În Duminica a patra din Postul Mare, 30 martie 2025, când Biserica Ortodoxă prăznuiește și pe Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, Preasfințitul Părinte Episcop Macarie al Europei de Nord a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în biserica parohiei „Nașterea Maicii Domnului” din Copenhaga, adresând celor prezenți un profund cuvânt de învățătură despre credință, durere și pocăință, pornind de la pericopa evanghelică a vindecării copilului lunatic.
Crucea părinților – mai grea decât boala copiilor
„Sunt foarte mulți părinți nefericiți pretutindeni”, a spus PS Macarie. „Crucea unui părinte este mai grea decât boala copilului său. Un părinte suferă de două ori: o dată cu boala copilului, iar a doua oară cu propriul său suflet.” Preasfințitul i-a îndemnat pe părinți să nu deznădăjduiască, ci să-și aducă copiii – trupește sau duhovnicește – înaintea lui Hristos, „Doctorul doctorilor”, cu credință și stăruință în rugăciune.
Puterea lacrimii și a rugăciunii părinților
Episcopul Europei de Nord a amintit că „nicio lacrimă nu este trecută cu vederea de Mântuitorul nostru Iisus Hristos”, încurajând părinții să-și poarte copiii pe brațele rugăciunii chiar și atunci când aceștia nu mai pot fi aduși fizic în biserică: „Dacă ți-e prea grea crucea, El ți-o ridică și o pune pe umerii Săi”, a spus ierarhul.
„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” – rugăciunea unui tată sfâșiat
Comentând momentul central al Evangheliei – întâlnirea Mântuitorului cu tatăl copilului bolnav – PS Macarie a arătat că această rugăciune simplă, dar zdrobitoare, rămâne model pentru toți părinții: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” – o rugăciune rostită din adâncul suferinței și al inimii.
Mărturia unui tânăr întors din fundul iadului
În sprijinul cuvântului său, ierarhul a împărtășit o poveste emoționantă a unui tânăr care, căzut în patima drogurilor și a jocurilor de noroc, a fost salvat prin rugăciunea părinților săi. „S-a prăbușit pe un trotuar, dar a auzit glasul îngerului său păzitor: «Până când te vei rătăci, fiule? Întoarce-te acasă!»”, a relatat PS Macarie. Recuperat și întors la Hristos, tânărul mărturisea: „Mort am fost și am înviat! Prin rugăciunile părinților, Dumnezeu m-a mântuit.”
Un îndemn la curaj, pocăință și nădejde
În încheiere, ierarhul i-a îndemnat pe toți credincioșii să nu se lase copleșiți de îndoială, ci să ridice ochii la cer și să strige din inimă, asemenea tatălui copilului lunatic: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”, rugăciune care exprimă „cea mai sinceră recunoaștere a slăbiciunii, dar și a nădejdii în Dumnezeu”.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica pe care PS Macarie a rostit-o în a Patra Duminică a Postului Mare la Copenhaga:
”Acum vă întreb, părinți ai durerii și ai lacrimilor: ce trebuie să faceți atunci când suferă copilul vostru? Atunci când copilul vostru este bolnav? Atunci când copilul vostru este rătăcit? Atunci când copilul vostru este pierdut? Ce să faceți, părinți ai durerii și ai lacrimilor?
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Preaiubiții mei, în această Duminică a patra din Postul Mare îl pomenim pe Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, cel care ne-a lăsat lucrarea duhovnicească numită Scara virtuților, îndrumându-ne cum să urcăm treaptă cu treaptă spre împărăția cerurilor. În mod deosebit vreau să vă pun la inimă cuvântul său care se referă la despătimirea noastră, la eliberarea noastră, spre curățirea de patimi. Iar Cuviosul Ioan de la Sinai ne spune cu fermitate: Nu lăsa patima să te stăpânească, frate și soră, ci stăpânește tu patima, înainte ca ea să te stăpânească pe tine.
Sunt multe alte învățături pe care le desprindem din această lucrare amplă, duhovnicească, tradusă și în limba română, încă din vechime, de către Sfântul Varlaam, Mitropolitul Moldovei. Însă, în mod deosebit, astăzi, în această Duminică a patra din Postul Mare, pomenindu-l pe Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, sau Ioan Sinaitul, care s-a nevoit pe Muntele Sinai, acesta eset cuvântul pe care ți-l pun la inimă, în urcușul către Înviere, în această luptă duhovnicească din perioada Postului Mare ca să nu lași patima să te stăpânească, frate și soră, ci tu să o stăpânești.
