Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru ziarullumina.ro
Mi‑au plăcut mult cuvintele: A venit vremea când o lumină se întâlnește cu Lumina lumii.
Se cuvine a fi rostite despre cei cu măsuri mici, care însă au privit mereu spre Lumină. Ei au trecut pe tărâmul celor vii, nu în neființă cum prea des auzim. Mulți dintre ei, prea mulți, au rămas chiar necunoscuți.
Când ne aducem aminte de părintele arhidiacon prof. univ. dr. Ioan Caraza, sufletul se pleacă în taină, ca în fața unei pânze, zugrăvită nu cu pensula, ci cu osteneli sfințite și cuvânt luminat. Iar când îi pomenim numele nu putem să nu așezăm lângă chipul său câteva evocări care îi luminează viața și lucrarea – atât în slujirea Bisericii, cât și în activitatea academică.
În anul 1988, Mănăstirea Neamț reprimea în sânurile ei un monah din obștea de altădată, care slujise vreme de peste 30 de ani la București, ca intendent al Reședinței Patriarhale, un slujitor credincios trecut prin mâinile și încrederea a trei patriarhi.
Atunci l‑am cunoscut pe părintele Mitrofan Ifrim, un adevărat tezaur viu, o carte nescrisă din care izvorau file de înțelepciune adunată în taină. Câte știa acest om, cu greu le‑ar fi putut cuprinde și mintea a doi‑trei dascăli laolaltă! Și totuși, purta în sine o adâncă smerenie, precum un izvor din munte, pe care o deprinsese din școala tainică a Părinților Bisericii. Deși ascultarea lui părea umilă, experiența îi era rară, într‑un fel unică.
În anul de cumpănă 1989, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist împreună cu Episcopul Eftimie al Romanului și Hușilor și cu Episcopul‑vicar Pimen Suceveanul au poposit pentru câteva zile în grădina duhovnicească a Mănăstirii Neamț. Când s‑au închinat la moaștele Sfântului Simeon de la Muntele Minunat, rânduiala îl așezase acolo pe părintele Mitrofan. Patriarhul, oprindu‑se lângă el, l‑a privit cu acel zâmbet cald și părintesc ce purta în el amintiri, încredere și dragoste. Și i‑a spus, cu glas blând, dar cu greutate de chemare: „De când ai plecat s‑au schimbat doi‑trei… Să revii pentru o vreme la București”. A doua zi, ca și cum cuvântul rostit se întrupase în faptă, o mașină de la Patriarhie îl readucea la Reședința Patriarhală, iar părintele Mitrofan a pășit iarăși pe cărarea ascultării.
De ce spun toate acestea? Pentru că, la București fiind, în perioada de început a studenției mele, purtând pe umeri haina neîncercată a învățăcelului, am poposit de multe ori, la invitația părintelui Mitrofan, la Reședința Patriarhală. De câteva ori chiar Patriarhul, de fericită pomenire, ne‑a surprins în discuții pe un maestru și un ucenic. Erau clipe de folos, în care tăcerea spunea mai mult decât vorbele, iar lumina candelei se amesteca cu lumina sufletului. Și tot acolo, în acele seri tăcute, l‑am întâlnit pentru prima oară pe părintele Ioan Caraza. Era prieten bun cu Mitrofan – printre puținii care îl vizitau cu statornicie, ca un frate de duh. Amândoi trăiau mai mult în singurătate, dar înăuntrul lor mocnea o înțelepciune neobișnuită. Alteori, părintele Caraza venea ca oaspete al marelui eclesiarh de atunci al Catedralei Patriarhale, arhimandritul Grichentie Damian. Îi ascultam și păstram în inimă fiecare cuvânt, ca pe o învățătură rară, adunată cu grijă și așezată în tainița inimii, ca pe o comoară de preț.
Târziu, peste ani, când timpul începuse să‑și lase umbrele peste umerii mei și peste vechile povești, l‑am rugat pe părintele Ioan Caraza să îmi împărtășească unele dintre cuvintele de duh ale părintelui Mitrofan, pe care le păstra cu grijă în amintire. Întâlnindu‑l din când în când, am reușit să adun câteva dintre aceste fragmente de înțelepciune, deși sunt convins că multe s‑au pierdut pentru totdeauna, risipite în vântul vremurilor, căci nu toate comorile se lasă păstrate în cuvinte – unele rămân doar în inimă sau se înalță ca tămâia în văzduhul rugăciunii.
