Preasfințitul Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților, a rostit un cuvânt de învățătură la comemorarea sfinților închisorilor de la Aiud, subliniind necesitatea păstrării memoriei mărturisitorilor și apărarea acestora în contextul provocărilor actuale.
„Ne-am adunat să protestăm împotriva uitării”
În debutul cuvântului său, Preasfințitul Sebastian a explicat sensul adunării de la Aiud, arătând că aceasta este un gest de mărturisire și de apărare a memoriei celor care au suferit în temnițele comuniste:
„Ne-am adunat astăzi aici ca să protestăm împotriva uitării, să protestăm împotriva răutății, care a fost posibilă vizavi de niște oameni care n-au făcut altceva decât să-și iubească pe Dumnezeul lor, să-și iubească biserica lor, să-și iubească neamul lor. Ne-am adunat să apărăm niște oameni care au suferit chinuri cumplite, inimaginabile”, a spus Preasfințitul Sebastian.
Mărturii cutremurătoare din temnițele comuniste
Ierarhul a evocat suferințele extreme ale deținuților politici, citând din mărturia lui Dumitru Bordeianu:
„Turnau pe gât deținuților, în mod forțat, zeamă de varză sau de castraveți murați cu multă sare, după care nu li se mai dădea apă… iar după aceea urmau bătăi crunte, încât nu puteai vedea decât capete umflate și fețe negre, iar pe jos era numai sânge”, a relatat Preasfințitul Sebastian, evocând suferințele descrise de Dumitru Bordeianu.
Puterea duhovnicească a mărturisitorilor
Preasfințitul Sebastian a subliniat că adevărata forță a acestor oameni nu stă doar în suferință, ci în transformarea acesteia în sfințenie:
„Nu aceste grozăvii ar trebui să ne impresioneze cel mai mult, ci felul în care sfinții închisorilor s-au ridicat deasupra lor, convertindu-le în rugăciune și libertate interioară”, a arătat Episcopul Slatinei și Romanaților.
În continuare, acesta a citat din cuvântul părintelui Justin Pârvu:
„Închisoarea ne-a învățat adevărata rugăciune, care se naște din suferință, jertfă și dăruire de sine… Iar libertatea interioară este cea mai mare bogăție”, a transmis Preasfințitul Sebastian, citându-l pe părintele Justin Pârvu.
Critici la adresa vremurilor actuale
În partea a doua a cuvântului, ierarhul a vorbit despre contextul contemporan, în care cinstirea acestor mărturisitori este uneori pusă sub semnul întrebării:
„Am ajuns vremuri în care venim cu frică aici să nu fim întrebați de ce cinstim acești oameni… vremuri în care diferitele ideologii sunt preferate mai mult decât teologia”, a avertizat Preasfințitul Sebastian.
Apel la mărturisire și canonizare
În final, Episcopul Slatinei și Romanaților a îndemnat la păstrarea vie a memoriei sfinților închisorilor și la susținerea demersurilor de canonizare:
„Cum i-am putea noi apăra pe sfinții aceștia ai închisorilor, dacă nu salvându-i, în primul rând, de uitare? (…) Dumnezeu va lucra, într-un fel sau altul, și la trecerea acestora în rândul sfinților. Dumnezeu să ne ajute!”, a spus Preasfințitul Sebastian.
ADEVARULBISERICII.RO publică mesajul rostit de PS Sebastian:
„Ne-am adunat astăzi aici ca să protestăm împotriva uitării, să protestăm împotriva răutății, care a fost posibilă vizavi de niște oameni care n-au făcut altceva decât să-și iubească pe Dumnezeul lor, să-și iubească biserica lor, să-și iubească neamul lor. Ne-am adunat să apărăm niște oameni care au suferit chinuri cumplite, inimaginabile. Unii, probabil, ați citit și ați văzut prin ce au trecut oamenii aceștia.
