Duminică, 7 septembrie, după Sfânta Liturghie oficiată în Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Mamaia Nord (municipiul Constanța), ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a rostit o predică amplă despre puterea Sfintei Cruci, locul Maicii Domnului în iconomia mântuirii și chemarea credincioșilor la mărturisire și pocăință. Mesajul central: semnul Sfintei Cruci este „începutul tuturor rugăciunilor”, semn al Fiului Omului și al Sfintei Treimi, iar disprețuirea lui înseamnă lepădarea de adevăr.
Context liturgic dublu: înainte-prăznuirea Nașterii Maicii Domnului și Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci
Ierarhul a arătat că duminica aceasta „bogată în sărbători” pregătește teologic Nașterea Maicii Domnului și marea sărbătoare a Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie):
„Astăzi prăznuim și Sfânta Cruce, și pe Maica Domnului… Crucea este altarul răscumpărării neamului omenesc, iar Maica Domnului rămâne cea mai mare mijlocitoare pentru noi toți.”
„Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a pogorât din cer”
Tâlcuind Evanghelia zilei, ÎPS Teodosie a subliniat unirea neîmpărțită a dumnezeirii și omenității în Hristos: „El S-a pogorât din cer și este în cer; Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Omului a rămas Fiul lui Dumnezeu.” Semnul Crucii este totodată mărturisire trinitară: „Ne însemnăm în numele Tatălui, Fiului și Sfântului Duh.”
Teologia Crucii: semnul biruinței și al răscumpărării
„Noi, creștinii, nu începem nicio rugăciune fără semnul Sfintei Cruci.” Arhiepiscopul a îndemnat ca însemnarea cu Crucea să fie conștientă și lucrătoare: „Ne răstignim împreună cu Hristos – răstignim păcatele și răutățile noastre.”
El a amintit că Crucea rămâne „semnul cel mai valoros”, prin care Hristos „a îmbrățișat tot neamul omenesc”, și că potrivit Apocalipsei, „la sfârșitul veacurilor se va arăta pe cer semnul Fiului Omului – Sfânta Cruce.”
Avertisment pastoral: despre cei care disprețuiesc Crucea
Mesajul–cheie al predicii a vizat minimalizarea semnului Crucii:
„Astăzi, unii care se numesc creștini, dar nu fac semnul Crucii, spun că nu trebuie să ne însemnăm cu Sfânta Cruce, ba chiar o pun pe pragurile caselor de rugăciune și calcă peste ea. Iată, toți se vor înfricoșa, căci la Judecată va veni adevărul curat.”
Ierarhul a subliniat că judecata va descoperi adevărul, iar timpul pocăinței este acum: „Atunci nu mai este loc de pocăință, ci doar de primirea osândei pentru neascultare și lepădarea darului lui Dumnezeu.”
Maica Domnului – aleasă din veac, model de smerenie și curăție
Urmând firul biblic și patristic, ÎPS Teodosie a prezentat Fecioara Maria ca „zdrobitoare a capului șarpelui”, adusă de mică la Templu, „făgăduită lui Dumnezeu”, curățită de păcatul strămoșesc la Buna Vestire și „cea mai mare mijlocitoare”: „Nu s-a aflat cineva mai sfânt și mai aproape de Dumnezeu decât Maica Domnului.”
De la întrupare la Cruce: smerenie, jertfă, iertare
Predica a străbătut itinerarul mântuirii: Întruparea „în chip tainic” a Fiului lui Dumnezeu, smerenia peșterii din Betleem și Crucea ca altar al jertfei.
Pe Golgota, „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” devine temelia iertării pentru toți: „A îmbrățișat întreg neamul omenesc cu mâinile întinse pe Cruce.”
Minuni prin Cruce: mărturia tradiției
Reluând o istorisire atribuită Părintelui Cleopa, ierarhul a amintit puterea Sfintei Cruci: vindecări, tămăduiri, chiar învieri, precum și convertiri „până la marginile lumii” – semn că „prin Cruce se lucrează puteri și minuni”.