Astfel, despre Patriarhul Miron, Mitrofan spunea cu o luciditate pătrunzătoare: „A fost și patriarh, și regent, și prim‑ministru…” Pe Patriarhul Nicodim îl caracteriza drept „monah smerit, dar prins prea adânc în traduceri rusești”. Iar când venea vorba despre Patriarhul Justinian, sub a cărui oblăduire slujise întreaga sa viață, glasul lui devenea amestec de admirație și realism: „Mare general, dar uneori slab soldat; uneori cheltuie toată muniția pentru a doborî o vrabie”. Iar atunci când era întrebat despre patriarhul contemporan, răspunsul său, invariabil, era: „Despre aceștia – altădată.” Despre aceștia nu vorbim…
Ironia sa fină, ca o sabie învelită în catifea, se regăsea și în alte întâmplări. Într‑o zi, cineva i‑a spus că draperiile roșii din sălile Reședinței Patriarhale ar trebui înlocuite cu unele mai luminoase. Replica a venit prompt: „Nu‑i prea frumoasă culoarea, dar e contemporană”. Altădată, un preot i‑a cerut să mijlocească pentru numirea sa la Catedrală, apelând la „Șeful cel mare”. Mitrofan i‑a răspuns cu o seriozitate mascată de umor: „Părinte, nu știi ce ceri. Aici e o linie de înaltă tensiune, unde nu rezistă orice bec. Se poate întâmpla scurtcircuit și îndată te trezești la poalele dealului”.
Cu vremea, cuvintele părintelui Mitrofan au început să capete greutatea proverbului, a acelui cuvânt scurt și limpede care spune mult fără să strige, care lovește fără să rănească, dar care rămâne în minte ca un ecou de clopot vechi.
Cu ocazia unui eveniment, fiind mustrat de un consilier pentru că a deschis ușa Palatului cu întârziere, Mitrofan l‑a caracterizat astfel: „Uite câtă școală are și ce pregătire superioară! Din păcate, nu e stăpân pe superioritatea lui; mereu îi scapă de sub control”. Unuia care se plângea necontenit de necazuri, transformând problemele personale într‑un cântec fără sfârșit, i‑a răspuns cu o blândă ironie, ca un părinte care știe și durerea, și vindecarea: „Dacă necazurile îți sunt așa de mari, atunci mă las pe mine și te plâng pe tine”. Despre altul, plin de sine, observa cu o pătrundere psihologică remarcabilă – aproape ca o oglindă pusă discret în fața sufletului: „Se poartă așa pentru că în alții nu are încredere”.
În fine, celor neglijenți, pe care îi întâlnea aproape zilnic prin natura ascultării sale, le adresa o mustrare simplă, dar cuprinzătoare: „Nu sabotați lupta pentru un trai mai bun”.
Astfel de cuvinte rămân ca niște licăriri de lumină, păstrate cu grijă din acei ani în cămara inimii, spre a fi împărtășite celor care știu să prețuiască adevărul spus cu blândețe și umor.
Venind de câteva ori la Parohia Șerban Vodă, l‑am rugat pe diaconul care mă însoțea să‑i ofere cinstirea întâiului loc părintelui Caraza, cum se cuvenea celui mai vârstnic întru slujire. N‑a vrut – smerit, așa cum a rămas în toate aceste evocări. În viața mea, Dumnezeu mi‑a rânduit să cunosc doi diaconi cu o slujire atât de îndelungată: unul la Mănăstirea Neamț, arhid. prof. Ioan Ivan, cu peste șase decenii de slujire; celălalt, părintele Ioan Caraza, cu 52 de ani neîntrerupți închinați Bisericii și Cuvântului.
Este dureros, însă, că, după o viață întreagă dăruită teologiei și Bisericii, un profesor se poate stinge aproape singur, cu puțini prieteni și prea puțini recunoscători. Și totuși, Dumnezeu i‑a rânduit ca Parohia Șerban Vodă să‑i fie casă deschisă, un liman al bătrâneții, unde sufletul său să‑și poată odihni ostenelile. E greu să primești un slujitor bătrân, poate uituc, poate mai firav decât în tinerețe, dar cu sufletul încă aprins de dragostea pentru Biserică. Pentru aceasta, se cuvin mulțumiri părintelui ctitor Dinu Pompiliu și preoților parohiei, care l‑au primit nu ca pe o povară, ci ca pe o binecuvântare, l‑au prețuit și ajutat cu dragoste și cinstire.
