În ziua de vineri, 30 ianuarie, când Biserica Ortodoxă i-a prăznuit pe Sfinții Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur –, ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a rostit un amplu cuvânt de învățătură după Sfânta Liturghie oficiată la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Constanța. În centrul predicii sale s-a aflat avertismentul duhovnicesc împotriva mândriei și a judecării aproapelui.
Mândria, pierdere a tuturor roadelor duhovnicești
ÎPS Teodosie a subliniat că una dintre cele mai subtile ispite ale vieții creștine este autoîndreptățirea, prin care omul ajunge să se considere mai bun decât ceilalți. „Să nu ne socotim nedreptățiți, gândind că alții sunt mai răi și noi suntem mai buni. Câtă vreme îi socotim pe alții mai răi, ne mândrim și pierdem tot”, a arătat ierarhul, explicând că mândria nu este o formă de demnitate, ci cel mai mare păcat, care anulează orice sporire duhovnicească.
Smerenia, temelia vieții creștine
Arhiepiscopul Tomisului a arătat că adevărata cunoaștere de sine începe numai în smerenie. Omul este chemat să-și vadă propriile lipsuri, nu greșelile altora, și să înțeleagă că doar în această stare își poate deschide sufletul către harul lui Dumnezeu. „Numai în smerenie putem să ne vedem golurile dinlăuntrul nostru”, a spus ierarhul, arătând că mândria ridică omul „închipuit deasupra necazurilor”, dar îl golește de putere lăuntrică.
Sfinții Trei Ierarhi – unitate, nu competiție
În predica sa, ÎPS Teodosie a rememorat contextul istoric în care a fost rânduită sărbătoarea comună a Sfinților Trei Ierarhi, arătând că, în secolul al XI-lea, creștinii ajunseseră să se dezbine, unii socotindu-l mai mare pe Sfântul Vasile, alții pe Sfântul Grigorie, iar alții pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Arătarea comună a celor trei sfinți către Sfântul Ioan al Evhaitelor a pus capăt acestei dezbinări, mărturisind că înaintea lui Dumnezeu nu există ierarhii ale slavei omenești, ci comuniune în lumină și har.
Modele de jertfă, credință și milostenie
Ierarhul Tomisului a evidențiat, pe larg, viața și lucrarea fiecăruia dintre cei trei mari Părinți ai Bisericii: râvna și filantropia Sfântului Vasile cel Mare, profunzimea teologică și curajul mărturisirii Sfântului Grigorie Teologul, precum și statornicia în adevăr și jertfa până la exil și moarte a Sfântului Ioan Gură de Aur. Toți trei, a subliniat ierarhul, au avut o viață de rugăciune intensă, au apărat dreapta credință și au chemat neîncetat la pocăință și iubire.
Îndemn la comuniune și viață trăită în Biserică
Predica s-a încheiat cu un apel la unitate, la renunțarea la judecarea aproapelui și la trăirea credinței în duh de pace. ÎPS Teodosie a arătat că adevărata podoabă a Bisericii nu este frumusețea zidurilor, ci prezența credincioșilor, care dau sens și viață locașului de cult. „Creștinii sunt valoarea Bisericii”, a spus ierarhul, îndemnându-i pe toți să rămână statornici în credință și următori ai Sfinților Trei Ierarhi.
Prin acest cuvânt de învățătură, Arhiepiscopul Tomisului a chemat din nou la smerenie, discernământ și dragoste, ca temei al unei vieți creștine autentice, trăite în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de ÎPS Teodosie, vineri, 30 ianuarie, după Sfânta Liturghie oficiată de Arhiepiscopul Tomisului la Biserica ”Sfinții Trei lerarhi” din Constanța:
””Pe aceşti trei luminători mai mari ai Dumnezeirii celei întreit strălucitoare, să-i cinstim astăzi, lăudându-i cu cântări duhovnicești.”
Preacuvioase părinte vicar și stareț al mănăstirii Dervent, preacucernice părinte vicar și paroh al acestei biserici, preacuvioși și preacucernici părinți, cinstiți ctitori, iubiți credincioși,
Iată, am venit, ca în fiecare an, la sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi, în această biserică, la prăznuirea celor mai luminați sfinți care au luminat întreaga lume. Și am găsit, parcă, o biserică nouă, mult mai frumoasă decât o știam.
Sunt bucuros să constat acest lucru și să fiți fericiți, că iată, Dumnezeu a rânduit ca cel ce a fost decan atâta vreme al Facultății de Teologie să slujească aici, pentru că Sfinții Trei Ierarhi sunt ocrotitorii învățământului teologic superior, ai Facultății noastre de Teologie, închinată Sfântului Apostol Andrei. Sigur că și seminarul teologic are profesori, teologi și elevi care învață despre Dumnezeu și îi au ca luminători tot pe acești trei Sfinți Părinți, pe care îi prăznuim astăzi în mod deosebit.
