ADEVARULBISERICII.RO a transcris filmul realizat de Trinitas TV despre Schitul „Sfântul Proroc Ilie” Berzunți și interviul cu protosinghelul Isaia Adragăi
Reporter: Într-un loc care părea pierdut în uitare, dar care, prin credință și jertfă, a renăscut din tăcere, aici, în Poiana, care odinioară adăpostea un schit părăsit de teama tâlharilor și a iernilor cumplite, în anul 1994 s-a auzit din nou dangăt de clopot și s-a săvârșit prima Sfântă Liturghie după aproape 200 de ani de tăcere. Era semnul că Dumnezeu nu părăsise acest colț de lume.
Totul a început cu ascultare. Părintele Isaia, călugăr tânăr pe atunci, a fost trimis de părintele Arsenie, starețul Mănăstirii „Sfântul Sava” din Buda-Berzunți, să reînvie schitul de pe munte. Nu a mers acolo din voia sa, ci din ascultare. Dar acea ascultare avea să devină rădăcina unei minuni.
A fost greu la început, ne spune părintele. Împreună cu oamenii din Larga, Plopu și Dofteana au făcut fundațiile. Iarna, își amintește părintele, l-a prins nepregătit, într-o colibă de scânduri, prin care șuiera vântul. Acea iarnă a fost un adevărat botez de foc. Ninsorile au acoperit coliba până la acoperiș, iar el trăia cu o sobă improvizată, care împingea fumul înapoi la fiecare rafală de vânt.
— Sărut-mâna, părinte. Doamne ajută! Binecuvântați.
— Domnul și Maica Domnului. Bine ați venit!
— Ce bucurie!
— M-a rânduit Dumnezeu și Sfântul Ilie. A vrut Sfântul Ilie să vin aici și, dacă m-a adus aici, înseamnă că are și grijă de mine. Mă trece prin toate, și prin foc, și prin bucurii, și prin necazuri, ca să mă ajute să mă mântuiesc.
Reporter: Pădurarul de la Berzunți s-a mirat când a văzut gălețile cu apă înghețată lângă sobă. Era o luptă pentru supraviețuire. Nu avea lemne, nu avea hrană, nu putea coborî din munte timp de luni întregi. Cum a răzbit? Cu mila Maicii Domnului și cu ajutorul Sfântului Ilie.
Pădurea l-a primit ca pe un străin. Lupii, urșii, râșii, vulpile și mistreții nu erau obișnuiți să aibă un om în mijlocul lor. Cu timpul, însă, s-au retras, chiar dacă uneori își mai fac simțită prezența, ca și cum ar recunoaște că acel loc fusese redat lui Dumnezeu.
Protosinghel Isaia Adragăi: — Când am urcat eu aici, după ’89, încă mai erau tranșee pe aici, unde este astăzi biserica. Dar, ca să spun ceva despre Schitul Sfântul Ilie: el a fost reînființat după ’89. Mai mulți credincioși din satele din zonă au rugat pe ieromonahul Barnaba să facă aici un schit, la Runcu Mare, cum se spunea, sau „Trei Hotare”, și au demarat lucrările. S-a înființat acest schit de călugări, dar, din cauza iernilor grele și a zăpezilor mari, care făceau greu accesul pe vârful muntelui, a trebuit să reînființăm Mănăstirea „Sfântul Sava”. Era, de fapt, un schit, nu o mănăstire mare. Așa a intrat și în istoria Bisericii: a fost înființat la poalele muntelui, iar călugării au coborât și au slujit acolo o perioadă destul de îndelungată. A suferit mai multe modificări: la un moment dat au fost maici, apoi au revenit călugării, iar înainte de ’89 a venit părintele Arsenie și a repopulat mănăstirea.
Am venit la mănăstire, am pus bazele și, la un moment dat, ne trebuia să putem ridica corpurile de chilii. Pur și simplu, acolo era foarte greu de stat. Erau niște case vechi, dărâmate, și a trebuit să reconstruim alte case, alte corpuri de chilii. La un moment dat, după ce am ridicat corpul de clădiri și fiecare a avut chilia lui, am tras și apă din pădure, am refăcut și grădina, și pomii. Efectiv, am muncit acolo zi de zi, până am ridicat totul și m-am bucurat și eu că aveam condiții.
