Un articol semnat de † Daniel, Patriarhul României pentru ziarullumina.ro
Cu vrerea Tatălui, cu lucrarea Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, în Anul Centenar al României Mari 2018 a fost sfințit, la 25 noiembrie, Altarul Catedralei Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională, cu hramurile Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) și Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României. Duminică, 26 octombrie 2025, la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, se sfințește întreaga ctitorie din inima Bucureștilor, un dar al poporului român dreptcredincios izvorât din credință și iubire de Dumnezeu.
Necesitatea construirii unei Catedrale Naționale în Bucureşti s-a resimțit mai ales după Războiul de Independență din 1877-1878. Iar după proclamarea României ca Regat, în anul 1881, regele Carol I al României a înaintat Camerei Legislative, în anul 1884, un proiect de lege privind construirea unei catedrale creştin-ortodoxe în București. Deși proiectul a fost primit cu entuziasm de opinia publică, idealul nu s-a realizat. După Marea Unire din 1918, necesitatea construirii unei catedrale în capitala ţării, ca recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru înfăptuirea României întregite, a fost susținută atât de Mitropolitul primat Miron Cristea, cât și de regele Ferdinand (1920). După înființarea Patriarhiei Române în anul 1925, s-au întreprins numeroase demersuri pentru construirea noii Catedrale Patriarhale, vechiul proiect al „Catedralei Mântuirii Neamului”. Toate eforturile s-au năruit, din cauza crizei economice, a izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial și apoi a instaurării regimului comunist în România pentru o perioadă de 45 de ani.
După anul 1990, proiectul catedralei a fost reluat de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, care, deși a întâmpinat numeroase dificultăți și ostilități prin mutări repetate ale amplasamentului catedralei în diferite zone ale Capitalei, a obținut totuși din partea autorităților stabilirea definitivă a acestuia în Dealul Arsenalului (2005).
Împlinind dorința înaintașilor, noi am preluat ca prioritate proiectul Catedralei Mântuirii Neamului și am săvârșit slujba de punere a pietrei de temelie pe amplasamentul din Dealul Arsenalului, la 29 noiembrie 2007, în ajunul sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României. După numeroase demersuri pregătitoare (2008-2010), lucrările de construcție au demarat la sfârșitul anului 2010, atent supravegheate de către noi, prin consultări frecvente cu specialişti în domeniu şi cu echipa de coordonare desemnată de Patriarhia Română, proiectanții și executanții lucrărilor.
O primă etapă s-a împlinit în Anul Centenar 2018, când s-a săvârșit sfinţirea Altarului Catedralei Naţionale, după lucrări ample, realizate printr-o conlucrare rodnică între Patriarhia Română și autoritățile Statului Român (Guvernul României, Primăria Municipiului București, alte primării din Capitală şi din ţară și câteva consilii județene), precum și cu ajutorul ierarhilor, clerului, monahilor și al credincioşilor mireni din țară și din diaspora ortodoxă română.
Sfințirea Altarului Catedralei Naţionale, la 25 noiembrie 2018, a reprezentat un omagiu adus la împlinirea a 100 de ani de la unirea din anul 1918 a tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat – Regatul României Mari. Cea dintâi urmare benefică a acestei uniri din anul 1918 a fost ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, recunoscută de Patriarhul Ecumenic Vasile al III-lea, prin Tomosul nr. 1579 din data de 30 iulie 1925.
Prezența Sanctității Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, în anii 2018 și 2025 la sfințirea Catedralei Naționale din București arată că Patriarhia Ecumenică a promovat în istorie libertatea administrativă şi demnitatea Bisericilor Ortodoxe din popoare diferite, păstrând totodată unitatea dogmatică, liturgică şi canonică între ele.
Semnificația spirituală și misionar-liturgică
Prin toate elementele ei componente, Catedrala Națională poate fi considerată o carte deschisă de teologie ortodoxă, scrisă în piatră, culoare și lumină, care cheamă la rugăciune și comuniune sfântă.