Pe de altă parte, în pericopa evanghelică după Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu, care s-a citit acum la Dumnezeiasca Liturghie a Marelui Vasile, l-am văzut pe acest tată îndurerat, care și-a adus copilul demonizat – lunatic fiind, suferea de o tulburare bipolară, sufletește și trupește, deseori cădea în foc și în apă, chinuit de un duh necurat, surd și mut. Și a mers acest tată, sfâșiat de durere, mai întâi la ucenicii Mântuitorului – și aceștia n-au putut să-l tămăduiască. Apoi, și-a făcut curaj și l-a adus pe copilul demonizat înaintea Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.
Iar diavolul l-a zguduit cu putere, iar Domnul, desigur, l-a întrebat pe acest tată nefericit: de câtă vreme se chinuiește copilul? A aflat mai multe detalii, așa cum am auzit în dumnezeiasca Evanghelie care s-a citit acum, despre chinurile cumplite ale acestui copilaș. Și Mântuitorul Iisus Hristos l-a tămăduit, a izgonit din acest copil pe diavolul surd și mut care îl chinuia.
Însă, înainte de a-l tămădui, observăm la acest părinte faptul că nu avea o credință desăvârșită. A folosit acest dubitativ atunci când s-a adresat Mântuitorului Iisus Hristos: ”Dacă Tu poți face ceva, fie-Ți milă de noi și ajută-ne!”. Iar Domnul a reluat acest dubitativ pentru a-l întări în credință pe acest tată, care se chinuia mai mult decât se chinuia propriul său copil. Fiindcă trebuie să recunoaștem, frate și soră, căci crucea unui părinte este mai grea decât boala copilului său. Pe de o parte, vedem lupta acestui copil cu diavolul, iar pe de altă parte, lupta interioară a acestui părinte. Fiindcă nu avea o credință deplină, avea o credință șovăielnică. El era prins, așa cum vedem din pericopa evanghelică, între speranță și disperare, între credință și îndoială.
Însă, Mântuitorul Iisus Hristos, observând că are credință puțină, i s-a adresat tot cu un dubitativ: ”Dacă poți să crezi, celui ce crede toate îi sunt cu putință!”. Și auzim apoi strigătul sfâșietor, una dintre cele mai sincere rugăciuni din Scriptură, înălțată de către acest părinte cu inima zdrobită de durere: ”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”
El nu se preface înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Recunoaște că are o credință puțină și Îl roagă pe Mântuitorul Iisus Hristos ca să crească în el sămânța mică, minusculă, a credinței, așa cum însuși Domnul ne învață în Evanghelie că poate să o crească, precum sămânța minusculă de muștar.
Preaiubiții mei, sunt foarte mulți părinți nefericiți pretutindeni. Și, așa cum v-am spus adineauri, crucea unui părinte este mai grea decât boala copilului său. Un părinte suferă împreună cu copilul său de două ori: o dată suferă cu boala de care este cuprins acest copil, iar a doua oară suferă cu sufletul său. Fiecare înțepătură a inimii copilului său este simțită de către tatăl sau mama care suferă intens împreună cu copilul care este în neputință.
Acum vă întreb, părinți ai durerii și ai lacrimilor: ce trebuie să faceți atunci când suferă copilul vostru? Atunci când copilul vostru este bolnav? Atunci când copilul vostru este rătăcit? Atunci când copilul vostru este pierdut? Ce să faceți, părinți ai durerii și ai lacrimilor?
Mai întâi de toate, tată și mamă, adu-l pe copilul tău înaintea Mântuitorului Iisus Hristos, fiindcă El este Doctorul doctorilor, El este Doctorul cel Mare. Numai El îl poate tămădui, așa cum tatăl copilului lunatic l-a adus pe copilașul său, chinuit de duhul necurat, înaintea Mântuitorului Iisus Hristos, așa și tu, tată și mamă, adu-l pe copilul tău înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Îmi veți spune: „Ne este cu neputință uneori să-l aducem pe brațele noastre în biserică, aici, înaintea Mântuitorului Iisus Hristos, aici, în spitalul duhovnicesc.” Însă, scump tată și scumpă mamă, adu-l pe brațele rugăciunii tale pe copilul tău și nu te lăsa doborât de deznădejde, fiindcă diavolul îți va șopti neîncetat: „Nu ai nicio șansă! Dumnezeu nu te vede! Dumnezeu nu te ascultă!”
Nu este adevărat! Biruiește-l pe ispititorul și vrăjmașul mântuirii noastre. Biruiește-l, frate și soră, și ai încredere că lacrimile tale de părinte sunt mai grele decât toată suferința. Și nicio lacrimă nu este trecută cu vederea de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Niciun suspin din rugăciunea ta nu este trecut cu vederea de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El îți vede crucea, fiindcă El însuși ți-a pus-o pe umeri și, dacă ți-e prea grea, ți-o ridică și o pune pe umerii Săi.