(…) Vreau să evoc astăzi mărturia lui Dumitru Bordeianu, în scrierea intitulată „Amintiri din mlaștina disperării”. Acesta descrie una dintre formele demențiale de tortură aplicată deținuților. Se numește însetarea. Ce făceau gardienii? Turnau pe gât deținuților, în mod forțat, câte un kilogram de zeamă de varză sau de castraveți murați cu o doză mare de sare, după care nu li se mai dădea apă. Așa încât, după câteva ceasuri, deținuții aveau o senzație îngrozitoare de sete și li se uscau buzele și limba în gură. Iar pentru ca batjocura să fie deplină, li se aducea prin fața ochilor o gamelă plină cu apă. Tortura a durat trei săptămâni, după care urmau bătăi crunte, încât nu puteai vedea decât capete umflate, fețe negre și ochi care de-abia se mai vedeau din orbite, iar pe jos era numai sânge. Bătăile continuau apoi la tălpi și la fese, până când sângele împroșca din trupurile chinuite. În acest timp, Țurcanu, unul dintre cei mai feroce torționari, le striga: „Ei bine, măi bandiților, așa o să vă omor și o să vă țin numai în chinuri. Clasa muncitoare nu are milă: mila este o stare patologică a bandiților creștini”.
Îngrozitoare aceste chinuri, dragii mei, nu-i așa? Și impresionante! Te gândești cum puteau acești oameni să treacă prin asemenea chinuri și să rămână întregi la minte, să mai poată supraviețui, să mai poată apoi ieși liberi și să trăiască o viață normală. Dar eu cred că nu aceste grozăvii ar trebui să ne impresioneze mai mult, ci mai mult ar trebui să ne impresioneze felul în care sfinții închisorilor s-au ridicat deasupra acestor grozăvii! Cum au putut converti mizeriile suportate, răutățile acestea pe care le-au înfruntat, le-au putut converti în rugăciune, în libertate interioară fără margini și, până la urmă, în sfințenie. Aș vrea să vă citez din cuvântul Părintelui Justin Pârvu: „Închisoarea ne-a învățat adevărata rugăciune, care se naște din suferință, jertfă și dăruire de sine. Nimic din viață nu te călește, nu te redresează și nu te umanizează mai mult decât suferința. Doar în suferință poate ajunge omul în starea lui Hristos, de a plânge cu lacrimi de sânge, iar această stare aduce despărțirea de lume, de păcat și de rău. În închisoare am trait perioada cea mai liberă, pentru că acolo eram detașați de orice păcat. Iar libertatea interioară este cea mai mare bogăție”.
Ce înseamnă libertate interioară? Înseamnă să fii în afara păcatului, despătimirea omului pus în starea de luciditate de către lumina harică. Pentru un astfel de om viața nu mai avea niciun sens. Pământescul nu mai exista, căci omul era transcendent. Nu mai trăia el, ci Hristos trăia într-însul. Hristos îl stăpânea. Așa s-a ajuns la marii trăitori, la sfinții închisorilor, Valeriu Gafencu și ceilalți, care au avut această forță interioară, această forță de trăire încât pentru ei lumea nu mai exista. Oamenii aceștia s-au format ca să fie o mărturie pentru vremurile pe care le trăim noi astăzi.
Oare noi astăzi, dragii mei, ce vremuri trăim? Vremuri în care venim cu frică aici să nu fim întrebați ce vrem să spunem? De fapt, de ce faceți un cult unor persoane care încă n-au fost trecute oficial în cult? Nu vedeți că există legi care vă pot aduce în fața instanței pentru că veniți aici, pentru că vorbiți despre acești oameni? Asemenea vremuri am ajuns! Vremuri în care diferitele ideologii sunt preferate mai mult decât teologia, vremuri în care democrația aceasta în care am crezut cu toții că ar fi cea mai bună formă de organizare socială pare că se duce de râpă. În condițiile războaielor de astăzi, în condițiile nedreptăților de astăzi când toate idealurile democrației, de pace, de demnitate, de drepturi umane, pare că toate acestea au rămas simple idealuri. Trăim într-o societate care îl cheamă pe Părintele Profesor Mircea Uță, de la Biserica „Sfântul Ambrozie” din București, la Poliție, pentru audiere, pentru că i-a pictat pe acești oameni, pe care noi am venit să-I cinstim astăzi, pe pereții unei capele mortuare. Și nu l-au chemat așa, că așa spune legea Vexler, ci l-au chemat în ziua în care se face pomenire martirilor care au luptat împotriva comunismului. Pe 9 martie, uite așa, ca să se vadă că răul este intenționat, că este calculat și că se face în disprețul acestei democrații pe care am visat cu toții să o trăim în fericire.
