Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a oficiat marți, 11 noiembrie, Sfânta Liturghie Arhierească în altarul de vară al Mănăstirii „Buna Vestire” din pădurea de la Bolintin, cu prilejul prăznuirii Sfântului Mare Mucenic Mina.
În cuvântul de învățătură, ierarhul a vorbit despre valoarea spirituală a credinței trăite, chemând credincioșii să redescopere bucuria rugăciunii și sensul vieții în Hristos:
„Trăim un mare moment de bucurie astăzi, la Sfânta Mănăstire „Buna Vestire”, când îl prăznuim pe Sfântul Mare Mucenic Mina, cel care ne aduce înapoi lucrurile pierdute — nu doar cele materiale, ci mai ales cele spirituale, pierdute prin nepăsare, neglijență sau lipsă de credință.”
Preasfinția Sa a subliniat că viața duhovnicească nu se reduce la gesturi exterioare, ci la o trăire interioară, profundă, la o „călătorie pe drumul mântuirii” în care fiecare creștin este pelerin către veșnicie.
„Aceștia sunteți dumneavoastră — pelerinii către veșnicie. Aceștia nădăjduim să fim și noi, monahii și clericii, care privim către poporul credincios cu dragoste, nădejde și recunoștință. Dragostea dumneavoastră față de mănăstire și față de cler se arată prin răbdare, prin jertfă și prin dorul de Dumnezeu.”
Lecțiile monahismului și moștenirea pustnicilor
Într-o amplă evocare, ierarhul a vorbit despre începuturile monahismului, amintind pustnicii din Egipt, părinții din Nitria și autorii Patericului Egiptean.
„Părinții aceia trăiau în asprime și rugăciune, în chilii rudimentare, dar în bucuria de a fi singuri cu Dumnezeu. Acolo s-a născut monahismul. Acolo s-a născut dragostea pentru Hristos. Ei nu trăiau în palate, ci în peșteri, în pustiuri, în tăcere și contemplație.”
PS Ambrozie a povestit și propria experiență duhovnicească din Egipt, de la Cairo până la Luxor, evocând locurile unde pustnicii s-au retras în ruinele faraonilor și le-au sfințit prin rugăciune:
„Acolo, între pietrele și mormintele faraonilor, pustnicii au așezat crucea și au transformat locurile păgâne în vetre de lumină. De acolo a început viața monahismului creștin.”
Vindecarea sufletului, începutul oricărei vindecări
În predica sa, episcopul Giurgiului a vorbit despre legătura dintre credință, suferință și vindecare, îndemnând credincioșii să ceară întâi iertarea păcatelor și vindecarea sufletului, înainte de a cere alinarea trupească:
„Omul nu înțelege că întâi trebuie să se vindece sufletul, să se spovedească, să ceară iertare, să meargă la Sfântul Maslu, și abia apoi și medicina trupească îl va ajuta.
Sunt oameni care au fost bolnavi de cancer, în stadii terminale, dar pentru că s-au rugat cu toată ființa, au postit, au alergat la mănăstiri și la icoane făcătoare de minuni, s-au vindecat. Pentru că au crezut.”
Ierarhul a amintit și cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, dar și ale Părintelui Dumitru Stăniloae, arătând că omul Îl descoperă pe Dumnezeu prin încercările vieții și prin suferințele purtate cu credință.
Despre ispite și lupta duhovnicească
PS Ambrozie a vorbit deschis despre încercările monahilor și despre realitatea luptelor duhovnicești care se dau în taină:
„Omul duhovnicesc este încercat pe măsura duhovniciei lui. Cu cât te rogi mai mult, postești mai mult și ierți mai mult, cu atât ispitele sunt mai grele. Sfântul Antonie cel Mare și Sfântul Mina ne arată că mântuirea nu se câștigă fără luptă.”
El a relatat și o întâmplare de la Sfântul Munte Athos, când un monah era tulburat noapte de noapte de duhuri, dar izbăvit la răsăritul soarelui și la cântarea „Slavă Ție, Celui ce ne-ai arătat lumina!”.
Chemare la trezvie: „Nu mai pierdeți timpul cu telenovelele, deschideți Psaltirea!”
Episcopul Giurgiului a făcut un apel direct către credincioși, avertizând asupra pericolului indiferenței și al decăderii morale:
„Nu mai pierdeți timpul cu televizorul și cu telenovelele! Deschideți Ceaslovul, Psaltirea, rugați-vă pentru ca Dumnezeu să scoată țara aceasta din marasmul în care a ajuns!