Așadar, nu deznădăjdui! Și vreau să-ți mai spun, tată și mamă care ești îndurerat și ești îndurerată: faptul că niciun copil nu are cum să se piardă atâta vreme cât este purtat în rugăciune de părinții săi.
Și sunt atâtea exemple, din vechime până astăzi, despre copiii care au fost recuperați prin rugăciunea stăruitoare a părinților. Îmi aduc acum aminte de un tânăr care a căzut pradă drogurilor și jocurilor pe bani și era în fundul iadului, în întuneric. Însă părinții nu au încetat să fie lumină pentru cel care a ales întunericul. Neîncetat se rugau, în biserică și acasă, vărsau lacrimi de pocăință pentru păcatele tinereților lor și-L rugau pe Domnul cu osârdie ca să-l miluiască și să-l întoarcă la casa părintească, pe acest tânăr care a căzut în iadul patimilor, și să-l scoată din întuneric la lumină.
Și Domnul s-a milostivit. Tocmai când copilul era în fundul iadului, în fundul prăpastiei – luase o doză foarte mare de droguri, toți banii pe care îi mai avea și-i cheltuise la jocurile de noroc – și, într-o noapte rece, s-a prăbușit pe un trotuar. Și a auzit un glas dulce, dar ferm: „Până când te vei rătăci, fiule? Întoarce-te acasă.” Era glasul îngerului său păzitor.
S-a ridicat, cu toate că era amețit și clătinându-se a ajuns, cu mare greutate, acasă. Părinții l-au îmbrățișat și l-au acoperit cu lacrimi și în cele din urmă a fost recuperat, a fost adus la biserică cu postire intensă, cu rugăciune neîncetată în dumnezeiasca Liturghie, în Biserică, care este spitalul duhovnicesc. Acest copil, în cele din urmă, a fost recuperat. Și mărturisea neîncetat. Acest copil, care s-a întors de la diavolul la Dumnezeu, spunea neîncetat: „Mort am fost și am înviat! Însă prin rugăciunile părinților, Dumnezeu m-a mântuit, m-a scos din întuneric la lumină.”
Așadar, preaiubiții mei, acesta este doar un caz dintre multele cazuri pe care noi înșine le cunoaștem – aici și în alte locuri – cu acești copii care au fost recuperați. Unii dintre copiii foarte bolnavi au fost tămăduiți de Mântuitorul Iisus Hristos, alții, prin suferința pe care și-au asumat-o cu și mai multă putere și răbdare decât însăși părinții lor, au înțeles, în cele din urmă, că această suferință nu a fost fără rost. Această suferință a fost calea întregii familii către Rai, către Împărăția Cerurilor.
Este foarte greu să ne asumăm crucea suferinței, frate și soră. Dumnezeu o îngăduie, dar El ne dă putere ca să răbdăm până la sfârșit și să fim încununați întru biruință cu cununa cea neveștejită a harului dumnezeiesc.
Un părinte, când suferă împreună cu copilul său, să nu deznădăjduiască, fiindcă singurul care îl înțelege deplin este însuși Părintele Ceresc, care a văzut suferința Fiului Său chinuindu-Se pe Cruce. Părintele Ceresc L-a văzut pe Fiul Său zvârcolindu-se în dureri, abandonat de toți cei dragi și chinuit pe nedrept și L-a sprijinit.
Așadar, scump frate și scumpă soră, să nu ne lăsăm doborâți, ci să înmulțim rugăciunea. Avem atâtea modele ale celor pierduți și recuperați de Mântuitorul Iisus Hristos, salvați, mântuiți de Mântuitorul Iisus Hristos, și în vechime, și în actualitate.
De aceea, citindu-se pericopa evanghelică despre vindecarea acestui copil lunatic înțelegem și mai bine rostul suferinței și cât de important este să nu fim șovăielnici în credință, ci să ne ridicăm! Și atunci când ne clătinăm sau ne prăbușim, să ne ridicăm ochii la cer, așa cum și-a ridicat acest părinte care suferea cumplit alături de copilul său demonizat și Domnul S-a milostivit și spre copilul său, și spre el, și a rostit, atunci când se clătina, când era în îndoială, când era sub povara neîncrederii, și a ridicat ochii la cer, strigând din adâncul inimii: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
Așadar, atunci când ne clătinăm, frate și soră, tată și mamă, să ne ridicăm ochii la cer și să strigăm, așa cum a strigat acest părinte al copilului vindecat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos:
„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
Amin.”