Arhitectura Catedralei Naţionale ne oferă un spațiu liturgic cruciform, cu planul în formă de cruce latină, având braţul principal mai lung decât celelalte şi reprezentând astfel pelerinajul credincioşilor către Împărăţia lui Dumnezeu, simbolizată de iconostas. Ca imagine a Bisericii lui Hristos din Împărăţia cerurilor, iconostasul strălucitor al Catedralei Naţionale arată că Hristos Se află, în acelaşi timp, în slava din Împărăţia cerurilor, împreună cu sfinţii, dar şi, întru smerenie, pe pământ, împreună cu oamenii credincioşi care se roagă Lui în Biserică.
Catedrala este inima spirituală a unui ansamblu ecleziastic unitar înălțat întru slava Preasfintei Treimi. Văzută ca lăcaş de cult, Biserica este expresia de comuniune mărturisitoare a lui Hristos Domnul şi se împărtăşeşte cu El. Ea este lăcaşul Sfintei Euharistii. De aceea, Altarul, locul unde se sfinţesc Darurile Euharistice, este locul central al bisericii. Este foarte important să cunoaştem conţinutul spiritual al credinţei, pentru ca lăcaşul de cult să simbolizeze, să semnifice în formă zidită Cuvântul care zideşte comuniunea; un lăcaş de cult este cuvânt construit în simbol.
Catedrala noastră concentrează în forma ei trei simboluri fundamentale ale arhitecturii ortodoxe: imaginea de corabie, inspirată din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi din Evanghelii, spațiul cruciform în care se află prezenţa lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, și taina Bisericii de a fi casă a Preasfintei Treimi.
Biserica în formă de corabie este cea mai răspândită alcătuire din punct de vedere arhitectural. Atunci când reflecţia teologică a Bisericii privind arhitectura lăcaşului de cult a luat în considerare nu numai Evangheliile, ci şi epistolele pauline, în care se arată că Hristos este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Său şi că Hristos, Pantocratorul, Atotţiitorul este Cel care menţine în existenţă toată creaţia (vezi 1 Corinteni 12, 12-13 şi 27 şi Efeseni 1, 22-23; 4, 3; Coloseni 1, 18), s-a simţit nevoia ca Biserica să cuprindă în corabie, sub formă de cruce greacă sau latină, Taina Crucii, sau Taina prezenţei lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Cel care conduce corabia mântuirii. În corabie, Hristos conduce corabia din Sfântul Altar, prin Sfânta Evanghelie şi prin Sfintele Taine. Dar trebuie subliniat faptul că Hristos Cel euharistic de pe Sfânta Masă din Altar este prezent şi în ceruri, iar Liturghia Bisericii de pe pământ se leagă cu Liturghia îngerilor şi sfinţilor din ceruri. Aşa apare nevoia spaţiului liturgic cruciform.
Însă Hristos nu este singur; El este întotdeauna cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, iar cei ce se împărtăşesc cu Hristos sunt cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi. Întreg cultul ortodox este ritmat de rugăciunea-cântare: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Dacă Îl lăudăm pe Domnul acum, Îl vom lăuda pururea şi în vecii vecilor. Astfel, Biserica este pregustare a comuniunii eterne cu Sfânta Treime din Împărăţia cerurilor, iar acest aspect este foarte puternic subliniat în slujba de sfinţire a bisericii, către sfârşitul ei, când se cântă: „Această casă Tatăl a zidit-o, această casă Fiul a-ntărit-o, această casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o, a sfinţit-o şi a sfinţit sufletele noastre”. Deci, ne sfinţim în Biserică prin harul Preasfintei Treimi, iar Biserica, această corabie a mântuirii, acest spaţiu cruciform al comuniunii credincioșilor cu Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer, este, totodată, casa Preasfintei Treimi. Aproape tot ce apare compus din trei elemente se poate referi simbolic la Sfânta Treime: planul triconic, trei turle, trei nave, trei abside, trei uşi sau trei porţi, trei arcuri, toate exprimă ideea centrală că Hristos, capul Bisericii, este Unul din Sfânta Treime, iar noi, creștinii botezaţi în numele Sfintei Treimi, pregustăm încă din lumea aceasta „dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt” din Împărăţia Preasfintei Treimi (cf. Romani 14, 17).