Îndemn final: purtați Crucea, mărturisiți credința, rămâneți în rugăciune
Arhiepiscopul a chemat credincioșii să poarte Crucea la piept, să o cinstească neîncetat și să se pregătească pentru Înălțarea Sfintei Cruci: „Multe minuni se săvârșesc prin Sfânta Cruce, prin rugăciuni și prin legătura noastră cu Dumnezeu.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, duminică, 7 septembrie, după Sfânta Liturghie oficiată de Arhiepiscopul Tomisului în Biserica ,,Nașterea Maicii Domnului” din Mamaia Nord, municipiul Constanța:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacucernici părinți consilieri, preacucernice părinte protoiereu, preacucernice părinte paroh, stimate domnule primare, iubiți credincioși,
Astăzi este o duminică atât de bogată în sărbători, în lămuriri despre credința noastră.
Este înainte-prăznuirea Nașterii Maicii Domnului și este și duminica dinainte de Înălțarea Sfintei Cruci.
De aceea, iată, am avut Evanghelii care ne îndeamnă să tălmăcim cuvintele atât de pline de înțelepciune pe care Mântuitorul Hristos le-a rostit și pe care Sfânta Biserică le păstrează cu sfințenie în istoria sa.
În mod fericit, noi astăzi prăznuim și Sfânta Cruce, prăznuim și pe Maica Domnului.
De Sfânta Cruce, Hristos, de care S-a legat ca să ne răscumpere din robia păcatului și a morții, nu se desparte niciodată; dar nici de Maica Sa nu se desparte vreodată. Pentru că Sfânta Cruce este cu adevărat semnul cel mai puternic și altarul răscumpărării neamului omenesc. Iar Maica Domnului rămâne cea mai mare mijlocitoare pentru noi toți, pentru toți creștinii, căci nu s-a aflat cineva dintre oameni mai sfânt decât Maica Domnului și mai aproape de Dumnezeu decât Maica Domnului.
De aceea, Sfintele Evanghelii de astăzi trebuie să fie tălmăcite într-un mod atât de sublim și să înțelegem rostul nostru prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care ni s-a înfățișat și prin Maica Domnului, și prin Sfânta Sa Cruce, care a devenit semnul vieții noastre și al răscumpărării noastre.
Maica Domnului a fost aleasă atunci când Dumnezeu a zis către șarpele care a înșelat-o pe Eva: „Tu vei înțepa călcâiul seminței ei, dar ea îți va zdrobi capul.” Dumnezeu s-a referit la Fecioara Maria. Ea este cea care va zdrobi capul șarpelui, căci dacă Eva a stat în dialog cu cel viclean și s-a lăsat înșelată, Fecioara Maria, adusă la trei ani la templu, n-a stat de vorbă decât cu Dumnezeu. Nici măcar cu fecioarele de la templu nu vorbea, pentru că tot timpul se ruga, ca să nu intre în mintea ei nici vicleșugul, nici umbra întunericului. Ea, fiind făgăduită lui Dumnezeu, și-a păstrat făgăduința.
Maria, dusă la trei ani la templul Legii Vechi, n-a făcut niciun păcat, pentru că nu a avut loc păcatul în viața ei, căci ea s-a rugat neîncetat și Dumnezeu a fost în fața ei, în mintea ei, în inima ei. De aceea, ea a fost aleasă dintr-un neam atât de important. Unul dintre părinții ei era din neam arhieresc, iar celălalt din neam împărătesc. Ea avea să nască pe Împăratul cerurilor și pe Împăratul împăraților, și pe Arhiereul cel Mare. De aceea, Fecioara Maria a rămas în rugăciune continuă și doar păcatul strămoșesc l-a moștenit, căci s-a zămislit în mod firesc. Dar de acel păcat strămoșesc a fost izbăvită, a fost curățită la Buna Vestire, când Duhul Sfânt a venit asupra ei și a curățit-o de păcatul strămoșesc, ca să fie curată, să poată primi pe Cel ce este din cer, născut din veci din Tatăl, deoființă, de o putere și de o slavă cu Tatăl, Fiul lui Dumnezeu, care prin ea devine și Fiul Fecioarei Maria, ca să se înrudească cu noi oamenii și să ne răscumpere din păcat și din moarte.
