Duminică, 18 ianuarie, în Duminica a 29-a după Rusalii, după Acatist, Ceasuri și Sfânta Liturghie arhierească săvârșită la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, Preasfințitul Părinte Nectarie de Bogdania, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului, a rostit un amplu cuvânt de învățătură despre recunoștință, ascultare, iconomia lui Dumnezeu și adevărata vindecare a omului.
Ierarhul a îmbinat tâlcuirea Evangheliei Vindecării celor zece leproși cu mărturii personale din întâlnirea sa cu Sfântul Cuvios Cleopa și cu evocarea tradiției duhovnicești a Sihăstriei, subliniind că viața creștină autentică se construiește prin mulțumire, smerenie și fidelitate față de Hristos.
Mulțumirea – începutul oricărei lucrări binecuvântate
PS Nectarie a arătat că orice lucrare a Bisericii începe firesc cu recunoștința față de Dumnezeu și Maica Domnului, Izvorul tuturor bunătăților. Ierarhul a amintit cuvintele liturgice: „Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”, subliniind că nimic din ceea ce dobândește omul nu este rod exclusiv al efortului propriu, ci lucrare a harului.
Viața bisericească, a precizat episcopul, nu este o succesiune de întâmplări, ci o iconomie dumnezeiască ce depășește logica omenească, dar îl cuprinde și îl ocrotește.
Ascultarea Maicii Domnului și taina iconomiei dumnezeiești
Pentru a ilustra ascultarea desăvârșită, PS Nectarie a evocat fuga în Egipt a Sfintei Familii, subliniind jertfa Maicii Domnului și a Dreptului Iosif, care au parcurs sute de kilometri cu un Prunc nou-născut, fără cârtire și fără împotrivire.
Această atitudine, a arătat ierarhul, rămâne modelul oricărei vieți creștine: încredere deplină în voia lui Dumnezeu, chiar și atunci când planul Său nu este ușor de înțeles.
Mărturie personală: întâlnirea cu Sfântul Cleopa
Într-o secvență cu valoare de mărturisire, PS Nectarie a rememorat prima sa venire la Mănăstirea Sihăstria, în anul 1995, când l-a întâlnit pe Sfântul Cuvios Cleopa. Binecuvântarea primită atunci a avut un rol decisiv în alegerea vieții monahale.
Ierarhul a relatat cum, deși intenționa inițial să rămână la Sihăstria, prin ascultare și iconomia lui Dumnezeu a ajuns la Mănăstirea Putna, unde a viețuit cinci ani, exact așa cum îi profețise Părintele Cleopa. Această experiență a fost prezentată ca o lecție de discernământ și supunere față de voia lui Dumnezeu.
Sihăstria – școală a sfințeniei și a recunoștinței
PS Nectarie a evidențiat rolul Mănăstirii Sihăstria ca spațiu de continuitate duhovnicească, unde credința s-a transmis nu doar prin cuvinte, ci prin vieți jertfelnice. Ierarhul a amintit numele unor mari părinți duhovnicești, precum Cleopa, Paisie, Ioanichie Moroi, Ioanichie Bălan și pictorul monah Vartolomeu, precum și evlavia pelerinilor care simt puterea harului în cimitirul mănăstirii.
Acest loc, a spus episcopul, rămâne o școală vie a smereniei, a răbdării și a mulțumirii.
Vindecarea celor zece leproși – credință, ascultare și recunoștință
Tâlcuind Evanghelia zilei, PS Nectarie a arătat că lepra este chipul păcatului care izolează omul de Dumnezeu și de comunitate. Cei zece leproși nu cer explicații, nu negociază, ci strigă: „Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne!”, rugăciune care stă la temelia Rugăciunii lui Iisus.
Hristos nu îi vindecă pe loc, ci îi trimite la preoți, iar minunea se împlinește pe drum. Această rânduială arată că ascultarea precede vindecarea și că adevărata credință se manifestă prin mers, nu prin stagnare.
„Nouă s-au bucurat de dar, dar au uitat de Dăruitor”
Dintre cei zece leproși vindecați, doar unul – samarineanul – se întoarce să-I mulțumească lui Dumnezeu. PS Nectarie a subliniat că recunoștința nu este un reflex automat al omului căzut. Nouă s-au bucurat de dar, dar au uitat de Cel care l-a oferit.