Este foarte greu să vorbim despre acești Părinți și să concentrăm viața și învățătura lor în câteva cuvinte, dar mă voi strădui, pentru că despre acești trei se poate vorbi trei zile încontinuu. Voi concentra însă învățătura despre acești trei Sfinți Părinți, care îmi sunt la suflet atât de mult, pentru că sunt Părinții teologiei.
Începem cu primul pomenit, Sfântul Vasile cel Mare. Acesta a trăit în veacul al IV-lea. De fapt, toți trei au trăit în veacul al IV-lea; Sfântul Ioan Gură de Aur a trecut și în veacul al V-lea, căci s-a sfârșit în anul 407. Viața fiecăruia a fost ca o candelă aprinsă.
Sfântul Vasile cel Mare a fost un mare postitor, un mare rugător, un mare vindecător, un ajutător și apărător al Bisericii, cel care nu a lăsat în eparhia sa să mai rămână vreo urmă de eretic. S-a ostenit atât de mult încât Arhiepiscopia Cezareei Capadociei, pe care a păstorit-o, a devenit un adevărat bastion al dreptei credințe.
El învățase mai întâi filozofia, apoi teologia, care l-a copleșit, și a fost coleg la Atena cu Sfântul Grigorie Teologul. Au fost atât de înfrățiți în cele duhovnicești, încât, pe când erau studenți, nu aveau altă grijă decât să meargă împreună la biserică și la școală, la studiu.
Sfântul Vasile cel Mare a scris multe lucrări frumoase, a izbăvit eparhia de eretici, a fost aspru în cuvântul său și nu a răbdat pe cei ce greșeau, oricât de înaltă demnitate aveau, fie în Biserică, fie în stat. De aceea a fost iubit, dar nu de toți. De împărăteasa Eudoxia nu a fost iubit, pentru că ea l-a trimis de două ori în exil.
Sfântul Vasile ne-a lăsat o operă nemuritoare: a tălmăcit în chip minunat zilele creației, ca să înțelegem ce înseamnă lucrarea lui Dumnezeu. A comentat multe părți din Sfânta Scriptură și ne-a lăsat rugăciuni atât de frumoase și puternice, precum și Sfânta Liturghie care se săvârșește de zece ori pe an. La sfârșit vă voi spune un îndemn pe care l-a lăsat și care este un model pentru fiecare dintre noi.
Sfântul Vasile a avut o viață plină de jertfă, deși sănătatea îi era firavă. Numai Maica Domnului l-a ținut în viață, pentru că mama lui, Emilia, l-a încredințat Maicii Domnului. Au fost zece copii, iar Sfântul Vasile era cel mai firav dintre toți; nu se credea că va trăi, dar, fiind încredințat Maicii Domnului, aceasta a avut grijă de el.
Sfântul Grigorie a fost un mare cuvântător de Dumnezeu. A urcat treaptă cu treaptă, a fost ierarh la Nazianz, iar tatăl său, Grigorie, a fost de asemenea ierarh. El a fugit de preoție, dar, când tatăl său s-a îmbolnăvit, a venit să-l ajute. Era atât de isteț la minte, iar Sfântul Vasile ar fi putut deveni profesor de filozofie, dacă nu ar fi părăsit dascălii săi pentru a veni la pustnicie, să tălmăcească Scriptura, să alcătuiască rugăciuni și să slujească.
Sfântul Grigorie a fost o minte extrem de ageră și, asemenea Sfântului Vasile, a apărat dreapta credință. A trăit cel mai mult dintre cei trei, 82 de ani, însă viața lui a fost o flacără vie. A ajuns să fie ales patriarh al Constantinopolului și a prezidat Sinodul al II-lea Ecumenic, având grijă de învățătura despre Sfântul Duh.
Când a venit la Constantinopol, a găsit o singură bisericuță mică ortodoxă, în timp ce multe erau ariene. Îndemnat de Duhul Sfânt, a început să țină cuvântări despre Dumnezeu atât de frumoase și pline de înțelepciune, încât i-a cucerit pe toți. I-a adus și pe eretici la dreapta credință, iar bisericile ariene au devenit biserici ortodoxe.
Doar o mică bisericuță ariană a mai rămas, nesemnificativă, cu câțiva adepți. Viața Sfântului Grigorie a fost o mare jertfă, iar cele cinci cuvântări teologice, pline de lumină și înțelepciune, i-au adus numele de Teolog.