Mulți i‑au rămas recunoscători: ucenicul său la studii doctorale, Preasfințitul Ignatie al Hușilor, care îl descria ca pe un om de mare dăruire, cu un umor fin neegalat, care știa să îmbine seriozitatea teologică cu noblețea zâmbetului discret; primul său doctorand, părintele prof. Ștefan Zară, consilier cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor; părintele lect. dr. Cosmin‑Daniel Pricop, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din București; părintele profesor Constantin Coman, dar și alți profesori ai Facultății de Teologie; părintele diac. asist. dr. Mihai‑Iulian Grobnicu sau părintele dr. Florin Ionică, ultimii doi inspectori eparhiali în cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor – legați de părintele Caraza prin ani lungi de slujire comună.
Astfel se încheie într‑un fel drumul pământesc al părintelui arhidiacon profesor Ioan Caraza, un drum lung și statornic, presărat cu metanii nevăzute, cu cărți deschise, cu lumina altarelor și a sălilor de curs, cu mulțimea pașilor discreți și siguri ai celor care nu caută slava de la oameni, ci adevărul, frumusețea și fidelitatea.
Timp de peste jumătate de secol, părintele Ioan Caraza a slujit altarul cu evlavie și a luminat mintea studenților cu învățătura sa limpede. Într‑o lume în care adesea strălucirea de moment umbrește fidelitatea de o viață, părintele Caraza a rămas un reper al consecvenței, al demnității și al lucrului săvârșit în tăcere, dar cu deplină responsabilitate și noblețe lăuntrică.
Slujirea sa nu a fost însoțită de gesturi teatrale sau de cuvinte mari, ci de acea „finețe a lucrurilor bine făcute”, de atenția la detaliu și de respectul sfânt față de rânduiala Bisericii. Prin discreția sa, a reușit să fie prezent fără a se impune, să îndrume fără a constrânge, să corecteze fără a răni. În amintirea celor care l‑au cunoscut, rămâne un om al echilibrului, al umorului fin, dar și al seriozității în cele sfinte.
Viața sa, privită în întregul ei, poate fi înțeleasă ca o punte între două lumi: lumea rugăciunii și a slujirii liturgice, pe care o cunoștea dintru început, și lumea studiului academic, în care a format generații de teologi. Această dublă rădăcină – în altar și în bibliotecă, în tămâie și în cuvânt scris – i‑a dat o înțelegere profundă a Bisericii: ca loc al comuniunii, dar și al formării, ca spațiu al trăirii credinței și al transmiterii ei către alții.
Deși în ultima parte a vieții sale cercul prietenilor apropiați a fost restrâns, așa cum se întâmplă adesea cu cei care au urcat muntele slujirii până aproape de vârf, aceasta nu micșorează cu nimic frumusețea și valoarea drumului său. Căci, așa cum știe orice slujitor adevărat, recunoașterea adevărată nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu, Care „vede în ascuns” și răsplătește la vremea potrivită. Faptul că părintele profesor a găsit, în anii bătrâneții, o casă deschisă și brațe primitoare la Parohia Șerban Vodă este o dovadă că grija Domnului nu lipsește niciodată celor care Îi rămân credincioși.
Părintele arhidiacon Ioan Caraza nu mai stă pe solee, cu stiharul său bine rânduit și cu privirea atentă la desfășurarea slujbei, se află în ceata celor care slujesc în Altarul ceresc, unde nu mai este oboseală, nici uitare, nici despărțire. Acolo, glasul său se unește cu glasurile îngerești, în lauda neîncetată adusă lui Dumnezeu, „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc” (Evrei 1, 7).
Rămâne o datorie de suflet să îi păstrăm chipul în memorie, să îi pomenim numele în rugăciune și să luăm aminte la exemplul unei vieți puse în slujba Bisericii. Căci, în fața unei asemenea statornicii, nu se cuvine alt cuvânt decât acela pe care îl rostim pentru toți cei care au luptat lupta cea bună, după cuvântul Apostolului Neamurilor.