A venit un creștin care a mobilizat alți creștini să aducă lemnul: „Părinte, ați făcut, acum îmi dați sus un părinte, un călugăr, că trebuie neapărat să populăm acolo. Dar doi, trei călugări.” Ce doi, trei călugări? N-a vrut nimeni să urce muntele. „Măi, ce să facem?” „Trebuie să facem, părinte. V-am dat lemn, ați construit, ați ridicat. Am nevoie sus, să refacem și sus.”
Reporter: Totul s-a născut din ascultare, acea virtute care, în lumea modernă, pare pierdută. El vorbește adesea despre puterea ascultării și despre rolul duhovnicului ca despre niște punți între om și cer.
Protosinghel Isaia Adragăi: Și apoi n-a vrut nimeni să vină. A fost nevoie ca cineva să facă ascultare și s-a găsit părintele Isaia să facă ascultare: „Te duci, că n-are cine. Noi trebuie să salvăm situația asta și n-are cine.” Deci, la vale, la un moment dat, făceam toate ascultările: aveam și la biserică, și la bucătărie, și la grădină, și la pangar. Aveam atâtea ascultări! „Trebuie, n-are cine.”
Am mai trimis pe aici un părinte, părintele Varsanufie. A stat o săptămână, două, trei, apoi a plecat înapoi. „Părinte, nu stau acolo, că e greu de stat.” „Părinte Isaia, dacă vrei să rămâi, rămâi. Eu nu rămân aici.” Și a plecat, iar el a rămas singur.
Reporter: Anii care au urmat au fost tot de încercare. A doua iarnă părintele a petrecut-o într-o colibă, dar apoi a ridicat o casă din lemn, cu chilii și un paraclis. A scos rădăcinile copacilor din pământ și a făcut o grădină de zarzavaturi, ca să se poată hrăni din roadele propriei trude. Cu timpul, schitul a crescut: paraclisul, casa de oaspeți, altarul de vară, iar în anul 2010 biserica cea nouă, din cărămidă, a fost sfințită de Preasfințitul Ioachim Băcăuanul, în ziua Sfântului Prooroc Ilie.
Protosinghel Isaia Adragăi: Aici erau tranșee, nu era nimic. Erau copaci, pădure, nu era livadă. Copacii aceștia i-am pus cu mâna mea. Eu am făcut gropile. Eu am săpat fântânile cu mâna mea. Am pus cireși, vișini, meri, am vrut să am de toate. Am vrut să fiu gospodar într-o mănăstire. N-am așteptat nimic de la nimeni. Eu merg pe concepția: ești călugăr, ai plecat în mănăstire, ai lăsat mamă, tată, casă, frați, ai lăsat totul. Muncești, te descurci. Ți-ai asumat asta, mergi mai departe. Ai vrut călugăria? Asta e.
Uite cât de puține mere a făcut anul acesta. Anul trecut a fost rod mult. Anul acesta a venit zăpada după ce au înflorit pomii și a stat o săptămână. A venit înghețul când nu trebuia și au căzut toate fructele – cireșele și merele.
Reporter: Astăzi, la schit, este liniște și căldură. Călugării se roagă, iar părintele Isaia îi primește pe toți cei care urcă până sus, căutând sfat sau pace. Neputințele de altădată m-au învățat ce trebuie să fac. Iarna stăm cu lopata în casă, să ne facem drum prin nămeți, dar e bine: e liniște pentru rugăciune.
Părintele Isaia este astăzi cunoscut drept unul dintre cei mai iscusiți duhovnici ai zonei. Oamenii îi spun „doctorul sufletelor”. Are o privire senină și o voce calmă, iar rugăciunea lui pare că se ridică direct spre cer, din inima muntelui.
Protosinghel Isaia Adragăi: Aici o avem pe Maica Domnului, Ocrotitoarea României. Este reprezentată în costum popular românesc și ne bucurăm de această icoană. Oamenii se bucură, pentru că Maica Domnului este româncă.
Reporter: Dumnezeu lucrează prin duhovnic, chiar dacă acesta este om cu neputințe. Prin el vine harul, spune părintele, amintind că judecata și critica nu fac decât să rupă legătura dintre suflet și credință.
Protosinghel Isaia Adragăi: Dacă îți faci voia ta, înseamnă că nu ai încredere în duhovnic. Pentru că, dacă ai avea încredere în duhovnic, n-ai mai sta pe gânduri. Ai executa la milimetru. A zis să fac asta? Nu mă interesează ce, de ce și cum. Eu fac asta, pentru că așa a zis duhovnicul și gata, execut. Dacă mă gândesc mai mult, mă tulbur.
