Un articol semnat de † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru ziarullumina.ro
În anii când mă aflam în Ținuturile Neamțului, a apărut la Mănăstirea Văratec o carte, rod al conlucrării dintre patru prieteni și slujitori ai cunoscutei vetre monahale. Cel dintâi era Bartolomeu Anania, stabilit acolo grație bunăvoinței Episcopului Partenie Ciopron, care‑i oferise un loc de liniște pentru ceasurile de creație și meditație.
A doua semnatară era academicianul Zoe Dumitrescu‑Bușulenga, devenită peste ani monahia Benedicta. Arhidiaconul prof. Ioan Ivan se afla și el printre autori, alături de stareța mănăstirii, stavrofora Nazaria Niță.
Fiecare își alesese un segment al istorisirilor prețioase despre una dintre cele mai cunoscute vetre monahale ale Moldovei. Totuși, cartea nu reușise să ofere o istorisire pe măsura unei asemenea obști. Numeroase aspecte au fost atinse doar tangențial, multe fiind abia evocate, însă esențialul se regăsea pe răbojul filelor, fiind transmis cititorilor printr‑un mesaj profund.
Între timp, s‑au adăugat date noi și inedite referințe despre Mănăstirea Văratec. Au fost amintite numele celor care s‑au nevoit în această obște: călugării întemeietori, unii trecuți între timp în rândul sfinților, dar și numeroase monahii cu viață de pateric, care au determinat un reviriment spiritual.
De curând, unul dintre viețuitorii mireni, așa cum s‑a autointitulat, trecător prin mănăstirile Agapia și Văratec, a adăugat și el pagini valoroase la cele scrise până acum.
Monografiei Văratecului din anii ’80 i s‑a adăugat și lucrarea stavroforei Eustochia Ciucanu de la Agapia, rodul iubirii statornice a unei mari starețe. Poate că ar fi fost firesc să includă și numele celor care s‑au ostenit pentru Văratec, întrucât cele două mănăstiri erau apropiate și aveau prieteni comuni, cum au de vreme îndelungată și o istorie comună a slujirii Bisericii.
Scriitorul Grigore Ilisei oferă atât pentru Agapia, cât și pentru Văratec trăiri, mărturii, amintiri și impresii de neprețuit. Folosirea acestor cuvinte nu este întâmplătoare. Vorbim despre „cărți de aur”, despre „cuvinte de aur”, iar unele chiar sunt: rămân nemuritoare cu trăiri pe măsură, cu străluciri de aur și, uneori, chiar cu sclipiri de diamant.
Cititorii acestor amintiri, evocări și trăiri nu știu în care dintre paginile cărții să poposească mai mult pentru a le descoperi frumusețea. Conturarea personajelor este realizată cu noblețea unui scriitor care caută neîncetat lumina, frumusețea. Cei care vor scrie în viitor despre mănăstirile Agapia și Văratec n‑au cum să treacă cu vederea o asemenea lucrare. Nu doar pentru filele de istorie așternute într‑un stil inconfundabil, cât mai ales pentru chipurile însuflețite de duh filocalic ale celor ce s‑au identificat cu aceste locuri.
Nu pot fi menționate toate numele prezente în carte, dar asupra câtorva mă voi opri pentru a alcătui o prezentare succintă, menită să pregătească o meditație mai profundă asupra celor ce s‑au nevoit aici.
Ni se vorbește despre o personalitate de seamă a obștii Agapiei, maica Emiliana Irimescu, pentru cei mai mulți un nume necunoscut și totuși… un chip paterical. Era o copilă care a pășit în obștea Agapiei pe când avea doar zece ani, iar acolo viețuiau atunci aproape patru sute de monahii.
În acele vremuri (anii ’60 ai veacului al XX‑lea) existau mai multe „știubeie”, cum le numește autorul, alcătuind o adevărată prisacă – smerite căsuțe, învăluite de flori și cuprinse într‑o aură de pace cerească – în care câteva maici trăiau cu adevărat viața Patericului. În acest cadru, fetița de zece ani s‑a regăsit deplin și de atunci nu s‑a mai putut închipui în altă parte. A fost începutul unei alegeri de nestrămutat.
În obștea Agapiei se afla și o consăteană a ei, din neamul Chiruță: maica Semfora. Bunătatea ei serafică o cucerise din prima clipă. A primit‑o cu brațele deschise în căsuța ce se oglindea în râul cristalin al Agapiei, asemenea unei colibe de pe muntele Tabor, așa cum inspirat ne spune autorul.
O altă povestire ne apropie de veșnicie. Scriitorul, peregrin prin aceste locuri paradisiace ale sufletului românesc, vorbește despre emoția descoperirii ce îi copleșea pe cei ajunși aici. Mulți erau pur și simplu fermecați de peisaje, de arhitectură, de zugrăveli, de îngrijirea gospodăriei, de atmosfera de prospețime și noblețe și, mai presus de toate, de o tihnă adâncă.
Peste toate plutea o temeinicie. Străinii, mai ales, dar şi tinerele generaţii întâlneau o lume veche și nouă deopotrivă, necunoscută lor, dar care le smulgea respectul prin rafinamentul și soliditatea ei. Autorul consemnează că viețuitoarele acestor locuri, măicuțele, se îndeletniceau cu veșnicia. Oaspeții erau fascinați de rânduiala slujbelor din zi și noapte, li se vorbea despre sihăstrii și sihaștri. Prin toate li se făcea înțeles că monahii s‑au retras în singurătate pentru a‑și vindeca propriile suflete, dar și pentru a tămădui durerile semenilor.
