Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru ziarullumina.ro
De‑a lungul istoriei s‑au arătat a fi prieteni ai sfinților. Oamenii de rând, cei simpli și smeriți, învățații ori truditorii câmpului, cei cu râvnă și credință vie, pot deveni prietenii adevărați ai celor din cer.
Într‑o veche inscripție păstrată pe racla de argint a Sfintei Parascheva stă mărturie faptul că această preafrumoasă lucrare a fost dăruită de o familie din Fălticeni, cu numele Botez. Deși nu se oferă multe amănunte, aproape că nu putem desluși cine erau fălticenenii mărinimoși care au oferit, în moneda vremii, 17.000 de lei, pentru a realiza odorul de argint al Sfintei Parascheva.
Urmând firul istoriei și al memoriei locului, descoperim că, în Fălticeni, în veacul al XIX‑lea, exista o ramură a familiei Botez, cunoscută și sub numele Forăscu, după țarina (moșia) pe care o deținea în localitatea Forăști, aflată nu prea departe. Se înscria între vechile familii boierești din zonă, care s‑au remarcat nu doar prin statornicia și averile lor, ci mai ales prin dragostea arătată față de Biserică și față de mănăstiri, în special pentru Mănăstirea Neamț.
Alecu Botez, numit și Forăscu, după moșia sa, a fost apropiat de oamenii Bisericii, dovedindu‑se un sprijin neclintit pentru Mănăstirea Neamț, dar și pentru biserica din Forăști și alte lăcașuri din împrejurimi.
Se menționează în documentele arhivelor Mănăstirii Neamț, dar și în corespondențele și registrele de venituri păstrate în vechea cetate a Moldovei, că anumite familii boierești din Fălticeni, printre care și Botez, au fost arendași și donatori de seamă, contribuind la viața spirituală și culturală a zonei.
În acea vreme, atât Mănăstirea Neamț, cât și Fălticenii erau centre de întâlnire între oameni de cultură, clerici și demnitari, locuri unde credința și gândirea luminată se împleteau într‑un dialog viu. Este greu de crezut că Alecu Botez‑Forăscu, devenit deputat în Divanul Ad‑hoc, nu ar fi susținut proiecte importante legate de viața spirituală și de dezvoltarea așezămintelor bisericești ale vremii, implicându‑se activ în mișcările sociale și culturale ale epocii.
Câteva date îl prezintă pe Alexandru (Alecu) Botez‑Forăscu drept un boier moldovean de seamă, cu rangul de vornic, ales deputat al Ținutului Suceava în Divanul Ad‑hoc al Moldovei (1857) și militant pentru Unirea Principatelor Române (1859).
S‑a născut în 1803, la Forăști, aproape de Fălticeni, și a trecut la Domnul în 1869, la vârsta de 63 de ani. Era fiul spătarului Constantin Botez și nepotul medelnicerului Ioan Botez, mari moșieri ai locului, respectați pentru dregătoriile și ostenelile dăruite ținutului.
De‑a lungul vieții, Alecu Botez a deținut ranguri înalte – spătar, postelnic, iar în 1855 a fost ridicat la rangul de vornic, pentru merite deosebite în slujirea obștii și a statului.
El însuși a lăsat o însemnare prețioasă pe o carte de rugăciune, în care amintea ziua cununiei sale cu fiica vornicului Andrieș Bașotă, menționând că au avut nouă copii – doi băieți și șapte fete. De la aceştia s‑au născut numeroși nepoți, continuând tradiția unei familii respectate și generoase.
În anul 1846, și‑a construit o reședință impunătoare pentru epocă, cu fundații de piatră și mai multe încăperi spațioase. Inițial cu un singur nivel, clădirea a fost extinsă ulterior, devenind sediu public, unde au funcționat Prefectura Județului Suceava și alte instituții importante.
Astăzi, această clădire de epocă, situată pe strada Mihai Eminescu nr. 2 din Fălticeni, adăpostește Muzeul de Artă „Ion Irimescu” și este inclusă pe lista monumentelor istorice, mărturisind continuitatea unei tradiții nobile și a unui spirit ctitoricesc.