Potrivit Sfinților Părinți, minunea care nu duce la mulțumire rămâne incompletă, deoarece nu transformă inima omului. Mulțumirea, a explicat ierarhul, desăvârșește credința și o ridică de la simpla vindecare la mântuire.
Lecția Sfinților Părinți: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”
PS Nectarie a amintit cuvintele Sfântului Cuvios Cleopa: „Nouă din zece oameni vin la biserică pentru probleme; doar unul vine să mulțumească”, precum și îndemnul acestuia de a aduce slavă lui Dumnezeu nu doar pentru bucurii, ci și pentru încercări.
De asemenea, a citat învățătura Sfântului Paisie Aghioritul, care compara omul nemulțumitor cu un vas spart, incapabil să păstreze harul.
Recunoștința – cale de vindecare și mântuire
În încheiere, ierarhul a chemat credincioșii să nu rămână doar beneficiari ai darurilor lui Dumnezeu, ci să devină oameni ai mulțumirii, ai smereniei și ai fidelității față de Hristos.
Sub ocrotirea Sfinților Atanasie și Chiril și a Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie de la Sihăstria, PS Nectarie a îndemnat la păstrarea credinței drepte, unite cu o viață euharistică, pentru ca fiecare creștin să poată auzi cuvântul mântuitor: „Credința ta te-a mântuit; mergi în pace”.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Nectarie de de Bogdania, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului, duminică, 18 ianuarie, după Acatistul, Ceasurile și Sf. Liturghie arhierească în Duminica a 29-a după Rusalii la Mănăstirea Sihăstria:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacuvioase Părinte stareț, preacuvioși părinți și frați, iubiți credincioși,
În ceasul acesta de adunare liturgică, când timpul se adună în rugăciune și locul se sfințește prin slujire, se cuvine mai întâi să aducem mulțumire lui Dumnezeu și Maicii Domnului, Care ne-a învrednicit să ajungem la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, pentru că Domnul este Izvorul tuturor bunătăților și Izvorul a tot binele și a toată bunătatea. Spune, la Sfânta Liturghie, o rugăciune spre sfârșitul Liturghiei: Dumnezeu este „Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”.
Deci, dacă omul dobândește un bine în lumea aceasta, să știți că, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl face, cu ajutorul Maicii Domnului și al sfinților lui Dumnezeu. De aceea se cuvine, întâi de toate, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru această Sfântă și Dumnezeiască Liturghie, Cel care ne-a chemat astăzi nu doar să fim prezenți, ci să fim părtași lucrării Sale celei sfinte.
Nimic din ceea ce trăim în Biserică, trebuie să știți, iubiți credincioși, nu este întâmplător. Toate se așază într-o iconomie care ne depășește, dar ne cuprinde. Ne depășește, pentru că se întâmplă adesea lucruri care nu încap în mintea noastră, în priceperea noastră, în înțelegerea noastră.
Gândiți-vă la Maica Domnului, la Sfântul și Dreptul Iosif. Abia născuse Pruncul Iisus Hristos și a primit poruncă, în vis, că trebuie să ia pe mamă și pe fiu și să fugă în Egipt. Trebuie să știți că de la Betleem, din locul nașterii Domnului Iisus Hristos, până în Egipt sunt 700 de kilometri. Să parcurgă o femeie care a născut de curând, împreună cu un bătrân – pentru că Sfântul și Dreptul Iosif era în vârstă –, cu un prunc nou-născut, această distanță, fără să cârtească și fără să se întrebe: „De ce Dumnezeu a îngăduit lucrul acesta?”, arată o mare ascultare și supunere, atât din partea Maicii Domnului, pentru că știm că ea a fost supusă și ascultătoare voii lui Dumnezeu, dar și Sfântului și Dreptului Iosif.
De aceea, cum spuneam, nimic din ceea ce se întâmplă în Biserică nu este întâmplător, ci toate se așază într-o iconomie care ne depășește, dar care ne cuprinde.
Întâi de toate aduc mulțumire și recunoștință Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan pentru binecuvântarea pe care ne-a dat-o de a sluji și a rosti cuvânt duhovnicesc în acest loc de adâncă statornicie și lucrare duhovnicească, ocrotit de Maica Domnului, de Sfânta Teodora de la Sihla și, nu în ultimul rând, de Sfinții Părinți Cleopa și Paisie și de alți sfinți care străjuiesc aceste locuri sfinte, Mănăstirea Sihăstria din Neamț, unde credința s-a transmis nu doar prin cuvânt, ci prin vieți dăruite lui Dumnezeu.
