Un articol semnat de Pr. Adrian Agachi, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, pentru ziarullumina.ro
Cuvintele sfinților au fost întotdeauna balsam vindecător și mir sfințitor pentru cei care le-au citit sau le-au ascultat, împlinindu-le ulterior în situațiile concrete ale vieții. Însă orice cuvânt despre Dumnezeu este roditor doar dacă este născut dintr-o experiență personală reală și urmează unei vieți dedicate smerit slujirii Celui Preaînalt, așa cum ne încredințează și Sfântul Diadoh al Foticeei.
Când privim multitudinea de cărți și studii teologice care apar astăzi, una dintre întrebările-cheie care se cuvin a fi adresate este: câte dintre acestea sunt rodul experienței spirituale trăite și verificate a autorului?
Teologia – rodul experienței duhovnicești
Cuvintele cele mai frumoase, dar care nu sunt efectul unei trăiri duhovnicești curate, sfârșesc prin a fi date cu ușurință uitării, ba chiar uneori riscă să prezinte realitățile spirituale într-un mod deformat. Cu totul altfel se dovedesc a fi roadele teologice ale vieții duhovnicești asumate și împlinite nu formal, ci sincer, deschis, prin transpunerea în faptă a poruncilor dumnezeiești și conlucrarea cu harul Duhului Sfânt. Astfel, Sfântul Diadoh al Foticeei ne învață: „Cuvântul duhovnicesc umple de siguranță simțirea minții, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăște din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletnicește, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgește prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să așteptăm totdeauna cu credință, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu” (Sf. Diadoh al Foticeei, „Cuvânt ascetic despre viața morală, despre cunoștință și despre dreapta socoteală duhovnicească, împărțit în 100 de capete”, 7, în: Filocalia, vol. 1, trad. de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 313). Lucrarea harului asupra sufletului omenesc este împărtășirea de dragostea lui Dumnezeu în chip simțit și viu, iar această bucurie negrăită se transpune nu doar în inima omului, curățind-o, ci și în mintea acestuia – luminând-o și oferindu-i puterea de a cugeta și a cuvânta cele duhovnicești. Însă doar pe măsura credinței și experienței noastre căpătăm puterea de a vorbi despre Dumnezeu și nu dispunem de aceasta dacă trăim într-un mod neplăcut Lui. Pe de altă parte, starea de „sărăcie” spirituală poate coexista și cu situația în care persoana dispune de o erudiție bogată, un discurs foarte bine conturat, o cultură bogată. Ceea ce face cu adevărat diferența sunt experiența, trăirea, observarea vie și pertinentă a lucrării harului dumnezeiesc asupra noastră, care ne inspiră și să cuvântăm despre Dumnezeu cu putere multă, nu doar făcând referiri la ceea ce au spus sau au trăit alte persoane. De altfel, Sfântul Diadoh adaugă, în chip înțelept, că „rânduiala este ca acela ce învață pe alții să guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunoștinței, așa cum plugarul care se ostenește trebuie să se împărtășească el mai întâi din roade” (Sf. Diadoh al Foticeei, „Cuvânt ascetic…”, 11, p. 314).
Harisma cuvântului înțelept
În mod paradoxal, Sfântul Diadoh al Foticeei consideră că nici începătorii, dar nici cei aflați într-o stare duhovnicească înaltă nu sunt potriviți pentru a împărtăși roadele experienței teologice. Primii nu o pot face, întrucât încă nu au dobândit-o, iar ceilalți, pentru că se află într-o stare extatică, desăvârșită, când nu se cuvine să coboare de la măsura înaltelor trăiri și vederi la slujirea smerită a cuvântării, „căci sufletul, fiind atunci beat de dragoste către Dumnezeu, vrea să se desfete cu glas tăcut de slava Domnului” (Sf. Diadoh al Foticeei, „Cuvânt ascetic…”, 11, p. 314). Numai cei aflați pe treapta iluminării, treapta contemplării rațiunilor lucrurilor, sunt datori să împărtășească acel cuvânt tainic despre Dumnezeu, întrucât au și experiența necesară, dar și starea potrivită pentru a comunica altora roadele comuniunii lor cu harul dumnezeiesc lucrător și sfințitor. Sfântul Diadoh afirmă, de asemenea, că „toate darurile (harismele) Dumnezeului nostru sunt bune foarte și dătătoare de toată bunătatea. Dar nici unul nu ne aprinde și nu ne mișcă inima așa de mult spre iubirea bunătății Lui cum o face harisma cuvântării de Dumnezeu (teologia). Căci aceasta, fiind un rod timpuriu al bunătății lui Dumnezeu, dăruiește sufletului cele dintâi daruri. Ea ne face mai întâi să disprețuim cu bucurie toată dragostea de viață, ca unii ce avem, în locul poftelor stricăcioase, ca bogăție negrăită, cuvintele lui Dumnezeu. Apoi luminează mintea noastră cu focul care o preschimbă, încât o face să fie în comuniune cu duhurile slujitoare” (Sf. Diadoh al Foticeei, „Cuvânt ascetic…”, 67, p. 336). Harisma cuvântării de Dumnezeu se naște, așadar, din meditarea atentă la cuvintele și poruncile dumnezeiești și din împlinirea acestora în viața noastră, dar și din puterea pe care ne-o dă harul Duhului Sfânt de a pune cele materiale în urma celor spirituale, de a ne desprinde de gândirea trupească și a așeza în locul ei cugetul duhovnicesc. Mai mult decât atât, mintea noastră ajunge la o stare de luminare profundă, în care, curățindu-se, trăiește comuniunea nu doar cu harul dumnezeiesc, ci și cu cetele sfinților și puterile netrupești aflate în ceruri. Asemănarea tot mai deplină cu exemplul Mântuitorului Iisus Hristos ne unește în chip negrăit și cu toți cei care au urmat înaintea noastră această cale sfântă și ne oferă încredințarea că experiența noastră spirituală este una veridică, nu o înșelare din cauza mândriei sau slavei deșarte care apar ca piedici principale în calea celor care au depășit treapta curățirii/purificării spirituale.
Tot Sfântul Diadoh ne îndeamnă: „Să pășim deci, iubiților, cu toată inima spre această virtute, cei ce ne-am pregătit pentru ea. Căci ea este frumoasă, atotvăzătoare și depărtează toată grija, hrănind mintea cu cuvintele lui Dumnezeu în fulgerările luminii negrăite; ca să nu spun multe, ea pregătește sufletul rațional pentru comuniunea nedespărțită cu Dumnezeu, prin Sfinții Proroci, ca și între oameni (o minune!) să se cânte limpede stăpânirea lui Dumnezeu, în sunete dumnezeiești, armonizate de această dumnezeiască aducătoare a miresei la mirele ei” (Diadoh al Foticeei, „Cuvânt ascetic…”, 67, p. 336).
Bucuria de a teologhisi cele trăite împreună cu harul dumnezeiesc este una negrăită, iar cuvintele în care poate fi zugrăvită sunt sărace și nu pot cuprinde cu adevărat intensitatea ei. Însă dincolo de cuvinte trebuie să existe o trăire sinceră, altfel orice teologie se transformă doar într-un discurs despre ceea ce am văzut și auzit la alții, nu despre „ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții” (1 Ioan 1, 1).