Această sărbătoare a bisericii acesteia, care are hramul ocrotirea Nașterii Maicii Domnului, este astăzi în ajun, în „înainte-prăznuire”. Și mai este o „înainte-prăznuire”: duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne pregătește pentru acea mare sărbătoare, care este cea dintâi mare sărbătoare de la începutul anului bisericesc. Prima sărbătoare mare este Nașterea Maicii Domnului, iar a doua mare sărbătoare este Înălțarea Sfintei Cruci, de la 14 septembrie.
Astăzi este Duminica Înălțării Sfintei Cruci și Sfânta Evanghelie, rânduită pentru această duminică dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, ne aduce cuvinte atât de folositoare. Ne spune: „Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.”
Ne spune că S-a pogorât din cer, dar și că este în cer. Cum vine aceasta? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, Care a devenit Fiul Omului, a rămas și Fiul lui Dumnezeu.
El este, în același timp, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului. Dar Dumnezeu nu se desparte de cer niciodată, nici de Tatăl Său, Care L-a născut din veci: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, precum mărturisim în Crez.
Nu Se desparte nici de Duhul Sfânt, pentru că Sfânta Treime este Dumnezeul nostru. Și totdeauna ne însemnăm cu semnul Crucii, făcând semnul Sfintei Cruci în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Sfânta Cruce, pe care a suferit Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat din Fecioara Maria, a devenit semnul Fiului Omului, adică al lui Hristos. Dar este și semnul Sfintei Treimi, pentru că rostim numele Persoanelor Sfintei Treimi atunci când facem semnul Sfintei Cruci.
Întâi ne adresăm Tatălui, Care este „Începutul fără de început”. Și tot El, Cel fără de început, din veci, mai înainte de timp, Îl naște pe Fiul și Îl trimite în lume să răscumpere neamul omenesc.
De aceea, ne închinăm „în numele Tatălui” la frunte, „și al Fiului” la piept, Care a fost trimis în lume, și „al Sfântului Duh” la umeri, împlinind semnul Sfintei Cruci, care este și al lui Hristos, Cel răstignit pe Cruce, dar și semnul Sfintei Treimi. La facerea omului au participat și Tatăl, și Fiul, și Sfântul Duh.
Tatăl a făcut pe om prin Fiul Său – căci prin El toate s-au făcut – și l-a desăvârșit, împărtășindu-i harul, suflând asupra lui, pe care L-a făcut Dumnezeu cu mâinile din pământ. Și omul s-a făcut purtător de har. Prin Sfântul Duh, omul este desăvârșit ca chip al lui Dumnezeu.
Chipul lui Dumnezeu din noi este în suflet, căci sufletul are rațiune, voință și simțire. Adevărat este că acestea se manifestă prin trup câtă vreme trăim pe pământ. Sufletul are aceste trei dimensiuni atât de importante, pe care nu le are nicio altă făptură.
Îngerii au doar rațiune și voință, dar nu au și simțire – cele trei dimensiuni care reprezintă chipul Sfintei Treimi.
De aceea, noi suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu, Care este Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.
La răscumpărarea omului, care a pierdut harul dinăuntrul său pentru că a intrat păcatul în primii oameni, harul nu mai putea să locuiască în oameni, să rămână harul în trupul cel ziditor.
De aceea, iată, a ieșit harul din om, a devenit exterior omului și doar din afară harul se aducea minții, voinței și simțirii chemarea la întoarcerea către Dumnezeu.