Sfântul Vasile a fost mare și prin faptul că a întemeiat numeroase așezăminte de ajutorare, pentru toți oamenii.
În eparhia sa nu mai era om nemângâiat. A ajuns pe toți săracii și pe toți bolnavii să-i aducă în case de bătrâni, în spitale, ca să aibă toți cele de trebuință. Și a adus până și pe ultimul evreu la credință: acesta era trist, bolnav, gata să plece din viață; era medic.
Și iată că l-a adus până la urmă la credință, deși, după datele medicale, acesta trebuia să moară. Dar când a auzit evreul că s-a ridicat din boală, a zis: „Nu se poate!”. Și a venit să vadă cine l-a ridicat.
Sfântul Vasile i-a spus: „Este un Doctor mai presus de toți doctorii; Acela l-a ridicat”. „Cum să-L cunosc?”, a întrebat el. Și, iată, fiind curios, Sfântul Vasile I L-a făcut cunoscut, iar acesta s-a botezat împreună cu toți ai săi. Și iată, acest botez a însemnat cu adevărat ultima umbră de care Sfântului Vasile îi părea rău că mai rămânea în eparhia sa.
Nu a mai rămas niciun creștin neortodox în eparhia sa. Și iată ce bucurie mare a avut Sfântul Vasile cel Mare.
De aceea, ce vom spune despre acești trei ierarhi?
Sfântul Ioan Gură de Aur a fugit mult de preoție. A și scris despre preoție, arătând cât de înaltă treaptă este aceasta. Spunea că nici împăratul nu poate spune că este deasupra tuturor, pentru că preotul este mai mare decât împăratul. Împăratul stăpânește oamenii vremelnic, dar preotul Îl poartă pe Hristos Cel Veșnic și Îl dăruiește tuturor, ca să devină și ei veșnici.
De aceea, atât de frumos scrie despre preoție Sfântul Ioan Gură de Aur și atâtea cumpene a avut în viața sa. Aceste cumpene i-au fost, cu adevărat, momente de mare întărire. S-a întărit pentru că întotdeauna a rămas cu Hristos în mintea sa, în inima sa, în viața sa și în slujirea sa.
Sfântul Ioan Gură de Aur a suferit două exiluri. A fost trimis în exil de împărăteasa Eudoxia, care luase sediul unei văduve, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, fiind foarte aspru, i-a spus: „Nu ți se cuvine să mai stai aici, lângă altarul lui Dumnezeu Cel Milostiv, pentru că ai fost hrăpăreață. Nu te poți asemăna decât cu împărăteasa Izabela, soția lui Ahab, cea păgână. Ești împărăteasă, dar nu ești împărăteasă dreaptă”.
Ea s-a supărat pentru această comparație și a hotărât să-l trimită în exil. L-a trimis în primul exil, iar după plecarea lui a venit un cutremur mare. Atunci toți au trimis să se întoarcă Ioan, pentru că și-au dat seama că, din cauza izgonirii lui, s-a produs cutremurul. Ioan s-a întors și toate s-au liniștit.
Eudoxia credea că, de acum înainte, de frică, nu-i va mai spune nimic. Dar el a continuat să o mustre pentru greșelile ei. Și l-a trimis a doua oară în exil. A trimis soldați cruzi care l-au dus la Comane, în Armenia. Aici a avut parte să se împărtășească, iar aici i-a venit și sfârșitul.
Sfântul Ioan a murit departe de ai săi, care l-au plâns și l-au regretat atât de mult. Dar, după 33 de ani, împăratul, văzând cât de mult tânjeau oamenii după Ioan, a hotărât să-l aducă înapoi, pentru că fusese un mare părinte și arhiepiscop al Constantinopolului.
După 33 de ani, au venit trimiși de la Constantinopol să-l aducă. Dar trupul său a rămas nemișcat și nu a vrut să plece din loc, până când i s-a descoperit unuia dintre slujitori că trebuie ca împăratul să trimită o scrisoare de iertare și să-l cheme în numele său, împăratul fiind fiul Eudoxiei.
S-a trimis această scrisoare și s-a venit cu mare alai cu moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur. Ajungând la via care nu mai era nici a Eudoxiei, care murise, nici a văduvei, care murise și ea, chiar în dreptul acelei vii, Sfântul Ioan a proclamat iertarea Eudoxiei. A fost purtat apoi, pe rând, în Biserica Sfântului Apostol Toma, în Biserica Sfintei Irina și, în cele din urmă, în Biserica Sfinților Apostoli, unde a fost așezat în altar.