Mulțumim, de asemenea, Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Petru pentru purtarea de grijă arhierească și pentru lucrarea sa de întărire a vieții bisericești, iar Părintelui Stareț pentru primirea frățească și pentru rânduiala care se păstrează în această obște, într-o continuă comunitate și continuitate duhovnicească a părinților de demult.
În 1995, când pașii mă purtau spre aceste locuri sfinte, Părintele Cleopa era în viață, Părintele Paisie nu mai era în viață. Nu mai era în viața aceasta, pentru că el era în viața de dincolo; el ocrotea deja de sus, din cer.
Părintele Cleopa încă trăia atunci, în 1995, și când am venit pentru prima dată aici, la Mănăstirea Sihăstria, în 1995, era perioada Postului Mare, într-una din săptămânile Postului Mare. Și a rânduit Bunul Dumnezeu să ajung la picioarele Părintelui Cleopa. Eram profesor atunci și venisem cu un grup de copii, în vacanța de primăvară, cum era atunci, pentru că era și o vacanță de două săptămâni înainte de Paști și după Paști.
Și am luat binecuvântare de la Părintele Cleopa și, după ce am luat binecuvântare și sfat, Dumnezeu așa de minunat a lucrat: deja luasem hotărârea aceasta de a veni la mănăstire.
Sigur, în perioada aceea, anii 1990-1995 până în 2000, foarte mulți tineri își îndreptau pașii spre mănăstire. Mulți sunt chemați, cum spune Sfânta Scriptură, dar puțini sunt aleși. Pentru că mulți, ca și aici, la Mănăstirea Sihăstria, dar și la Mănăstirea Putna, unde eu am ajuns, de altfel, nu toți dintre cei care veneau la mănăstire și vin la mănăstire rămân la mănăstire.
Și când am venit să iau, deja hotărâsem să merg la Mănăstirea Putna, pentru că primul gând a fost să vin aici, la Mănăstirea Sihăstria. Îmi amintesc că atunci, în 1995, și părinții pot să confirme lucrul acesta, a apărut primul volum din „Ne vorbește Părintele Cleopa”.
Și când am luat binecuvântare de la părintele duhovnic și am îndreptat pașii spre mănăstire, eu eram cu dorința și gândul de a veni aici, la Mănăstirea Sihăstria.
Și când m-am dus la duhovnic, m-a întrebat: „Unde vrei să mergi la mănăstire?” Și am zis: „La Mănăstirea Sihăstria”. Și mi-a zis: „Nu unde vrei, ci unde vrea Dumnezeu”.
Când mi-a spus lucrul acesta, în mintea mea am zis: „Doamne, cum adică unde vrea Dumnezeu? Că noi ne ducem la mănăstire unde vrem noi…”.
Iată că Dumnezeu așa a lucrat, că nu am venit aici, la Mănăstirea Sihăstria, ci am ajuns la Mănăstirea Putna, prin anumiți factori și împrejurări ale vremii de atunci, pentru că părintele duhovnic, cu adevărat minunat, te învață să faci ascultare. A spus atunci: „Ia și mergi la mai multe mănăstiri, și unde îți va plăcea, tu acolo să rămâi”.
Sigur, așa a rânduit Bunul Dumnezeu să-mi îndrept pașii spre Mănăstirea Putna, pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu, Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt, dar, desigur, și Maicii Domnului, care este ocrotitoarea acelei mănăstiri, ca și a acestei mănăstiri de aici.
Și când am venit din nou la Părintele Cleopa să-i iau binecuvântare pentru a rămâne în mănăstire, l-am întrebat cât timp rămân la Putna. Sigur, când mergi la o mănăstire, părinții știu foarte bine, nu mergi să rămâi o zi, două, un an, doi; mergi să rămâi pentru toată viața, cât Dumnezeu îți rânduiește în viața aceasta până când Dumnezeu te va trimite dintr-o ascultare sau dintr-o rânduială în altă parte, sau te va lua din lumea aceasta.
Atunci Părintele Cleopa mi-a spus: „Cinci ani”. N-a spus nici doi, nici trei, nici patru, nici șapte, ci cinci ani. Și cinci ani am stat la Mănăstirea Putna, ca după aceea să fiu trimis în ascultare la o altă sihăstrie, Sihăstria Putnei.