Toți oamenii, după păcat, au avut conștiința căderii și dorința de a se întoarce la Dumnezeu, dar nu le era cu putință, pentru că toți oamenii erau păcătoși. Păcatul strămoșesc s-a moștenit la toți oamenii și, pe lângă păcatul strămoșesc, fiecare om a adăugat păcatele sale.
De aceea păcatul s-a înmulțit în lume și răul a devenit atât de puternic și de viu, și se manifesta în lume de multe ori în mod agresiv, Tatăl a zis: „Milă îmi este de omul pe care l-am făcut după chipul nostru, căci a căzut și milă am de omul acesta care încă poartă chipul nostru.”
Când a auzit aceste cuvinte ale Tatălui, Fiul a zis: „Părinte, voi coborî Eu la ei ca să fac voia Ta, Dumnezeule, și să-i aduc din nou la Tine.”
Și așa s-a făcut planul, că Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer, El care era în cerul cel mai de sus, acolo unde se afla Lucifer cu ceata lui și îndemna pe ceilalți îngeri să se împotrivească lui Dumnezeu.
Pentru că, atunci când a zis Dumnezeu că va face om după chipul și asemănarea Sa, venind Fiul lui Dumnezeu lângă Lucifer, acesta a fost orbit de lumina Fiului lui Dumnezeu. Atunci s-a hotărât întruparea Fiului lui Dumnezeu îndată după cădere, și Lucifer n-a mai putut să stea lângă Fiul lui Dumnezeu, Care era lumina cea necreată, cea nepătrunsă, prin Care toate cele văzute și nevăzute s-au făcut, căci prin Fiul au fost făcuți și îngerii, cum spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan.
Și iată, a început să cadă, și căzând, lumina lui, care era harul cu care fusese îmbrăcat de Dumnezeu, cel mai strălucitor har dintre cetele îngerilor îl avea Lucifer cu ceata lui. Și, cum spune Mântuitorul în Evanghelia după Sfântul Luca, Care mărturisește că era de față la căderea lui Lucifer cu ceata lui: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.”
De ce îl numește satana? Pentru că el a chemat la neascultare și pe alți îngeri, ca să-i despartă de Dumnezeu. Satana înseamnă „dezbinător”, „despărțitor”. Dar n-a putut să facă aceasta, pentru că Arhanghelul Mihail, întărit de bunul Dumnezeu, s-a ridicat deasupra cetelor de îngeri și a strigat către toți: „Luați seama la Lucifer, care v-a spus să vă împotriviți lui Dumnezeu! Vedeți cum cade?”
Și cum a venit Fiul lui Dumnezeu, Care l-a inspirat să spună acestea, ceilalți îngeri au văzut pe Lucifer și ceata lui coborând din cer și stingându-se lumina lor.
Atunci au înțeles ce a spus Arhanghelul Mihail și au zis: „Noi să nu mergem după Lucifer în neascultare. Să rămânem cu Dumnezeu, căci El ne-a făcut și El ne-a dat toate. El este viața noastră și bucuria noastră.”
Și iată, au rămas cetele de îngeri chemate de Arhanghelul Mihail la ascultare, toate să slujească mai departe lui Dumnezeu.
Dumnezeu i-a întărit să rămână în legătură cu El în permanență și, după ce va crea pe om și se vor înmulți oamenii, îngerii să fie puși păzitori ai oamenilor, să aibă și ei o slujire în cei ce poartă chipul lui Dumnezeu. Singurele făpturi care poartă chipul lui Dumnezeu sunt oamenii.
Fiul lui Dumnezeu, hotărând coborârea pe pământ, S-a întrupat din cea care s-a născut din doi părinți bătrâni: unul din neam arhieresc și celălalt din neam împărătesc. Pentru aceasta S-a pregătit și S-a zămislit Pruncul Dumnezeu, coborât din cer în pântecele Mariei, vestită fiind nașterea de cel mai mare vestitor din cer, Arhanghelul Gavriil. Arhanghelul Mihail păzește legea, iar Gavriil aduce veștile cele bune pentru neamul omenesc.