Vorbind despre stareța Agapiei, Eustochia Ciucanu, scriitorul o descrie asemenea unui copac falnic din codrii Neamțului. Când ea, regina stupului monahicesc, a plecat, părea că s‑a încheiat o epocă. Fusese o făptură puternică. Împrumutase din tăria de stâncă a Ceahlăului, la poalele căruia văzuse lumina zilei. În sufletul ei străluceau armonios lumina și mireasma pajiștilor mănoase ale muntelui. Știa să fie demnă când trebuia, dar rămânea întotdeauna smerită. Deprinsese arta dialogului cu omul – fie că îi trecea pragul, fie că îl întâlnea într‑o anumită împrejurare. Putea face aceasta pentru că păstrase intactă zestrea ruralității originare, deși se cărturărise și urcase la înălțimea știutorului de carte.
În vremea ei, obștea a cunoscut o reală înflorire. S‑a muncit mult, s‑au ridicat construcții noi, meșteșugurile au prins avânt, în special țesutul covoarelor. Însă autorul spune că cea mai însemnată realizare a maicii Eustochia a fost reînvierea atmosferei de cuib al creștinătății și reflecției omenești. Oameni luminați veneau la Agapia și simțeau că pășesc pe o potecă ce urca spre cer. Maica Eustochia a fost o gazdă cu inima deschisă.
Cititorul va descoperi mari taine ale Agapiei.
Să ne oprim câteva clipe și în pridvorul Mănăstirii Văratec, care s‑a bucurat de popasurile autorului.
În 1978, monahia Benedicta Braga, cea înțeleaptă și pilduitoare prin viața ei, pornise într‑un lung drum misionar către America. Acolo era chemată să întemeieze, alături de principesa Ileana, devenită maica Alexandra, prima mănăstire ortodoxă românească din lumea nouă.
În casa acesteia a venit de multe ori academicianul Zoe Dumitrescu‑Bușulenga. Alături de ea, mulți oameni de suflet, între care Valeria Sadoveanu, care o adusese prima dată pe viitoarea monahie Benedicta. În acea casă s‑au adunat hieratice personalități, dar spațiul nu ne îngăduie să le enumerăm…
La Văratec a viețuit și o călugăriță aproape necunoscută celor de astăzi, dar devenită nemuritoare prin paginile autorului. Se numea Aglăida, iar în casa ei au poposit peste un sfert de veac Grigore Ilisei, soția sa, Doamna Ecaterina, prietenii și mulți cunoscuți. Ni se spune că în căminul maicii Aglăida pășeai ca acasă. Era o gazdă caldă, care alunga repede senzația înstrăinării. Avea o gravitate și o sobrietate ce îi dădeau indiscutabil prestanță: „Aparțineai locului, nu erai nicidecum stingher, te mișcai în voie ca și cum ai fi fost dintotdeauna de acolo”.
În casa monahiei Aglăida, într‑o odaie încălzită de soba trosnind a lemne uscate, trăiai atmosfera copilăriei. La denii și la marile praznice, trăirile se adânceau, iar stareța Nazaria îi poftea cu drag la agape, unde luau parte la adevărate ospețe spirituale alături de meseni aleși: Bartolomeu Anania, Zoe Dumitrescu‑Bușulenga, Paul Miron și atâția alții.
Colindele, țesute din fir de aur și înălțate cu vocea maicii Onufria, viitoarea stareță, creau o atmosferă rar întâlnită.
Vizitele la Văratec au fost o negrăită bucurie, ce a durat o lungă perioadă de timp. Dar perioada încă continuă…
Sunt evocate și cele două starețe de la Văratec pe care autorul le‑a cunoscut îndeaproape: Nazaria Niță și Onufria Nechifor. Deși mult diferite, amândouă au iubit și au slujit mănăstirea cu râvnă deplină.
Cartea vorbește și despre o monahie din generația de aur, Glicheria Mănăstireanu, cunoscută în același context al vizitelor din anii ’70. Maica Glicheria cultiva și ea arta ospeției. În casa ei, mai întâi din preajma bisericii mari, apoi din apropierea Bisericii „Sfântul Ioan”, ambele cu cerdacuri scăldate în flori și în lumina blândă a soarelui, au poposit oameni de cultură: profesorul universitar Constantin Ciopraga de la Iași, scriitoarea Lili Teodoreanu, adeseori, Grigore Ilisei și alții.
Povestirile despre Văratec sunt fascinante și vin până aproape de noi, cu alese cuvinte adresate stareței Iosefina, cum s‑au îndreptat și către stareța Olimpiada Chiriac de la Agapia. Starețele celor două mănăstiri duc de mulți ani o cruce grea, grea.
Chiar dacă această carte se încheie la un moment dat, îndrăznesc să cred că istoriile despre cele două mănăstiri vor continua prin alte scrieri ale domnului Grigore Ilisei.
Sunt convins că va mai adăuga în sertar alte însemnări și frumuseți nepieritoare ale anilor trecuți, dar și ale celor ce vor urma.
Nădăjduim că exemplul său va fi urmat de alți iubitori ai mănăstirilor, care găsesc răgaz să scrie pagini de suflet folositoare nu doar pentru ei înșiși, ci și pentru toți cei ce, trecând pragul unei mănăstiri, caută lumina și o urmează până la capăt…