Țara are datorii de peste 300 de miliarde. Nu mai sunt bani de salarii, nici de burse. Copiilor li s-au tăiat beneficiile. Iar noi, în loc să ne rugăm, bârfim, cârtim și judecăm.”
Preasfinția Sa a atras atenția că lumea contemporană traversează o criză spirituală fără precedent, o vreme de tulburări globale și dezechilibru moral:
„Haideți să ne trezim! Trăim vremurile Armaghedonului: războaie, foamete, nedreptăți, prăbușirea morală a lumii. Uitați-vă la Gaza, distrusă; unii sfințesc, alții scot bombe atomice din buncăre. Suntem martorii unor nedreptăți istorice globale.”
„Țineți de credință, ca să nu o pierdeți!”
În încheiere, ierarhul a îndemnat credincioșii să rămână statornici în credință și să se roage neîncetat pentru copii și nepoți, pentru viitorul țării și pentru pacea lumii:
„Țineți de credință, ca să nu o rătăciți! Viața noastră nu se încheie aici. Rugați-vă pentru copii și nepoți, pentru că ispitele care vin vor fi și mai mari.
Când viața ți se scurge ca nisipul din clepsidră, te gândești ce lume lași în urmă. De aceea, puneți mâna și rugați-vă! Rugați-vă cum se roagă părintele Mina și călugării — ziua și noaptea, pentru pacea lumii și mântuirea neamului.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, marți, 11 noiembrie, după ce a săvârşit Sfânta Liturghie Arhierească în altarul de vară de lângă biserica Mănăstirii „Buna Vestire” din Protoieria Bolintin:
”Trăim un mare moment de bucurie astăzi, la Sfânta Mănăstire „Buna Vestire” din pădurea de la Bolintin, când îl prăznuim pe Sfântul Mare Mucenic Mina, cel care ne aduce înapoi lucrurile pe care le-am pierdut — și nu doar bunurile materiale, pe care într-un fel sau altul le-am pierdut prin grija noastră, prin neglijența noastră sau care ne-au fost subtilizate —, ci mai ales pe cele de natură spirituală, mult mai prețioase decât cele materiale.
Cred că astăzi, împreună cu părinții de la mănăstire, cu părinții stareți și cu părinții coslujitori de aici — părintele Ionuț, părintele Marian, părintele Robert, preacuviosul părinte Antonie — și, desigur, cu dumneavoastră, ar trebui să medităm puțin la viața noastră cea de toate zilele.
Cuvântul de astăzi, care ar putea fi socotit o meditație, s-ar putea intitula „Călători pe calea mântuirii” sau „Pelerini pe drumul către veșnicie”. Aceștia sunteți dumneavoastră. Aceștia nădăjduim să fim și noi, monahii și clericii, indiferent de treaptă — către care dumneavoastră, cei din lume, priviți cu multă speranță, cu nădejde, cu simpatie și, de multe ori, cu o nemeritată admirație.
De ce există această admirație față de viața monahală? Pentru că ne aflăm într-o mănăstire și trebuie spus limpede: aveți admirație și simpatie față de cler, îndeosebi față de călugări, pentru faptul că ei încearcă — nu știu dacă întotdeauna reușesc, dar cei mai mulți dintre ei au reușit — să trăiască deplin viața duhovnicească. Aceia sunt sfinții monahi, cuvioșii din toate timpurile și din toate locurile, care s-au nevoit în peșteri și în sihăstrii, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Ei sunt cei care de multe ori au fost chinuiți, au suferit și au fost dați la moarte pentru credință.
Ar trebui să ne gândim astăzi la originile monahismului, căci pomenirea Sfântului Mare Mucenic Mina, ostaș roman din Egiptul de odinioară, ne îndeamnă să cugetăm tocmai la acestea.
Să știți că în Egiptul antic și în perioada primară a Bisericii, în Biserica timpurie, acolo, în Nitria — pustiul Nitriei —, s-a scris Patericul, cunoscut și ca Lavsaiconul, una dintre primele colecții de învățături duhovnicești. În Patericul egiptean, alcătuit alfabetic, sunt cuprinși părinții care au trăit acolo și care au învățat de la Sfântul Antonie cel Mare, de la Sfântul Pahomie cel Mare, de la Sfântul Pavel Tebeul — adică al Tebei, oraș antic.