Aşadar, această catedrală este un simbol arhitectural al supremului moment liturgic al celebrării Euharistiei și al împărtăşirii cu Hristos, Unul din Sfânta Treime. De aceea, însăşi reprezentarea terenului are o configuraţie simbolizând „POTIRUL”. Cupa potirului cuprinde edificiul catedralei în care se oficiază Sfintele Taine. În centrul edificiului catedralei se află turla Pantocrator, încununată prin crucea latină, simbol al Jertfei și al Învierii lui Hristos. Piciorul potirului care simbolizează iubirea infinită a Sfintei Treimi ce cuprinde întreg universul creat va fi reprezentat prin lampadare dispuse în formă de elipsă dinamică, semn al lucrării misionare a Bisericii, îndemnul ei către credincioşi la smerenie şi iubire milostivă, dar şi chemarea tuturor oamenilor la comuniunea de viață eternă cu Dumnezeu. Cele două porticuri, ca două laturi luminoase ale piciorului potirului, delimitează incinta în care, la marile sărbători, credincioşii pot urmări oficierea Sfintei Liturghii, în exteriorul Catedralei Naționale. Cele opt turle aurite ale catedralei reprezintă orientarea Bisericii spre viaţa veşnică în iubirea infinită a Preasfintei Treimi. Turla centrală – Pantocrator – reprezintă pe Hristos, iar cele patru turle apropiate pe cei patru Evanghelişti. Turla-clopotniţă reprezintă pe Maica Domnului – Rugătoarea, iar cele două turle de vest pe Apostolii Andrei şi Filip, care au început creştinarea strămoşilor noştri daco-romani din Dobrogea.
Necesitatea liturgică a Catedralei Naționale
Actuala Catedrală Patriarhală, cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, construită la mijlocul secolului al XVII-lea (1656-1658), a fost iniţial biserică mănăstirească, devenită ulterior Catedrală Mitropolitană în anul 1668, iar din anul 1925, odată cu înfiinţarea Patriarhiei Române, ea serveşte în mod provizoriu drept Catedrală Patriarhală până la construirea Catedralei Mântuirii Neamului, aşa cum se menţionează în însemnarea (pisania) ce se află deasupra uşii de intrare, alcătuită de Patriarhul Miron Cristea, după lucrările de restaurare din anii 1932-1935. Toate catedralele mitropolitane din provinciile româneşti sunt cu mult mai încăpătoare decât Catedrala Patriarhală istorică din București şi oferă clerului şi credincioşilor din provincii condiţii mai bune pentru desfăşurarea activităților liturgice și evenimentelor solemne.
Necesitatea publică a unei Catedrale Naţionale
Potrivit Legii cultelor nr. 489/2006, cultele sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică (art. 8, alin. 1). În noua Catedrală Națională vor fi organizate ceremonii religioase cu caracter public naţional, ca de exemplu pomenirea eroilor neamului românesc la sărbătoarea Înălţării Domnului şi Ziua Eroilor (primul dintre hramurile Catedrale Naționale) şi a eroilor din Decembrie 1989 sau slujba de Te Deum la Ziua Naţională 1 Decembrie. În acelaşi timp, în Catedrala Națională se pot desfăşura alte ceremonii, aniversări sau comemorări religioase cu caracter naţional şi internaţional, pot fi primiţi ierarhi, clerici și pelerini din străinătate şi pot fi organizate evenimente cu semnificaţie religioasă ale tinerilor ortodocși români și străini. Utilitatea publică a Catedralei Naţionale va fi evidenţiată şi prin amenajarea spaţiului generos de aproape şase hectare din apropierea ei ca parc verde, mărind suprafaţa spaţiilor verzi din Bucureşti.