Chiar de la întrupare, îngerii s-au mirat, căci întruparea a fost o taină. Au văzut că Fiul lui Dumnezeu coboară din cer, lucru care nu se mai întâmplase, și L-au urmat. Au fost și unii care au rămas în cer, pentru că El era și în cer. Dar mulțime de îngeri au coborât, văzându-L îndreptându-Se spre pământ, și mare taină a fost, căci venind la Fecioara Maria, nu L-au mai văzut. Așa S-a întrupat, în taină.
Nici îngerii nu au putut să pătrundă această taină. Fiul netrupesc a intrat în taină în pântecele Mariei, din care a luat trup și suflet ca să Se nască. Nemaivăzându-L, au zis unii către alții: „Oare unde este Cel ce a coborât și am venit cu El aici?” Și nevăzându-L, au zis: „Să ne suim din nou la cer, să-L căutăm acolo.”
Și, suindu-se la cer, L-au găsit în cer, pentru că El era și în cer, și pe pământ. El nu are măsură, nu este cuprins nici de spațiu, nici de timp. El este veșnic, dinainte de timp, cum spune Sfântul Grigorie Teologul, și în același timp nu este cuprins nici de spațiu.
Cu toate acestea, întreg S-a întrupat din Fecioara Maria și a rămas întreg și în cer. Aceasta este taina lui Dumnezeu, la Care toate sunt cu putință. Omul este limitat, mintea noastră nu poate pricepe această taină decât prin credință.
Dacă Fecioara a fost pregătită să primească pe Fiul lui Dumnezeu, de la nașterea Lui în peștera săracă s-a arătat smerenia, pentru că însăși coborârea din cer a Fiului lui Dumnezeu în Fecioara Maria a fost smerenia cea mai mare.
Dacă prin mândrie a căzut Eva, căci a dorit să aibă mai multă știință prin pomul cunoștinței binelui și răului, să fie ca Dumnezeu, cum i-a spus satana mințindu-o, iată prin smerenie începe Fiul lui Dumnezeu mântuirea noastră: coborând din slava Tatălui în peștera sărăcăcioasă din Betleem, unde Fecioara Maria a găsit loc să-L nască pe Fiul lui Dumnezeu.
Această smerenie au văzut-o și îngerii, când au auzit glasul Fiului lui Dumnezeu: „Veniți la Mine, unde ați mai fost.” Și au coborât din cer să vadă taina întrupării Celui ce se ascunsese de ei cu nouă luni în urmă, iar acum Se arată, iese din Fecioară în chip minunat, și Fecioara rămâne mai departe Fecioară. Îngerii cântă și slăvesc pe Cel ce S-a născut ca Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului.
Așa a început mântuirea noastră prin Nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, urmată apoi de peregrinările și suferințele Lui până la Cruce.
La Cruce a trebuit să primească toate batjocurile posibile de la cei cărora le făcuse atâta bine. L-au înfruntat și cei care fuseseră orbi, și cei care fuseseră muți, și cei care fuseseră leproși, și, învățați de farisei, au cerut răstignirea Lui. Și-a dus crucea singur până când a căzut sub povara ei și a fost ajutat de Simon din Cirene, care venea de la câmp.
Mântuitorul doar S-a rugat, fiind plin de durere, curgându-I lacrimile ca picături de sânge pe pământ, zicând: „De este cu putință, treacă de la Mine paharul morții”, căci simțea durerile morții tuturor deopotrivă. El a avut cea mai mare durere când a fost să fie răstignit pe Cruce.
De aceea a zis acele cuvinte: „De este cu putință să treacă de la Mine paharul morții, fie voia Ta. Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voiești Tu, Părinte.”