Părinții aceștia, călăuziți de Duhul Sfânt, au viețuit în pustia Nitriei, în deșertul superior, locuind în chilii rudimentare, meditând la viața veșnică și trăind într-o asprime neînchipuită. Bunăoară, Sfântului Onufrie cel Mare, care, de pildă, nu mai avea haine — părul și barba îi crescuseră atât de mult, încât îi acopereau trupul. El nu mai avea haine, asemenea Sfintei Maria Egipteanca.
Acolo, în Egipt, între ruinele lăsate de regii Egiptului, numiți faraoni, am avut și eu ocazia să ajung, într-un pelerinaj făcut din Grecia, pe când eram la școala doctorală. Aveam nevoie de o perioadă de liniște și am plecat până la Cairo. Noaptea, după ce am vizitat piramidele și Muzeul de Antichități din Cairo, am pornit într-o călătorie grea spre Luxor, ca să văd marile piramide de la Giza.
Sigur că aceste minuni ale antichității egiptene au impresionat și impresionează până astăzi. Săptămânile trecute, vă reamintesc, s-a deschis la Cairo cel mai mare muzeu din lume dedicat antichităților, unde au fost expuse sculpturi și sarcofage din vremea dinastiilor regilor Egiptului, faraonim și alte personalități ale epocii. Muzeul, a cărui construcție a costat peste un miliard de euro, reprezintă un proiect extraordinar, o lucrare impresionantă care aparține întregii umanități.
Apropo de proiecte – fiecare țară, inclusiv a noastră, ar trebui să aibă asemenea inițiative menite să pună în valoare moștenirea culturală și spirituală.
Este fascinant acest muzeu din Cairo, care adăpostește tezaure unice. Desigur, multe dintre artefacte, morminte sau măști funerare ale faraonilor au ajuns de-a lungul vremii în marile muzee ale lumii – la Luvru, la British Museum, la Metropolitan Museum din New York sau la Smithsonian, în Washington D.C. Ele au fost luate, uneori chiar furate, din Egipt – această țară minunată care, altădată, era condusă de o regină curajoasă, ce dădea lecții Romei; o țară a faraonilor, a culturii și a prosperității, care, pe atunci, era grânarul Romei antice.
Am văzut, spuneam, plecând de la Luxor, de-a lungul Nilului, către marele baraj de la Aswan, nenumărate temple antice. Nu se puteau observa decât navigând pe Nil și oprindu-te din loc în loc. Am văzut temple vechi, iar între ele, spre marea mea bucurie, pe ziduri și pe steli funerare, am descoperit semne creștine — cruci. Vă dați seama că acele ruine și artefacte, vechi de mii de ani din vremea faraonilor, au fost martorele trecerii de la idolatrie la credința cea adevărată.
Pustnicii care au plecat din Nitria, din deșertul superior al Egiptului, s-au retras acolo, în cavouri, între acele pietre și piramide, și le-au sfințit prin rugăciune. Ei au încreștinat locurile păgâne, transformându-le în vetre duhovnicești. De acolo a început viața monahismului timpuriu.
Nu au trăit în palatele regilor, ci într-o sărăcie și o simplitate deosebită. Acea viețuire aspră, singuri cu Dumnezeu — căci acesta este sensul cuvântului „monahos”, adică „cel singur cu Dumnezeu” — i-a înălțat sufletește până la contemplarea celor cerești.
Aveau meditații, contemplații și extaze – „ekstasis” în greacă, adică ieșire din sine –, prin care vedeau cerurile deschise și descoperiri asemenea Sfântului Apostol Pavel. Așa au scris Patericul, Lavsaiconul și alte învățături, din care s-au hrănit secole de-a rândul monahii, care, la rândul lor, au transmis aceste povețe, apoftegme și pilde altor generații.
Acolo s-a născut dragostea adevărată față de Dumnezeu. Când Sfântul Antonie cel Mare stătea singur în pustie, plângea și striga: „Doamne, unde ești Tu când mă luptă demonii?” Iar Îngerul Domnului i-a răspuns: „Aici eram, Antonie, aici eram și te vegheam.”
Atunci Sfântul Antonie a lovit o piatră cu toiagul său, iar din ea a țâșnit un izvor, care curge până astăzi în mănăstirea ce-i poartă numele. Asemenea izvoare se află și în mănăstirea Sfântului Macarie cel Mare din Egipt și la Cairo, unde există cea mai mare mănăstire din lume închinată Sfântului Mina, aflată sub oblăduirea Patriarhului Bisericii Copte.