Simbol al unității de credință și neam, al comuniunii între generaţii şi între românii de pretutindeni
Biserica Ortodoxă Română are acum în Bucureşti o catedrală reprezentativă pentru credinţa majorităţii poporului român și pentru demnitatea sa. Catedrala nouă din București se numeşte Catedrală Naţională pentru că se află în capitala României, având loc aici şi ceremonii cu valoare de simbol naţional. De remarcat faptul că în Bucureşti și în țară au fost construite stadioane și centre de cultură și sport, integral din fonduri publice. În schimb, Catedrala Națională, cu o capacitate de 5.000 de locuri, este construită nu doar din fonduri publice, deoarece mulți bani au provenit din donaţii ale clerului şi credincioşilor ortodocşi români din ţară şi străinătate. Deşi este cu puţin mai înaltă decât Palatul Parlamentului, având înălţimea de 127 de metri, catedrala aceasta reprezintă doar a zecea parte din suprafaţa desfăşurată a Palatului Parlamentului. Prin stilul ei arhitectonic tradiţional bizantin şi românesc, aceasta este o sinteză expresivă pentru credinţa majorităţii poporului român. Mozaicurile Catedralei Naţionale includ sfinţi din Ortodoxia universală şi din toate provinciile româneşti, inclusiv sfinţii canonizaţi în anii 2024 şi 2025.
Valoarea de simbol a unui ideal împlinit
Evenimentul sfinţirii Catedralei Naţionale ne ajută să înțelegem că evidenţierea marilor simboluri şi valori ale poporului român reprezintă o vocaţie şi o datorie permanentă a tuturor românilor. Avem nevoie de simboluri pentru că avem nevoie să cultivăm comuniunea noastră ca popor şi comuniunea cu alte popoare. Cunoscutul „echilibru al poporului român”, așezat, așa cum spunea Mihai Eminescu, „ca o muchie de despărţire, între furtuna ce vine din Apus spre a o întâmpina pe cea din Răsărit”, a generat o mare putere de sinteză culturală, definitorie pentru identitatea noastră naţională, pe care Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae o definește ca „îmbinare a caracterului latin cu spiritul creștinismului ortodox”1. Edificarea şi sfințirea Catedralei Naţionale înseamnă împlinirea unui ideal, pe care noi l-am primit ca mandat, împreună cu Sfântul Sinod, cu clerul şi credincioşii, de la vrednicii noștri înaintași, iar înfăptuirea acestui ideal a primit conținut real, în special prin manifestarea cooperării tuturor ierarhilor Sfântului Sinod în sprijinirea acestui proiect, atât prin adoptarea hotărârilor sinodale necesare, cât şi prin continuarea realizării Colectei naţionale bisericeşti în eparhii.
Binecuvântări și alese mulțumiri aducem şi autorităţilor de stat care au susţinut proiectul construirii Catedralei Naţionale: guvernelor României din perioada anilor 2011-2025, Primăriei Municipiului București, altor primării din Capitală şi din ţară, precum și câtorva consilii județene. De asemenea, mulțumim binefăcătorilor şi sponsorilor pentru sprijinul acordat în împlinirea acestui ideal românesc, precum și tuturor donatorilor din țară și din străinătate care au contribuit prin dărnicia lor la împlinirea acestui ideal spiritual și național, exprimat încă din 1881 de poetul Mihai Eminescu şi apoi de regii României, Carol I şi Ferdinand, precum şi de toţi patriarhii României, ca fiind un simbol al credinţei, libertăţii şi demnităţii poporului român.
Notă
1 Pr. Dumitru Stăniloae, Opere complete, vol. 9: Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2018, p. 30.