Paharul morții a trebuit să-l guste. Cea mai dureroasă moarte nu a fost numai pentru că a fost pe Cruce – căci și cei doi tâlhari au fost răstigniți –, dar ei nu au avut atâta durere, pentru că purtau doar durerile și păcatele lor.
Dar Hristos, fiind născut mai presus de fire, zămislit de la Duhul Sfânt în Fecioara Maria, n-a avut acele afecte ale plăcerii de la zămislirea trupească, pe care le au cei ce zămislesc în plăcere. El S-a zămislit fără plăcere, mai presus de fire, și de aceea durerea Sa a fost atât de adâncă și atât de aspră. De aceea I-a cerut Tatălui ajutor.
Dar cine a suferit? A suferit doar firea omenească, pentru că omul a păcătuit, nu Dumnezeu. Firea dumnezeiască, pentru o vreme, S-a despărțit de firea omenească, ca să moară Cel fără de păcat, căci numai murind unul fără de păcat putea să răscumpere păcatele.
De aceea a rostit acele cuvinte, pe care unii le răstălmăcesc: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” S-a referit la firea dumnezeiască, pentru că firea dumnezeiască nu putea să sufere, ci numai firea omenească – căci omul a păcătuit, și păcatele oamenilor trebuiau să fie răscumpărate.
Răstignit pe Cruce pe nedrept, a rostit cuvintele cele mai pline de înțelepciune – cuvintele răscumpărării noastre: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”, căci L-au bătut, L-au scuipat, L-au batjocorit.
Pe Cruce, a vorbit cu Părintele Său, spunându-I: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.” Cu adevărat, cei ce L-au răstignit nu știau că este Fiul lui Dumnezeu. Și chiar dacă știau că trebuia să se nască – căci fariseii și cărturarii le-au spus magilor unde trebuie să Se nască Fiul lui Dumnezeu, după cum au scris prorocii – nu erau pregătiți să-L primească.
De ce? Pentru că erau cunoscători ai Legii, dar și plini de mândrie. Omul plin de mândrie este plin de sine și nu mai are loc Dumnezeu în el. Omul mândru nu are cum să se mântuiască, fiind plin de sine.
De aceea, Cel plin de Dumnezeire, Cel care avea plinătatea tuturor darurilor, S-a smerit, și a smerit firea omenească, cea care fusese atacată de cel viclean cu înșelăciune. Rugându-Se cu mâinile întinse pe Cruce, a îmbrățișat întreg neamul omenesc din toată istoria lui, de la păcatul lui Adam până la sfârșitul veacurilor. Pe toți ne-a iertat prin această întindere a mâinilor Sale pe Cruce, mâini pironite cu piroane de cei care L-au răstignit.
Aici, în cele din urmă, vorbește și cu Maica Sa și cu Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan. Arată că toate s-au împlinit: dacă au fost șapte zile ale creației – ultima fiind purtarea de grijă a lui Dumnezeu – au fost și șapte grăiri pe Cruce.
Crucea este altarul de jertfă al răscumpărării noastre. Ea a fost dusă în spate de Mântuitorul Hristos, El a primit să fie răstignit pe ea și, iată, Crucea devine semnul cel mai important, semnul Fiului Omului și al Sfintei Treimi, semnul răscumpărării noastre.
De aceea cinstim Sfânta Cruce în ziua de 14 septembrie, când a fost înălțată după ce a fost găsită de împărăteasa Elena cu soldații trimiși de Fiul său. O cinstim și o duminică înainte și o duminică după această sărbătoare. Anul acesta sunt trei duminici ale cinstirii Sfintei Cruci, pentru că Înălțarea Sfintei Cruci cade duminica viitoare, iar astăzi este duminica dinaintea Înălțării, urmând apoi și duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată că Cel ce S-a suit la cer era din cer. El S-a pogorât din cer ca iarăși să Se suie la cer. Dar nu oricum – S-a coborât ca Dumnezeu și S-a suit la cer ca Dumnezeu și om, ridicând firea noastră la cer, ca să ne suie și pe noi.