Le-am vizitat pe toate acestea cu adâncă emoție, ca un pelerin pe drumul către veșnicie.
Dumneavoastră veniți la mănăstire din aceeași dorință: pentru că aveți nevoie, prin credință și evlavie, de autenticitate, de jertfire de sine și de alinare în încercările vieții.
Așa cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, omul Îl cunoaște pe Dumnezeu prin încercările concrete ale vieții. Despre acest adevăr vorbește el în capitole întregi ale Filocaliei, cartea sfințeniei și a nevoinței, care hrănește sufletele celor ce caută mântuirea.
Părintele Stăniloae, în cărțile aduse din Grecia și de la Sfântul Munte Athos de către Sfântul Arsenie Boca, a tradus și a oferit poporului român Filocalia – calea sfintelor nevoințe. În aceste volume de mare adâncime duhovnicească, clerul de astăzi, fie monahal, fie de mir – adică preoții căsătoriți, cu familie și copii – găsește răspuns la numeroase întrebări. Nu oricine însă poate pătrunde taina teologhisirii și a scrierilor filocalice, pentru că ele cer o viață curată și o minte luminată.
Ați văzut de multe ori – și cred că și Evanghelia de astăzi ne ajută să lămurim unele aspecte ale vieții creștinești. Arhidiaconul Pavel Blaj a citit o Evanghelie rânduită pentru ziua pomenirii Sfântului Mare Mucenic Mina, o pericopă care pare să ne bulverseze la prima vedere. Spune Mântuitorul: „N-am venit să aduc pace, ci sabie; căci se va ridica fiul împotriva tatălui, fiica împotriva mamei, nora împotriva soacrei.” Grele cuvinte!
Privite în sens strict și superficial, ele pot fi înțelese greșit: „Așa este, nu mă înțeleg cu copiii, nu mă mai respectă, deși le-am dat viață, le-am făcut case, le-am oferit totul, iar acum îmi sunt potrivnici.” Și omul ajunge să creadă că Evanghelia vorbește despre familia sa.
Dar sensul teologic al acestei Evanghelii nu se referă la neînțelegerile mărunte din viața cotidiană, care, oricât de înțelepți am fi, fac parte din firea noastră omenească. Sensul adânc al cuvintelor Mântuitorului este acela că El a venit să aducă „sabie” în sens duhovnicesc – adică o despărțire între adevăr și minciună, între lumină și întuneric, între credință și necredință. Oamenii vor fi deosebiți în convingerile lor, în atitudini, în felul în care se raportează la lume și la viața spirituală.
Astăzi, în drum spre mănăstire, citeam din Psaltire pentru cei care mi-au cerut să mă rog Sfântului Mina să-i ajute să găsească lucrurile pierdute. Am ajuns la un verset care spune: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu.” Este numit nebun de către prorocul David cel care ignoră sau neagă existența lui Dumnezeu.
Sunt mulți oameni astăzi care, fiind puternici, bogați, având poziții înalte în societate, nu mai cred în viața veșnică și nici în Dumnezeu. Iar psalmistul îi socotește nebuni înaintea Domnului.
Omul duhovnicesc, omul superior, este acela care se apropie mereu de Biserică, de duhovnic, de călugări, de pustnici, de sihaștri și de cărțile de spiritualitate. În acestea găsește răspuns la marile întrebări existențiale, la cele care privesc viața veșnică.
Ce perspectivă extraordinară ne oferă credința creștină! Credința în viața de apoi, în judecata sufletelor după moarte.
Când am vizitat piramidele, am văzut acolo sculptată „judecata faraonilor” – concepția lor despre nemurire și despre viața de după moarte. Mi-am cumpărat un papirus uriaș, de aproape doi metri, pe care este reprezentată scena judecății sufletelor: zeitățile poporului egiptean aduc sufletele în fața unei balanțe unde se cântăresc faptele bune și cele rele.
Și mi-am zis atunci: principiile acelei judecăți păgâne seamănă, în mod uimitor, cu învățătura creștină despre Judecata de Apoi, așa cum o tâlcuiește Sfântul Nicodim Aghioritul și ceilalți Părinți ai Bisericii.
Nu credem și noi că așa se va întâmpla și cu sufletele noastre? Nu are cum să nu existe o judecată, pentru că însăși conștiința omului o postulează. Vedem atâtea nedreptăți în lume, oameni care au rătăcit calea și care sunt în stare să facă mari grozăvii și mari blestemații.