În plan civic, vornicul Alecu Botez a condus Comitetul Unionist din Fălticeni și a fost ales cu majoritate deputat al proprietarilor din Ținutul Suceava, devenind o figură centrală a mișcării unioniste.
Scriitorul Nicolae Gane (Nicu), membru al Academiei Române, amintea că în casa lui Alecu Botez‑Forăscu se organizau cele mai importante întruniri și serate ale unioniștilor moldoveni, locuri de dezbatere, dar și de sărbătorire a idealului românesc.
Ion Creangă, în povestirea Ioan Roată și Vodă Cuza, îl evocă drept apărător al obiceiurilor strămoșești și om credincios, care nu și‑a uitat niciodată rădăcinile și a rămas aproape de Biserică și de poporul său.
În comparație cu alți boieri ai vremii, Alecu Botez‑Forăscu nu și‑a petrecut viața departe de țară, ci a rămas mai mult pe moșiile sale, printre oamenii locului. Îi mustra adesea pe cei care se înstrăinau de neamul lor, amintindu‑le că nu mai vorbesc românește așa cum vorbeau părinții și bunicii. Le reproșa că s‑au depărtat de lege, de limbă și de inimă, pierzând dragostea sătenilor.
Adăuga cu durere în glas că, după atâta nepăsare și risipă, aruncând banul pe lucruri de nimic, „puțin mai avem de înstrăinat și nu‑i departe vremea aceea, pe cât văd eu”.
Ion Creangă menționează că Alecu Forăscu a intervenit într‑o ședință a Divanului Ad‑hoc, când Ion Roată fusese tratat cu obrăznicie de un tânăr boier, și a rostit memorabilele cuvinte: „Decât un bonjurist cu o mână de învățătură, mai bine un țăran cu un car de minte”.
Despre el se spune, de asemenea, că în toate sărbătorile, alături de alți iubitori ai credinței ortodoxe, asista cu evlavie la slujbele bisericești, de la început până la sfârșit, cântând și citind la strană, umăr la umăr cu dascălii și preoții. Iar la marile praznice, împărțea pâine și daruri orfanilor, văduvelor și celor lipsiți, așa cum învățase din copilărie, „cum apucară din părinți”, după cum se spunea în graiul locului.
„Atât îi ducea mintea, atât făceau și ei pe vremea lor”, adaugă povestitorul, încheind cu o rugăciune caldă: „Dumnezeu să‑i ierte și să‑i odihnească unde or fi, că bună inimă mai aveau”.
Istorisirea lui Ion Creangă a apărut la puțin timp după trecerea la cele veșnice a boierului Alecu Botez‑Forăscu (1869), înmormântat la Mănăstirea Neamț. Soția sa a trecut și ea la Domnul în 1875, fiind îngropată alături de el.
Mai târziu, fiica lor, Natalia Vârnav, soția deputatului Gheorghe Iorgu Vârnav, mutată la cele veșnice în 1937, a așezat o frumoasă piatră funerară de marmură deasupra mormintelor părinților săi, semn de recunoștință și pietate filială.
Deosebit de valoroasă este mențiunea despre înhumarea marelui boier la Mănăstirea Neamț, fapt neobișnuit pentru un demnitar al vremii, ceea ce arată apropierea profundă a familiei de viața monahală.
Până la mutarea Bisericii „Sfântul Gheorghe” din incinta vestitei lavre în corpul chiliilor din partea de răsărit, mormântul familiei Botez‑Forăscu se afla în curtea Mănăstirii Neamț. Acolo se aflau doar câteva morminte vechi, însă nici unul nu aparținea unui boier de rang înalt, ceea ce sporește importanța acestei familii.