Aceasta este răscumpărarea noastră. De aceea, Crucea nu se desparte de acest adevăr: este semnul cel mai valoros, semnul răscumpărării, prin care Hristos a îmbrățișat tot neamul omenesc. Acest semn este plin de daruri și făcător de minuni.
Multe minuni se săvârșesc prin Sfânta Cruce, prin rugăciuni și prin legătura noastră cu Dumnezeu.
Noi, creștinii, nu începem nicio rugăciune fără semnul Sfintei Cruci, care este începutul tuturor rugăciunilor. Prin semnul Sfintei Cruci noi suntem părtași cu Hristos și cu Sfânta Treime.
De aceea avem nevoie de Sfânta Cruce, ca semn al Fiului Omului, care a devenit și semnul fiecărui creștin. Acest semn trebuie să fie mereu însemnat de noi. Iar când ne însemnăm, trebuie să simțim, cum spune Sfântul Apostol Pavel, că ne răstignim și noi împreună cu Hristos.
Ce răstignim? Răstignim păcatele și răutățile noastre.
De aceea, semnul Sfintei Cruci a devenit cel mai puternic semn, de care Hristos nu se desparte niciodată, după cum nu Se desparte nici de Maica Domnului.
Iată, Maica Domnului este deasupra tuturor sfinților și a îngerilor, cea mai puternică mijlocitoare și rugătoare a noastră. Ne-a dăruit-o nouă, creștinilor, Fiul lui Dumnezeu, ca să ne fie mamă, ca să mijlocească și să se roage pentru noi.
De aceea, vorbind despre Sfânta Cruce, trebuie să aducem înainte câteva repere. Psalmistul spune, cu sute de ani înainte de răstignirea Domnului, că s-a dat poporului un semn puternic să scape de arcul celui viclean. Acesta este semnul Sfintei Cruci, care s-a dat poporului lui Dumnezeu.
De asemenea, Crucea Domnului: pentru că Mântuitorul, când S-a înălțat la cer, avea rănile pe trup și semnul Sfintei Cruci în jurul chipului Său, așa cum este înfățișat și în icoană, toți îngerii se minunau și ziceau: „Cine este acesta?” Ei voiau să-L vadă netrupesc și fără semne de durere.
Îngerii de sus, care aveau șoapta Duhului Sfânt, răspundeau: „Acesta este Împăratul Slavei.” Împăratul Slavei S-a suit cu rănile de pe Cruce la ceruri, ca și noi, cei răniți de păcat, să ne vindecăm de aceste răni aici, pe pământ, și să putem fi și noi la ceruri.
Sfânta Cruce, ca semn de biruință, a rămas în cer. Pe pământ avem lemnul Crucii, dar ca semn, ea rămâne în cer. De aceea ne spune Cartea Apocalipsei că la sfârșitul veacurilor se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, Sfânta Cruce, pe care o vor aduce îngerii.
Și atunci, când se va vedea Crucea, cei ce au înviat din morți și toate neamurile pământului se vor înfricoșa. Și mai ales cei care astăzi se numesc creștini, dar nu fac semnul Crucii, care spun că nu trebuie să ne însemnăm cu Sfânta Cruce, ba chiar o pun pe pragurile caselor de rugăciune și calcă peste ea – iată, toți se vor înfricoșa, căci la Judecată va veni adevărul curat.
Unii sfinți părinți spun că se vor arăta atunci și toate uneltele de tortură: sulița, sabia, piroanele și biciul, acela cu care a fost bătut Mântuitorul Hristos.
De aceea, noi avem semnul Crucii înfățișat și îl purtăm la pieptul nostru și trebuie să-l purtăm neîncetat, pentru că este semnul biruinței și al răscumpărării noastre.