În timp ce citeam mai departe Psaltirea, am ajuns la alte versete de o frumusețe cutremurătoare, care mi-au adus lacrimi în ochi. Spune acolo că „Domnul îl ocrotește pe cel sărac, iar vrăjmașii lui sunt doborâți de Dumnezeu; sufletul lui este păzit de Domnul”.
Și am stat și m-am gândit: într-adevăr, Dumnezeu, întrupându-Se, este Cel care îl ocrotește pe văduvă și pe sărac. „Calea necredincioșilor nu este așa”, spune iarăși psalmistul.
Iar noi, cei simpli, cei care venim la biserică, cei care suntem călători pe drumul acestei vieți — pelerini către veșnicie —, simțim iubirea lui Dumnezeu. O simțim în inimă și nu o putem exprima în cuvinte.
Când Sfântul Apostol Pavel a fost răpit până la al treilea cer, a văzut acolo lucruri de negrăit, „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit”. Bucuria lăuntrică pe care o are creștinul atunci când citește cărțile de spiritualitate, când postește, când ajunează, când iartă, când citește Psaltirea — acea bucurie umple inima și sufletul de lumină. Se petrec lucruri pe care nu le putem descrie, fiindcă este vorba despre marea vindecare: harul lui Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor, Cel care ne dăruiește vindecare, nu doar trupească, ci mai întâi sufletească.
Întâi trebuie să se vindece sufletul, și abia apoi urmează vindecarea trupului. Omul, adeseori agitat, confuz, tulburat de încercări și de boli care vin din necredință, din neputință, din ignoranță sau din îngăduința lui Dumnezeu, nu înțelege că trebuie mai întâi să ceară iertare pentru păcatele sale, să meargă la Sfântul Maslu, să se spovedească curat — iar apoi și medicina trupească îl va ajuta să se vindece.
Sunt multe exemple care dovedesc acest lucru. Oameni care erau grav bolnavi, cu cancere, cu metastaze, ajunși în stadii terminale, dar care, pentru că au crezut cu toată ființa lor, s-au rugat, au postit, au alergat la mănăstiri, la icoane făcătoare de minuni și la sfintele moaște, s-au vindecat. S-au vindecat nu doar prin tratamente, ci prin credință, pentru că au înțeles că alta cale nu mai există. Când sănătatea și viața însăși sunt în primejdie, omul, în disperare, aleargă la Dumnezeu — ultima nădejde, ultima speranță. Și Dumnezeu îl iartă, îl vindecă, îl primește ca pe un copil.
Dacă ar fi să fac o analogie între ceea ce ne hrănește pe noi, clericii și monahii, și cărțile fundamentale de spiritualitate ale monahismului primar — din care s-au dezvoltat apoi marile scrieri ale Sfinților Părinți —, aș spune că acestea sunt izvoarele vii din care s-a adăpat toată teologia. În mănăstiri și în eparhii, se citeau viețile sfinților, precum cea a Sfintei Maria Egipteanca, scrisă de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului, și alte texte de pocăință, precum Canonul cel Mare, care, încet-încet, formau lumea creștină datorită acestor „părinți fondatori” — cum i-ar numi lumea modernă de astăzi.
Noi îi numim Sfinții Părinți, cu majusculă. Ei au scris Patericonul (sau Patericul), care vine din grecescul pater, adică „părinte”. Mai târziu, au existat și cuvioase nevoitoare, sfinte femei, care au lăsat în urma lor Matericonul.
Teologia primară s-a dezvoltat apoi prin Sinoadele Ecumenice, unde au fost statornicite dogmele credinței, iar de-a lungul veacurilor au apărut diferite colecții de Paterice — cel egiptean, cel atonit, cel rus. Mai târziu, în secolul al XX-lea, datorită marilor duhovnici români de la Sihăstria — părinții Paisie Olaru și Cleopa Ilie —, s-a alcătuit și Patericul românesc, prin osteneala cărturarului Ioanichie Bălan.
Toate aceste scrieri au susținut și întărit spiritualitatea ortodoxă, care este mai presus de orice filozofie omenească.
Aseară priveam un documentar despre educarea tinerilor de astăzi. Un profesor spunea că una dintre cele mai importante calități este inteligența emoțională, alături de gândirea critică și analitică. Vedeți, se vorbește mult despre IQ — coeficientul de inteligență —, dar poate mai important este coeficientul empatic.
Copilul care este empatic, adică milostiv, plânge când vede un animal chinuit sau abandonat, când aude certuri între părinți, când simte suferința celor din jur. Acest copil are un coeficient emoțional foarte înalt.