Când Biserica „Sfântul Gheorghe” a fost mutată în interiorul chiliilor, în urma amplului proces de restaurare din anii 1950-1960, osemintele familiei Botez‑Forăscu au fost strămutate în cimitirul Mănăstirii Neamț, unde odihnesc și astăzi. Deasupra lor străjuiește un impunător monument funerar, care păstrează numele și amintirea acestor mari binefăcători ai locului.
În ceea ce privește prezența și implicarea sa în viața bisericească, însemnările rămase de la boierul Forăscu oferă mărturii de primă importanță despre epoca sa.
Astfel, în jurnalul păstrat parțial, el nota că, în luna „genar” (ianuarie) 1842, Mitropolitul Veniamin Costache a dat „paretesis” – adică și‑a depus demisia, retrăgându‑se la Mănăstirea Slatina, ctitoria lui Vodă Lăpușneanu, aflată nu departe de Fălticeni, pentru a‑și petrece ultimii ani ai vieții în liniște și rugăciune.
Tot el consemna că, la 2 februarie 1844, „s‑au ales de către 108 boieri mitropolit pe Episcopul de Roman, Meletie, în Curtea Veche, fiind și eu de față la alegere”, semnând cu titlul: „Aga Alecu Forăscu”.
Însemnările acestui boier luminat și credincios cuprind și alte evenimente importante, între care și marea ardere a Iașilor din anul 1827, „până la Frumoasa”, cartierul în care se afla vestita mănăstire, precum și alte întâmplări și detalii privind viața socială și religioasă a epocii.
În ce privește confecționarea raclei de argint, se amintește că Ana Botez, soția lui Lupu Botez, s‑a oferit, cu aleasă dăruire, să suporte cheltuiala integrală a acestei lucrări după cumplitul incendiu din luna decembrie 1888, care a mistuit o parte din Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași.
Mai multe mărturii ale vremii arată că racla a fost finalizată la 8 octombrie 1891, dată la care sfintele moaște ale Cuvioasei Parascheva au fost așezate în ea cu mare evlavie. La 9 ianuarie 1889, la scurt timp după incendiu, moaștele au fost mutate din vechiul paraclis al Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” în Catedrala Mitropolitană din Iași, recent terminată și sfințită de Mitropolitul Iosif Naniescu, cel trecut în rândul sfinților în anul 2017.
Structura raclei a fost realizată din lemn de chiparos adus, potrivit unor izvoare, din zona Constantinopolului și îmbrăcată la exterior în plăci de argint, lucrate manual.
În numeroase publicații și surse bisericești, racla este menționată ca dar al familiei Botez din județul Suceava, iar Ana Botez este considerată principala binefăcătoare, care, prin credință și jertfă, a înlocuit vechea raclă distrusă de flăcări.
Tradiția a păstrat până astăzi mărturia minunată că, deși vechea raclă a fost atinsă de incendiu, sfintele moaște ale Cuvioasei au rămas neatinse, întărind credința poporului în ocrotirea ei cerească și în puterea sfințeniei.
Deși nu se cunosc datele genealogice ale Anei Botez, se crede că aceasta făcea parte din ramura familiei marelui vornic Alecu Botez‑Forăscu, unionist de seamă, susținător al Mănăstirii Neamț și ctitor de lăcașuri sfinte.
Această continuitate a credinței și a dărniciei în sânul aceleiași familii ilustrează statornicia și noblețea unei tradiții creștine de neam.
În fața curentelor moderniste ale epocii, surprinse și de Ion Creangă în scrierile sale, familia Botez s‑a arătat neclintită în credință și în dragostea de Biserică, întruchipând chipul celor luminați, iubitori ai tradiției, ai limbii și ai culturii românești, care au știut să îmbine noutatea cu statornicia, înnoirea cu fidelitatea față de rădăcini.
Într‑o vreme când anumite idei potrivnice credinței se răspândeau prin cei întorși de la studii din străinătate, mai ales din Franța, unii boieri ai Moldovei au rămas apărători ai valorilor naționale și ai spiritului ortodox, lăsând peceţi adânci în istoria culturală și spirituală a ținutului.