Astfel de vremuri am ajuns să trăim, dragii mei. Mi-aduc aminte acum și de cuvântul Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, care zicea: „Ne vor vâna și în mormânt, dar noi vom fi alături de voi, ca să ne apărați! Iar noi vom birui și morți!”. Cum i-am putea noi apăra pe sfinții aceștia ai închisorilor, dacă nu salvându-i, în primul rând, de uitare? Noi trebuie să ne străduim să nu fie uitați niciodată! Îi putem apăra prin rugăciunile acestea (acatiste). Și nu trebuie să se smintească nimeni că, uneori, cultul pleacă și de jos în sus. Istoria recentă ne-a dovedit că se poate și-așa. Și dădeam exemplu, la Petru Vodă, cum au făcut ucenicii Părintelui Arsenie Boca. Au luptat pentru cultul lui, l-au făcut cunoscut, i-au chemat pe ierarhi, au făcut presiune pe toți aceia care aveau reticențe la ideea canonizării Sfântului Părinte Arsenie Boca de la Prislop. Și-n cele din urmă, cultul acesta care a plecat de la popor către cei mari a avut succes. Asta ne încurajează pe noi să-i apărăm pe acești mărturisitori și de legea Vexler și de potrivnicii de tot felul, de oamenii care manifestă reticență. Să facem publice aceste minuni pe care le trăiți mulți dintre dumneavoastră. Am stat de vorbă cu părintele stareț, care mi-a povestit câteva minuni uimitoare din partea unor oameni care s-au rugat și-au crezut că aici s-au sfințit deținuți. Aici s-au sfințit oameni care au putut, din mijlocul acestor grozăvii de chinuri, să dovedească că închisoarea nu este o simplă privare de libertate. S-a dovedit că era batjocură sistematică, că era dorință de reeducare. Oamenii aceștia au putut să învețe adevărata rugăciune, să trăiască adevărata libertate și să se urce pe culmile Golgotei ale sfințeniei, iar noi să venim și să-i cinstim ca atare. Să nu vă smintească nici pe dumneavoastră întârzierea cu care Sfântul Sinod procedează la canonizarea acestora. Sunt mulți și lucrurile sunt încurcate.
(…) Trebuie să avem înțelepciunea să nu impunem credința noastră într-un mod lipsit de eleganță. Eu cred că trebuie pusă o presiune pe toți factorii responsabili de canonizarea lor și salut inițiativa de a invita aici, în fiecare an, un alt ierarh, pentru ca și aceștia să vadă evlavia credincioșilor. Să vadă ce s-a întâmplat în locul acesta, să vadă cum s-au sfințit oamenii aceștia. Puneți așadar această presiune sfântă, plină de eleganță, așa cum am spus și la Petru Vodă: Haideți, Preasfințite, să vedeți credința oamenilor. Haideți să ne gândim dacă nu cumva cutare, sau cutare dintre acești sfinți ai închisorilor chiar merită calendarul. Și-n felul acesta sunt câștigați oameni. Iar Dumnezeu, bineînțeles, lucrează mai mult decât noi. Și-atunci când vrea El, totul este posibil. De aceea, să ne rugăm lui Dumnezeu să trăim cât mai repede ceasul sfințirii și altora dintre aceste persoane sfinte, pe care noi le-am identificat și le-am trecut într-un catalog al posibililor sfinți. Haideți să facem cunoscute minunile lor, să facem cunoscută această evlavie a noastră și Dumnezeu va lucra, într-un fel sau altul, printr-un om sau altul, și la trecerea acestora în rândul sfinților. Dumnezeu să ne ajute!”