Studiile sociologice arată că, în viață, reușesc nu cei care au cele mai multe diplome sau doctorate, ci cei care au milă, compasiune, empatie. Aceasta este, de fapt, mila creștină. Noi îi spunem milostivire, iar preotul o rostește la sfârșitul fiecărei rugăciuni: „Că milostiv și iubitor de oameni și îndurător Dumnezeu ești, Hristoase Dumnezeul nostru…” — un ecfonis rostit din tot străfundul inimii. Așa este Dumnezeul nostru: milostiv, iubitor de oameni și plin de îndurare.
Ori că este așa cum vă spun eu astăzi o dovedește chiar prezența domniilor și frațiilor voastre. Cei care veniți la biserică simțiți mângâierea Duhului Sfânt, simțiți că Dumnezeu vă iubește și că vă cercetează chiar și prin greutăți.
De pildă, dacă îmi permiteți o confesiune, o mărturisire personală: de când am deschis mai multe schituri și am primit mai multe ascultări, am fost lovit mai puternic și încercat cu ispite foarte grele – nu de la oameni, ci de la duhuri. Ispitele pot veni de la lume, de la oameni sau din propriile păcate, dar adesea vin de la duhurile răutății care, cum spune Sfântul Apostol Petru, „umblă răcnind, căutând pe cine să înghită”.
Omul duhovnicesc este încercat pe măsura duhovniciei lui. Omul care se apropie de biserică nu trebuie să creadă că este un paradox dacă, pe măsură ce postește mai mult, se roagă mai mult și iartă mai mult, are și mai multe ispite. Ni-o arată Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Mina și Sfântul Macarie cel Mare.
Monahii trăiesc aceste experiențe duhovnicești adânci. În mănăstiri, ispitele sunt foarte mari. Îmi povestea un călugăr de la Sfântul Munte Athos că demonii îl luptau noaptea atât de mult și de greu, încât atunci când se scula să meargă la biserică, îi zbura covorașul de sub picioare și cădea pe spate, rănindu-se, aproape frângându-și gâtul. Era la o chilie din Kapsala și mi-a spus că chinurile acelea erau de nedescris. În fiecare noapte își împacheta lucrurile, cărțile, tot ce avea, hotărât să plece din mănăstire.
Dar când răsărea prima rază de soare și el cânta la utrenie „Slavă Ție, Celui ce ne-ai arătat lumina!”, duhurile fugeau și venea pacea. Atunci despacheta totul și rămânea. Așa a trăit ani la rând: noaptea împacheta, ziua despacheta. Aceasta a fost lupta lui.
Duminică, plecând de la Mănăstirea Sfântul Nectarie, eram împreună cu arhidiaconul Pavel Blaj și ne-a sunat o doamnă plângând: „Rugați-vă, rugați-vă, părinte!” — „Ce s-a întâmplat?”, am întrebat. „L-am găsit pe soțul meu în baie, spânzurat… Avem trei copii și nu înțeleg cum să mă comport cu un depresiv… Rugați-vă, e la spital, agonizează!”
Și m-am gândit atunci câtă nevoie are lumea de rugăciunea dumneavoastră, a celor care sunteți „aminul” Bisericii.
Părintele Mina, aici, la mănăstire, are o experiență de viață extraordinară. A intrat de mic copil în mănăstire. A stat lângă părintele Iustin Pârvu, sfântul de la Petru Vodă. Apoi a mers la o altă mănăstire unde s-a format duhovnicește, iar mai târziu a venit aici, adus de Înaltpreasfințitul Varsanufie, împreună cu călugări de la Radu Vodă — între care și părintele Nectarie, arhimandritul din Capitală — și au întemeiat acest loc sfânt, ridicând crucea în mijlocul pădurii mari, știind că aici a existat o mănăstire încă din vremea lui Mihai Viteazul. Se spune că un comandant de-al voievodului s-a călugărit aici, luând numele Filotei sau Filia.
Este mare nevoie astăzi de oameni încercați precum părintele Mina. Chiar dacă stă singur, el zidește o lume, prin credința, curajul și dragostea lui pastorală. Are o atitudine extraordinară față de viață și față de oameni.