Și astfel, după 33 de ani, Sfântul Ioan Gură de Aur „a vorbit” din nou și a proclamat iertarea tuturor. Pentru că iertarea este cel mai mare dar.
De la Sfântul Ioan Gură de Aur avem și un testament duhovnicesc foarte frumos. Un episcop, Chiriac, trimis și el în exil, era foarte trist, iar Sfântul Ioan îi scrie o scrisoare atât de mângâietoare: „Nu mai fi trist, frate Chiriac. Iată, dacă atâtea furtuni și vânturi au bătut asupra corăbiei Bisericii și corăbierii au intrat în panică, neștiind ce să facă, ia aminte: vreau, prin cuvântul meu, să-ți scot din suflet durerea și necazul și vreau să fii vesel, nu trist. Că lângă Hristos nu avem voie să fim triști; cine slujește lui Hristos să slujească cu bucurie. Și eu am pătimit, dar nu m-am întristat. De aceea te rog să iei aminte. Eu am zis așa: Doamne, dacă Izabela va vrea să mă arunce în apă, înaintea mea a fost aruncat prorocul Iona și a stat trei zile și trei nopți și a fost izbăvit; și pe mine mă va izbăvi. Dacă va vrea să mă arunce într-o groapă, Daniel și cei trei tineri au fost în groapa cu lei și nu au fost vătămați. Dacă va vrea să mă ucidă cu pietre, îl avem pe Sfântul Arhidiacon Ștefan, care a fost ucis cu pietre, dar sufletul lui s-a dus la cer. Și orice ar vrea să-mi facă împărăteasa sau vreun alt dușman, nu mă tem de acestea. Când suntem cu Dumnezeu, nu avem adversari mai presus de puterile noastre.
Dumnezeu, din toate, este biruitor. De va voi să-mi ia averea, dacă o am – că nu o aveam –, o ia. Dădeam totul de pomană și o ia, dar sufletul nu mi-l poate lua. Sufletul aparține lui Dumnezeu și Lui Îl voi încredința.
De aceea, frate Chiriac, luminează-te, alungă tristețea și nu te întrista pentru necazuri, că din necazuri sunt ferestre către bucurie.”
De aceea, aceste cuvinte și nouă ne sunt de folos. Să le luăm în seamă și niciodată să nu cârtim în necazuri.
Să nu ne socotim nedreptățiți, gândind că alții sunt mai răi și noi suntem mai buni. Câtă vreme îi socotim pe alții mai răi, ne mândrim și pierdem tot. Noi trebuie să ne vedem pe noi înșine, pe cele dinlăuntrul nostru.
Să privim câte goluri avem înăuntru, față de câte virtuți am putea avea prin harul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să ne smerim, pentru că numai în smerenie putem să ne vedem golurile dinlăuntrul nostru.
Mândria ne ridică închipuit deasupra necazurilor.
Mândria nu este demnitate; mândria este cel mai mare păcat. De aceea, Sfinții Părinți au avut această grijă: să-i învețe pe ucenicii lor și pe toți creștinii adevărul. Căci smerenia cea mai mare cui aparține? Lui Hristos. Cine a coborât din dumnezeiasca și părinteasca slavă mai mult decât Hristos?
Dar iată că, în secolul al XI-lea, creștinii de vază, care veneau la biserică, au început să se contrazică între ei. Sfinții cei trei erau sărbătoriți în luna ianuarie, toți, dar creștinii aveau păreri diferite.
Unii spuneau: Vasile este mai mare, că se și numește Mare și a făcut atâtea, și ce învățături ne-a lăsat, și ce rugăciuni ne-a lăsat, și Sfânta Liturghie. Alții spuneau: Grigorie este mai mare, că are atâtea învățături și atât de mult a făcut pentru Biserică și este Cuvântătorul de Dumnezeu. Alții ziceau: Ioan Gură de Aur este mai mare, că a scris atâtea cărți, a tâlcuit Scriptura și are și el Liturghie și rugăciuni frumoase.
Și atunci erau dezbinați, fiecare se numea după cel pe care îl susținea mai mult. Iar Sfântul Ioan al Evhaitelor, un om tare credincios, bun teolog, bun scriitor și bun vorbitor, s-a rugat și a zis: „Doamne, oare ce este cu această dezbinare?”