Și mă uitam, pentru că Părintele Stareț ne-a primit cu multă dragoste aseară, ne-a cazat, am ajuns târziu… și atunci, dar și acum, am observat următorul lucru: că atât Mănăstirea Sihăstria, care este o lavră a monahismului ortodox, cât și Mănăstirea Sihăstria Putnei se așază, ca să spunem așa, pe trei niveluri. Nivelul cel mai de jos este aici, unde este mănăstirea mare; la fel se întâmplă și la Sihăstria Putnei. Nivelul superior, unde este mănăstirea veche sau mănăstirea-mamă, este mănăstirea cu hramul Nașterea Maicii Domnului, la Sihăstria Putnei, cu Buna Vestire a Maicii Domnului, la fel, pe următorul nivel. Iar următorul nivel este gospodăria, așa cum este și aici, la Sihăstria Putnei. Deci parcă sunt identice aceste două mănăstiri.
Și, cum Mănăstirea Sihăstria Putnei a dat Bisericii trei sfinți – Sila, Paisie și Natan –, care erau ultimii ctitori ai mănăstirii de atunci, până la desființarea ei, odată cu cucerirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, Mănăstirea Sihăstria a dat aici doi sfinți: pe Sfinții Părinți Cleopa și Paisie.
Cu siguranță sunt mai mulți sfinți. În cimitirul mănăstirii, dacă te duci cu duh de rugăciune, harul lui Dumnezeu se simte cu multă putere. De aceea, totdeauna părinții, pelerinii și credincioșii care veneau aici, la Mănăstirea Sihăstria, după ce se închinau în biserică, îndată aveau dorința de a merge în cimitir.
De ce? Pentru că acolo se găseau mormintele Părinților Cleopa și Paisie, dar și mormintele altor părinți cu viață sfântă.
Nu putem trece cu vederea pe primul stareț al mănăstirii de aici, Părintele Ioanichie Moroi, care a venit cu rânduiala din Muntele Athos. Nu putem trece cu vederea pe Părintele Ioanichie Bălan, pentru că el ne-a lăsat aceste cărți și l-a făcut atât de cunoscut, de cinstit și respectat pe Sfântul Părinte Cleopa.
Nu putem trece cu vederea pe Părintele Vartolomeu, care a pictat această frumoasă biserică. Nu putem trece cu vederea pe părinții care s-au nevoit și au postit, și mulți dintre ei sunt știuți doar de părinți, iar alții, poate, numai de Bunul Dumnezeu. De aceea, ascultarea care rodește din Evanghelia care s-a citit astăzi este cea care mântuiește sufletul omului.
Evanghelia de astăzi, care ni se descoperă, nu este doar despre puterea vindecătoare a lui Hristos, Domnul nostru, ci, mai ales, despre taina relației dintre harul lui Dumnezeu și răspunsul omului, dintre darul primit și recunoștința celui vindecat.
Evanghelistul Luca ne spune că Domnul Hristos, aflându-Se pe drumul Său spre Ierusalim, a intrat într-un sat, iar la marginea lui L-au întâmpinat zece bărbați care erau leproși. Spune Sfântul Chiril al Alexandriei că lepra este icoana păcatului care, odată intrat în suflet, îl face pe om necurat înaintea lui Dumnezeu și nevrednic de comuniunea cu cei sfinți.
Aceștia stăteau deoparte, dar au strigat cu glas mare numele Domnului nostru Iisus Hristos; cu siguranță auziseră de minunile pe care le înfăptuise Domnul. Și au strigat cu glas mare: „Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne!”
De la acești zece leproși avem, în chip de învățătură, și rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, pentru că atunci când spunem această rugăciune socotim că sufletul nostru este ca al leprosului, plin de păcate și de necurăție. Cu cât omul – fie că este mirean, fie că este călugăr – se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât își vede mai mult greșelile sale. Și cu cât își vede mai mult greșelile sale și le pune înaintea lui Dumnezeu, cu atât un astfel de om nu mai vede greșelile și neputințele aproapelui său.
Faptul că ei stăteau deoparte este o consecință a bolii, dar și o imagine cutremurătoare a stării omului căzut, despărțit de Dumnezeu și de semenii săi. Lepra era, în lumea biblică, boala care izola, care rupea legături, scotea omul din comunitate și îl condamna la o moarte lentă. Acești zece oameni poartă, așadar, nu doar rănile trupului, ci și stigmatul unei excluderi dureroase.