Acei tineri au plecat la mănăstire. Părintele stareț a zis: „Bine, foarte bine. Vreți să fiți călugări?” „Da.” „Și sunteți mai mulți?” „Da, suntem vreo șapte frați.” „Foarte bine. Luați de aici aceste răsaduri și plantați-le. Dar eu vreau să le plantați cu rădăcina în sus.”
„Da, așa le plantăm.”
Au ajuns acolo și au început să se uite unii la alții: „Ăsta cred că nu știe. Cum adică să plantez răsadurile cu rădăcina în sus? Nu se poate așa ceva. Cred că habar n-are.” Și le-au plantat așa cum știau ei, cu rădăcina în jos. Numai unul a zis: „Dacă așa a zis părintele stareț, așa fac. Asta este ascultarea.” Și le-a plantat cu rădăcina în sus.
Seara a venit părintele stareț: „Ia să văd, ați plantat?” „Da, am plantat.” Au mers acolo. Tot ce plantaseră ei era uscat. Cele plantate cu rădăcina în sus erau verzi. Acela era rodul ascultării.
Și a zis: „Tu rămâi în mănăstire. Voi părăsiți mănăstirea. Nu sunteți buni de călugărie.”
Când vii în mănăstire, sunt încercări, ca să se vadă dacă ai iubire, dacă ai dragoste, dacă ai răbdare, dacă ai smerenie. Nu se poate fără încercare. Vin ispitele, vin greutățile. Ce ai să faci? „Nu mai pot, nu e de mine, plec.” Dar ai trăit atâția ani și acum nu te mai potrivești? Nu. Ascultarea este ascultare. Ți-ai asumat? Mergi mai departe.
Reporter: Suntem foarte mulți plecați în afară.
Protosinghel Isaia Adragăi: Ar trebui să se întoarcă în România, să se întoarcă în țara lor, pentru că am fi o forță mult mai mare. Ar trebui să se întoarcă în țară, să aibă grijă de bunicii lor, de părinții lor. E bine în afară, câștigi un ban, dar nici la noi n-a murit nimeni de foame. Ar trebui să ne întoarcem și să punem mâna pe muncă, să avem grijă de grădinile noastre, de ogoarele noastre, care au rămas pârloagă. Pentru ce? Pentru niște bani? Care bani? Faci o casă. Dacă vine un cutremur și se dărâmă totul? Ai băgat sute de mii de euro și intră toate în pământ. Cu ce rămâi? Dacă mori, te duci cu faptele tale bune sau rele. Dacă trăiești, te uiți în jur și nu mai ai nimic.
Ar trebui să ne gândim mai serios și la sufletul nostru. Trupul este templul sufletului. Trebuie să îngrijim trupul, dar trebuie să îngrijim și sufletul. Pentru trup dăm totul, pentru suflet nu dăm nimic. Te scoli dimineața și muncești pentru trup, pleci la serviciu, pleci în țări străine, muncești ca să ai o casă, o mașină scumpă. Pentru trup mergi la doctori, cheltuiești, te îngrijești. Dar sufletul rămâne gol. Ce faci pentru suflet? 24 din 24 de ore tu lucrezi pentru trup. Nu e copilul tău și sufletul tău?
Ai doi copii: trupul și sufletul. Nu ar trebui să fii un tată sau o mamă corectă și să împarți la amândoi? Ceea ce dai unuia trebuie să dai și celuilalt. Noi nu avem nici liniște, nici pace, pentru că sufletul este gol. Nu l-am hrănit cu nimic: nu-i dăm Liturghie, nu-i dăm rugăciune, nu-i dăm post, nu-l ducem la biserică.
Reporter: Schitul Sfântul Ilie este o mărturie vie a ceea ce înseamnă să crezi cu adevărat. Atunci când omul răspunde chemării lui Dumnezeu, imposibilul devine posibil. O colibă de scânduri poate deveni altar, iar o iarnă grea poate deveni începutul unei vieți duhovnicești.
Sus, în schitul dintre nori, părintele Isaia se roagă pentru lume. Rugăciunea lui urcă lin printre brazi, iar muntele tăcut o primește. Schitul Sfântului Ilie rămâne o lumină vie, aprinsă din credință, jertfă și dragoste.