Și dacă nu m-ar auzi, aș mărturisi deschis: dintre toți stareții, îmi este cel mai drag. Știți de ce? Pentru că, deși ne vedem rar — o dată, de două ori pe an, la hram —, dar ceea ce face el aici, ceea ce zidește zi de zi, faptul că îi primește pe oameni neîncetat — și ziua, și noaptea — mi se pare una dintre cele mai mari lucrări pe care cineva le poate face astăzi, în lumea noastră tulburată, în această epocă a „post-adevărului”, când mulți rătăcesc calea și își pierd reperele.
„N-am venit să aduc pace, ci sabie”, spune Mântuitorul — adică o despărțire între adevăr și minciună, între credință și înșelare. Diferențele de convingeri religioase, de doctrină, de percepție asupra lumii și asupra vieții ne arată cât de greu este astăzi să te apropii de Dumnezeu.
E greu să vorbești cu un om trufaș, cu un om mândru, care îți citează filozofi antici, sisteme de gândire și teorii moderne, dar care nu are credință. Poți să-i vorbești din Sfinții Părinți, să-i spui Scriptura pe de rost — dacă omul e superficial, nu va înțelege. E ca în cuvântul Sfântului Arsenie Boca: „Când mintea e strâmbă, și lucrul drept îl strâmbă.” Degeaba spui cuvinte drepte dacă cel ce le ascultă e închis sufletește. În loc de luminare, se naște tulburarea — ca atunci când stai de vorbă cu sectanți care hulesc cele sfinte, icoanele și pe Maica Domnului.
De aceea vă spun: țineți de credință, ca să nu o pierdeți! Să nu uitați niciodată că sunteți călători către veșnicie, pelerini spre mântuire, și că viața nu se încheie aici.
Dacă ați ajuns la o vârstă și, într-o zi din cursul săptămânii, ați lăsat deoparte toate grijile și obligațiile casnice pentru a veni la mănăstire, înseamnă că sunteți oameni de o mare înălțime spirituală. Vă rugați alături de noi și purtați în inimă dorul de Dumnezeu.
Ați văzut, spuneam și duminică, câtă lume a venit la Catedrala Mântuirii Neamului! Câtă bucurie să ai o Catedrală a nației, o Catedrală a poporului nostru, o Catedrală a mântuirii neamului! Fiecare popor are îngerul său păzitor, fiecare neam are chemarea sa către devenire și mântuire. Noi, românii, am fost un neam încercat, oprimat, dar Dumnezeu ne-a ținut prin credință.
Astăzi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să trimită păstori de suflete, oameni de cuget și de simțire românească, călugări statornici în mănăstiri, care să folosească mai mult Psaltirea și metaniile decât gadgeturile moderne.
Aveți copii, nu-i așa? — Da. — Aveți și nepoți? — Da.
Și eu am mai mulți copii și nepoți decât dumneavoastră, chiar dacă sunt călugăr. La vârsta mea, cu încercările vârstei și ale vieții monahale, privesc altfel lumea. Când vezi că clepsidra vieții s-a întors și nisipul se scurge, începi să te gândești serios: „Voi pleca din această lume — sper să mă duc la bine, dar ce las în urmă? Ce fel de lume vor moșteni copiii mei?”
De aceea, vă îndemn să vă rugați mult pentru copii și pentru nepoți. Ispitele în lumea de azi sunt mari, iar cele care vor veni vor fi și mai grele.
Vedeți, la mănăstiri nu mai vin tineri ca altădată, nici băieți, nici fete, să se călugărească. Puțini mai aleg această cale, puțini mai aleg teologia, iar dintre aceia, doar o parte ajung cu adevărat slujitori ai lui Hristos.
Dar lumea are nevoie de oameni simpli și autentici — precum părintele Mina. Pentru mine, părintele Mina, cu sinceritatea și simplitatea lui, înseamnă mai mult decât toți doctorii în teologie și în filozofie pe care i-am cunoscut.
Îmi amintesc că, acum câțiva ani, la Craiova, Patriarhul Teoctist îl instala pe Mitropolitul Teofan ca Mitropolit al Olteniei. Atunci, în fața catapetesmei, Patriarhul a spus cu lacrimi în ochi:
„Am cunoscut mulți oameni mari, mulți ierarhi tobă de carte, dar pentru mine cel mai mult înseamnă ascultarea și simplitatea.”
Tot astfel și pentru noi: părintele Mina este un model de ascultare, de smerenie și de dăruire. Uitați-vă ce mănăstire frumoasă a ridicat aici, ce lucrare de suflet are! Știu că, fiind un călugăr ascultător, are nevoie să-și sporească obștea.