Este foarte greu, în ziua de astăzi, să fii dat deoparte. Și totuși, din această margine a existenței se naște rugăciunea. Ei nu se apropie, nu cer explicații, nu negociază, ci strigă. Iar strigătul lor, rugăciunea lor, este ca al celui care nu mai are nimic de pierdut, dar care are o ultimă nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Ei Îl numesc pe Domnul nostru Iisus Hristos „Învățător”, recunoscând în El o autoritate care depășește orice putere omenească. Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că numai cel ce recunoaște în Hristos pe Doctorul sufletului său poate primi vindecarea cea adevărată.
Strigătul leproșilor este, de fapt, mărturisirea credinței lor: ei cred că Hristos poate ceea ce nimeni nu poate face. De aceea Domnul nu le cere o mărturisire formală, nu le pune întrebări, ci le spune doar: „Mergeți și vă arătați preoților”.
De ce? Pentru că aceasta era rânduiala în Vechiul Testament: dacă, din judecățile și mila lui Dumnezeu, unul dintre leproși se vindeca – lucru extrem de rar –, trebuia să meargă la preoți și să primească de la ei certitudinea vindecării, iar apoi, prin confirmarea preoților, să fie primit din nou în comunitate. Ei erau cei care constatau curățirea de lepră și reintegrarea în comunitate.
Dar Hristos îi trimite înainte ca vindecarea să fie vizibilă. Minunea se împlinește pe drum. Sigur, Domnul ar fi putut pe loc să-i vindece, însă Evanghelistul Luca ne arată aici o mare taină a lucrării dumnezeiești: ascultarea precede vindecarea, iar credința se arată prin mers, nu prin stagnare.
Cu alte cuvinte, ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei că Dumnezeu cere adesea de la om un pas al credinței, pentru ca harul să se arate în deplinătatea lui. Toți zece au ascultat, toți au pornit și toți s-au vindecat, pentru că atunci când vine harul lui Dumnezeu, acesta nu se împarte cu zgârcenie.
Harul lui Dumnezeu vine deplin, dar dintre acești zece doar unul se întoarce să-I mulțumească lui Dumnezeu. Acela era samarinean, de alt neam, străin de poporul ales. El se întoarce, slăvind pe Dumnezeu cu glas mare, și cade cu fața la pământ la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos, mulțumindu-I.
Sfântul Evanghelist Luca subliniază acest detaliu pentru a ne arăta că recunoștința nu este automată și nici firească pentru omul căzut. Nouă din cei zece s-au bucurat de darul vindecării, dar au uitat de Dăruitor, de Cel de la Care a venit vindecarea. Nouă se întorc la viețile lor, la planurile lor, la interesele lor, fără să mai simtă nevoia întâlnirii cu Hristos.
Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că minunea care nu duce la mulțumire rămâne incompletă, pentru că nu a atins inima omului. Însă, acest samarinean înțelege că vindecarea nu este un scop în sine, ci că vindecarea trebuie să devină, mai întâi, recunoaștere a prezenței harului lui Dumnezeu în Iisus Hristos. De aceea cade la picioarele Domnului Iisus Hristos într-un gest de adorare și smerenie, și atunci Domnul rostește cuvintele care schimbă totul.
Și întreabă Domnul: „Oare nu s-au curățit toți zece? Dar cei nouă unde sunt?” Această întrebare nu este doar o mustrare, ci este un suspin dumnezeiesc, o durere a iubirii neîmpărtășite. De aceea îi spune celui întors: „Scoală-te și mergi; credința ta te-a mântuit”.
Cu alte cuvinte, noi adeseori primim vindecare de bolile noastre sau rezolvarea necazurilor noastre, a încercărilor noastre, dar Domnul, mai presus de aceasta, vrea să vindece inima noastră, vrea să aducă credință în sufletul nostru.
De aceea spune tot Sfântul Chiril al Alexandriei: mulțumirea desăvârșește credința și o ridică de la vindecare la mântuire. Pentru că mântuirea, cu adevărat, desăvârșește această credință.
Aici vedem limpede că nu orice întâlnire cu harul lui Dumnezeu duce automat la mântuire, ci doar aceea care este însoțită de recunoștință, de smerenie și de dorința de a rămâne cu Hristos.