Și, rugându-se stăruitor, i s-au arătat pe rând cei trei ierarhi. După aceea s-au arătat cu toții deodată, nu în vis, ci în realitate, în timp ce se ruga. Și i-au spus: „Noi suntem una înaintea lui Dumnezeu. De ce ne despart creștinii? Nu este unul mai mare și altul mai mic. Adună obștea ierarhilor, a preoților și a credincioșilor și spune-le acestea. Și fă-ne o sărbătoare comună, în care să fim pomeniți toți trei, că nu este deosebire între noi la Dumnezeu. Toți avem aceeași strălucire, aceeași bucurie, aceeași lumină, aceleași daruri. De ce să ne despartă oamenii pe diferite trepte?”
Și iată, Ioan a adunat tot poporul și le-a spus acestea. Și au chibzuit cu toții și au zis: să facem o sărbătoare comună celor trei. Și care putea să fie decât ziua de 30 ianuarie?
Căci Sfântul Vasile este pomenit la 1 ianuarie, Sfântul Grigorie la 25 ianuarie, iar Sfântul Ioan Gură de Aur la aducerea moaștelor sale, la 27 ianuarie. Și care cifră era mai potrivită decât 30? Cifra 3, pentru cei trei ierarhi, cu o zi înainte de a se încheia luna, pe 31, iată-i, deci, prăznuiți astăzi. Și această sărbătoare este atât de frumoasă și ne îndeamnă pe toți la mai multă comuniune, la mai multă înțelepciune și dragoste.
Să privim cu dragoste pe cel ce are mai mult decât noi și să nu-l invidiem. Să nu ne judecăm unii pe alții, că judecata este a lui Dumnezeu.
Iată, această biserică, frumoasă și spațioasă, a primit acest hram. O credincioasă mi-a spus, până acum n-am știut, cum un părinte Neagu a pus temelia acestei biserici. Fie iertat și să fie binecuvântați și întăriți în credință toți cei care au construit această biserică.
Cel care s-a ostenit foarte mult a fost Părintele Iulian, fost paroh mai înainte, Iulian Stelian, un preot foarte vrednic. Fiul lui slujește aici; a fost și el paroh. Dar, venind Părintele Bogdan, un om cu multă experiență, care a ridicat o biserică nouă, pentru că a fost decan și poate va mai fi, iată, slujește această biserică, o înnoiește mereu, o înfrumusețează și vă cheamă pe toți la mai multă credință, la mai multă trăire religioasă, la mai multă dragoste de Dumnezeu, de Maica Domnului și de Sfinți.
Îl felicit pe Părintele vicar Bogdan Moise, mie îmi este foarte ajutător la Centrul eparhial. Și chiar m-am bucurat: credeam că trebuie să mă întristez că nu mai este decan, că cineva n-a vrut, dar m-am bucurat că, la Centrul eparhial, mi-a făcut multă lumină și m-a ajutat și mă ajută atât de mult. Și iată, îl avem vicar. Și încă un vicar avem, până acum n-am avut doi vicari: pe Părintele stareț Andrei, care a fost atâta vreme exarh, cel care m-a ajutat să ridicăm aproape 50 de mănăstiri numai cu el.
Iată doi oameni vrednici: unul de la catedră, altul de la slujirea mănăstirească, de la exarhat. Sunt foarte împlinit prin acești doi părinți, cărora le mulțumesc.
Vreau să mulțumesc tuturor slujitorilor de aici și dumneavoastră, pentru că ajutați biserica și o împodobiți.
Cea mai mare podoabă a bisericii sunt credincioșii, căci, oricât de frumoasă ar fi o biserică, dacă este goală, nu are valoare. Creștinii sunt valoarea Bisericii și mă bucur că veniți aici și vă doresc să rămâneți, pe mai departe, atașați de această biserică frumoasă, tot mai nouă și tot mai chemătoare.
Părinte vicar și paroh, vă mulțumesc în mod deosebit pentru această frumoasă lucrare pe care o desfășurați aici. Să vă țină Dumnezeu în multă sănătate.
Urez tuturor celor ce poartă numele Sfinților Trei Ierarhi — Vasile, Vasilica, Vasiluța, Grigore, Grigoria, Ioan, Ioana, Ionica — tuturor vă dorim sănătate, bucurie și înțelepciune. Să mergeți pe calea sfinților și să sporiți zilnic în înțelepciune, în credință, în dragoste, în jertfă și în sfințenie, ca să fim următori Sfinților Trei Ierarhi.
Le doresc, de asemenea, dascălilor Facultății de Teologie și studenților teologi, precum și profesorilor de la seminar și elevilor, să fie cu toții următori Sfinților Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu și Ioan Gură de Aur. Iar dumneavoastră tuturor, să vă adăpați din înțelepciunea, din sfințenia, din dragostea și din jertfa celor Sfinți Ierarhi.
Să trăiți cu toții întru mulți ani!”
