu desfrâu? Cum mergem noi să dăm seamă de sufletul nostru?

Duceți-vă la părintele Ilie, protopopul, șeful preoților, și vedeți, la Smârda, câte personalități, ce oameni mari au fost altădată. Și la noi, încet-încet, se sting acei oameni care gândesc frumos, care au promovat și cultivat valori, care au crescut generații… Iar generațiile de astăzi nici cruce nu îți mai fac.

De aceea trebuie să veniți la biserică și să stați. Chiar dacă zici că e caniculă, acolo adie. E răcoarea Duhului Sfânt. Vino și stai la biserică! Stai pentru copii, stai pentru nepoți, stai pentru țară. Trebuie să venim la biserică și să ne rugăm fiecare dintre noi.

Zic unii: „Nu merg vara la biserică, că e cald.” „Nu merg iarna, că e frig.” „Înghețăm în Catedrala Episcopală.” Dar când mergi la biserică, când te aduce popa cu ortul, cu picioarele înainte…

Veniți la biserică și rugați-vă pentru suflet! Să fiți sănătoși! Să vă bucurați de părintele Nicolae, are și baston! Să vă creșteți copiii frumoși, să vă rugați și pentru noi.

Doamne-ajută, oameni buni, să umpleți catedrala! Părintele nostru vicar a scris o carte despre Sfântul Dimitrie Basarabov, ale cărui sfinte moaște au fost aduse la Patriarhie acum 251 de ani. Ați văzut în calendar.

Părintele vicar dorește să dea această carte preoților, consilierilor și preoteselor de aici, părintelui Ilie Alexandrescu.

Să fiți sănătoși, oameni buni! Vă iubim mult.

Sfântul Paisie Aghioritul, pe care l-am prăznuit ieri, în bunătatea inimii lui, îi era milă de diavol și a zis: „Săracu’. Se duce în iad, în focul cel veșnic. Hai să ne rugăm pentru Lucifer, pentru mântuirea lui.” Și s-a rugat și a postit șapte zile.

Și după șapte zile, povestește Sfântul Paisie Aghioritul, i s-a arătat un copil obraznic care îl batjocorea, îl jignea și îi adresa cuvinte grele. Și el s-a întrebat: „Doamne, în Sfântul Munte, de unde copilul ăsta?” Și pe urmă s-a arătat că era diavolul. Și i-a zis: „Dacă tu te rogi pentru mine… Păi dacă eu voiam să mă mântuiesc, nu știam eu ce să fac ca să mă mântuiesc? Dar nu vreau!”

Așa că știți cum e — cel care nu vrea să se mântuiască… e un pic mai greu.

Să fiți sănătoși! Ați umplut biserica astăzi. Eu cred că n-ați venit nici pentru părintele vicar, nici măcar pentru mine. Ați venit pentru părintele Nicolae.”