Am venit astăzi și cu părintele Macarie, de la Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului — cel care a ctitorit și Mănăstirea Sfântului Ioan Rusul din Giurgiu, iar aici, la Bolintin, împreună cu domnul Ioan Roșu, devenit diacon, a ridicat o altă frumoasă așezare.
O mănăstire foarte frumoasă de maici, păstorită de maica stareță Cecilia Moldovean — oameni ai lui Dumnezeu care au făcut lucruri cu adevărat extraordinare.
Aici, părintele Mina slujește neobosit nopțile, citește la Psaltire, se roagă neîncetat și este ajutat de părintele Robert, de părintele Ionuț și de părinții Antonie și Marian, veniți de la Buzău. Părintele Marian este un teolog de mare finețe, cu o distincție aparte și o voce deosebit de frumoasă. Ați văzut cum ne-a ajutat la Centrul Pastoral „Gavriil Drugănescu” și cât s-a implicat la mănăstirea veche de peste 500 de ani din satul Găiseni, comuna Căscioarele.
Este un om de o cultură teologică rară, ucenic al Înaltpreasfințitului Varsanufie, iar în lume se numea Răzvan. A venit aici, a slujit cu multă râvnă, s-a călugărit și s-a arătat un dar de la Dumnezeu pentru această obște, prin harul și darurile sale aparte.
Pe părintele Antonie îl rog, de asemenea, să vină să rămână aici o vreme, să-l ajute pe părintele Mina la slujbe, pentru că nu știm ce ne pregătește ziua de mâine, ce ne va descoperi Duhul Sfânt. De aceea, vă îndemn să-i încurajați pe părintele Mina și pe părintele Antonie, cel de-al doilea viețuitor al mănăstirii.
Pe vremuri, lumea avea mulți copii și, pe cel mai mic, îl trimitea la mănăstire — iar acela mântuia întregul neam. Astăzi, când cineva se hotărăște să meargă la mănăstire, oamenii zic: „Săracul, ce-o fi pățit? O fi avut o decepție…” Asta este gândirea lumii moderne — o gândire strâmbă, care strâmbă până și lucrul drept.
De aceea, rugați-vă lui Dumnezeu să trimită în continuare păstori adevărați, duhovnici mari, așa cum am avut odinioară: părinții Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Proclu și alți mari pustnici ai neamului, care au trăit în rugăciune și asprime pe munții Ceahlăului.
Să știți că și astăzi, România — cea pe care marele Charles Ollty o numea „țară a sfinților” — este plină de pustnici și de pustnice care se roagă în taină, pe muntele Ceahlău, prin munții Neamțului și pe Valea Oltului. Părintele Macarie, arhimandrit și doctor în teologie, fost exarh, îmi spunea că mai sunt încă sihaștri care viețuiesc prin pădurile de la Turnu și prin locuri ascunse, coborând doar din când în când ca să spovedească și să împărtășească suflete.
Știind că există fete și băieți curați, care au ales calea monahală, și pustnici care se roagă pentru lume, pentru păcatele noastre, vă îndemn: nu mai pierdeți timpul cu televizorul și cu telenovelele! Deschideți Ceaslovul, Psaltirea și rugați-vă pentru ca Dumnezeu să scoată țara noastră din marasmul în care a ajuns.
Avem datorii de peste 300 de miliarde — vă dați seama? Țara e împovărată, nu mai sunt bani de salarii, nici de burse, iar copiilor li s-au tăiat beneficiile. Iar noi, în loc să ne rugăm, bârfim, cârtim și judecăm. Haideți să ne trezim! Trăim vremurile Armaghedonului: războaie, foamete, nedreptăți, prăbușirea morală a lumii.
Uitați-vă la Gaza, distrusă; unii sfințesc, alții scot bombe atomice din buncăre. Suntem martorii unor nedreptăți istorice globale.
De aceea, vă spun cu toată inima: chiar dacă viața v-a trecut de jumătate, puneți mâna și rugați-vă, așa cum se roagă părintele Mina și călugării. Rugați-vă alături de noi, cu aceeași credință!
De multe ori, când stăm de vorbă cu credincioșii, la hramuri sau la sfințiri, vedem câtă înțelepciune duhovnicească se ascunde în inimile lor. Cei care sunt intervievați vorbesc adesea cu o profunzime și o lumină pe care nici preoții sau ierarhii n-o pot rosti la fel — pentru că acești oameni simpli trăiesc credința, o respiră, o poartă în fiecare clipă și se roagă neîncetat.”