Această Sfântă Evanghelie este trăită până astăzi. Sfântul Părinte Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria de aici ne spunea, cu multă durere: „Nouă din zece oameni vin la biserică pentru probleme; doar unul vine să mulțumească pentru ceea ce Dumnezeu i-a dăruit”. Și tot el mai spunea: „Dacă ai ști să mulțumești lui Dumnezeu pentru ce ai, Dumnezeu ți-ar dărui mai mult. Dar, pentru că murmuri, îți lasă atât, ca să nu pieri în credința ta”.
Mulțumirea nu este un gest exterior, ci o stare lăuntrică. Ea arată că omul recunoaște că viața lui este un dar de la Dumnezeu.
Și nimeni, mai presus de cei care s-au depărtat de rude, de părinți, de frați, de surori și au lăsat toate pentru Domnul, nu știe să mulțumească mai minunat lui Dumnezeu decât cei care sunt în sfintele mănăstiri. De ce se roagă zilnic și vin zilnic la Sfânta Biserică? De ce Liturghia este zilnică, ca o mulțumire? Sigur, oamenii din lume mai ajung și când și când în cursul săptămânii. Dar monahii zilnic vin la Sfânta Liturghie.
Sigur, și dintre ei sunt unii prinși cu ascultări, pentru că în timpul sfintei slujbe este de îngrijit, poate, la animale, sau este de pregătit hrana trupului. Dar, în rest, toate celelalte trebuie lăsate și venit și adusă mulțumire lui Dumnezeu.
De ce? Pentru că mulțumirea și recunoștința sunt cele care aduc harul lui Dumnezeu și binecuvântarea lui Dumnezeu.
Sfântul Părinte Paisie Aghioritul spunea că omul nemulțumitor seamănă cu un vas spart: oricât de mult har ar primi, nimic nu rămâne în el. Mulțumirea adună harul și îl păstrează și îl face lucrător în viața Bisericii, dar și în viața omului.
Astăzi Biserica îi cinstește – pentru că s-au citit două Evanghelii – pe marii Părinți ai Bisericii, Atanasie și Chiril, doi mari stâlpi ai credinței. Nu este întâmplător că Evanghelia este așezată lângă acești doi sfinți. Ei au apărat adevărul că Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, singurul care poate vindeca deplin firea omenească.
Dacă Hristos nu ar fi fost Dumnezeu adevărat, El ar fi putut vindeca doar trupul, dar, pentru că este și Dumnezeu, El mântuiește și vindecă și sufletul. Sfântul Atanasie cel Mare ne-a învățat că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă părtaș dumnezeirii. Sfântul Chiril ne-a arătat că această unire nu este una teoretică, ci vie, lucrătoare, trăită în Biserică.
Samarineanul vindecat este chipul omului care a înțeles această taină. Nu se mulțumește cu darul vindecării, ci Îl caută pe Izvorul darului, care este Domnul nostru Iisus Hristos.
Faptul că astăzi ne aflăm la Mănăstirea Sihăstria din Neamț nu este lipsit de semnificație. Acest loc binecuvântat a fost școala mulțumirii, a răbdării și a smereniei. Aici Sfântul Cuvios Cleopa i-a învățat pe oameni să spună: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Nu doar pentru cele bune, ci și pentru cele grele. El spunea: „Dacă nu știi să mulțumești pentru necaz, nu ești ucenic al Crucii”.
Iar Sfântul Cuvios Paisie spovedea și îndemna atâția creștini pe calea mântuirii și binecuvânta pe toți cu binecuvântarea: „Să ne întâlnim la poarta Raiului!”
Aici, unde Sfântul Cuvios Cleopa, la fel ca și Sfântul Cuvios Paisie, binecuvânta pe toți cu binecuvântarea „Mânca-v-ar Raiul să vă mănânce!”
Așadar, să ne rugăm ca Evanghelia de astăzi să ne învețe nu doar să cerem, ci să și mulțumim Domnului. Nu doar să ne bucurăm de daruri, ci să rămânem lângă Cel care a dăruit și dăruiește, adică lângă Domnul nostru Iisus Hristos.
Să cerem lui Dumnezeu inima samarineanului care s-a întors, nu graba celor nouă care au plecat și s-au dus la voile lor și nevoile lor. Sub ocrotirea Sfinților Atanasie și Chiril, a Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie de la Sihăstria din Neamț, să păstrăm credința dreaptă, unită cu viața mulțumitoare, pentru ca și noi, astăzi, în ceasul întâlnirii cu Domnul, să auzim cuvântul mântuitor: „Credința ta te-a mântuit; mergi în pace”. Amin.”