Atunci se vor înfricoșa toate neamurile pământului și cei care L-au refuzat pe Dumnezeu.
Părintele Cleopa de la Sihăstria ne dă, în învățăturile sale, și o minune care s-a făcut cu Sfânta Cruce. Cu Sfânta Cruce se fac multe minuni: cei mai mulți bolnavi s-au vindecat prin semnul Sfintei Cruci, cei mai mulți răniți s-au tămăduit prin semnul Sfintei Cruci, iar cu semnul Sfintei Cruci au înviat chiar și morții.
Iată, într-un loc departe, în India, era un creștin care s-a mutat dintr-un loc în altul. Și-a luat toate cele, dar Sfânta Cruce pe care o ținea ascunsă, ca să nu o vadă cei ce intrau la el în casă, pentru că se temea de prigoană, a fost găsită de un indian, care era în credința păgână.
Acesta a luat crucea și a dus-o înaintea multor oameni. Pe cruce, chipul Mântuitorului era cu capul plecat spre dreapta. Și păgânul a zis: „Acest om se închină la Sfânta Cruce, pe care este chipul lui Hristos, că Acesta este Dumnezeul creștinilor.”
Ajungând cu ea la mai-marele cetății, toți când au văzut Sfânta Cruce au zis: „Acesta este Dumnezeul creștinilor, Cel răstignit și batjocorit. Cum să ne închinăm noi, dacă El a fost pedepsit așa?” Și au început să-L batjocorească, scuipând spre Cruce. Dar deodată au văzut o minune: capul Domnului, care era plecat spre dreapta, s-a întors spre stânga.
S-au înfricoșat toți și au fost pătrunși de un fior, căzând la pământ. Atunci cel ce adusese Crucea a zis: „Iată cât de mare este Dumnezeul creștinilor.” Iar mai-marele cetății a recunoscut: „Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu puternic.”
Era acolo și un preot, care le-a tâlcuit semnul și puterea lui Dumnezeu. Și toți s-au minunat, apoi s-au botezat, au primit darul Duhului Sfânt și s-au luminat.
De aceea, prin Sfânta Cruce se lucrează puteri și minuni.
În această duminică dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, noi ne rugăm ca Dumnezeu să ne ierte păcatele. Cine n-are păcate? Cine n-a greșit? Cine n-a contribuit la durerea Celui răstignit pe Cruce? Orice păcat aduce durere Celui ce S-a răstignit.
De aceea, cele două mari legături ale Mântuitorului Hristos – cu Maica Sa, care L-a născut mai presus de fire, și cu Crucea Sa, pe care S-a răstignit – se vor arăta la sfârșitul veacurilor, azi sunt exemplificate.
Mulți atunci vor zice: „Ce este acest semn?” Se vor înfricoșa, se vor cutremura, dar nu vor mai avea ce să facă. Timp de pocăință a fost în viața pământească. Atunci nu mai este loc de pocăință, ci doar de primirea osândei și a durerii pentru neascultare și pentru lepădarea darului lui Dumnezeu.
De aceea, astăzi ne închinăm Sfintei Cruci și Maicii Domnului și zicem: „Bucură-te, prea cinstită și de viață făcătoare Crucea Domnului, care alungi pe diavol cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a pogorât la iad și a sfărâmat puterea diavolului, și te-a dăruit pe tine nouă, cinstita Crucea Sa, spre alungarea întregii răutăți. Ajută-ne, Sfântă Cruce! Iar tu, Fecioară Maică, care ești mama noastră și mijlocitoarea noastră, ajută-ne cu semnul Sfintei Cruci ca să ne întoarcem la Fiul Tău, pe El să-L lăudăm și să-L slăvim în toată vremea vieții noastre, iar la sfârșitul veacurilor să fim și noi plini de dragoste și de bucurie, moștenind împreună cu Hristos împărăția cea cerească, de care să avem parte cu toții.”
Amin.”
