Preasfințitul Părinte Macarie, episcopul ortodox al Europei de Nord, a ținut un cuvânt de învățătură la prăznuirea Sfinților Martiri și Mărturisitori Năsăudeni, în Sölvesborg, Regatul Suediei
”Zăvorul, frate și soră, întotdeauna se deschide pe dinăuntru, nu pe dinafară. Domnul stă smerit, răbdător, iubitor și așteaptă la ușă; nu trage de zăvor, nu forțează zăvorul, nu sparge ușa, ci așteaptă ca tu însuți, frate, și tu însăți, soră, să-I deschizi. Această inimă a noastră să nu devină propria noastră închisoare, propria noastră temniță, să nu ne închidem noi înșine și să ne împietrim, devenind robi, sclavi ai păcatului, ai morții și ai necuraților și nevăzuților vrăjmași, ci să deschidem poarta pentru Domnul, Cel care ne spune în cartea Apocalipsei: „Eu stau la ușă și bat.”
Îi plângem și compătimim pe cei însingurați și pe cei care se sfârșesc fără a se umple de harul dumnezeiesc. Ne aducem aminte de un caz cutremurător, de aici, din Suedia, când un fost profesor octogenar a fost descoperit la patru ani după ce a murit în casa lui, însingurat. A murit și a fost descoperit la patru ani de la moartea sa. Pare un caz neverosimil, dar este verosimil; niciun membru al familiei sale, mici sau extinse, sau vreunul dintre vecini nu și-a mai adus aminte de el. Din nefericire, nu este un caz singular aici, în Suedia sau în Scandinavia.
Așadar, preaiubiții mei, suntem fericiți și suntem preafericiti că suntem laolaltă, în familia mică și în familia extinsă, în „familia de familii” din comunitatea euharistică, și nu suntem singuri. Suntem împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și cu toți sfinții, iar Sfântul Mucenic Atanasie Todoran din Bichigiul Năsăudului, este alături de noi în această comunitate, aici, în acest sfânt lăcaș și pretutindeni. Îl numim pe acest Sfânt al Neamului nostru „Moș Atanasie,” căci a ajuns la adânci bătrâneți, trecând de 100 de ani, când a fost martirizat. Unii spun că avea 104 ani, iar alții că avea chiar 120 de ani.
Așa cum se spune în balada dedicată lui, încă din timpul vieții „ani el număra 100 și acea vârstă era demult trecută”. Deci era centenar și depășise cei 100 de ani. Și în balada sa, în cântările străbune, în Sinaxar și în Acatist, îl numim pe acest mucenic al neamului „Moș Atanasie” sau, în grai popular, ”Moș Tănase”, la fel cum un singur sfânt mai este numit așa, Sfântul Ierarh Nicolae, este numit „Moș Nicolae”. Moșii, bunicii noștri, bătrânii noștri sunt întotdeauna darnici și inimoși. Așa este și Sfântul Ierarh Nicolae, care ne aduce daruri și are grijă de copilașii noștri, iar de sărbătoarea sa, copiii îl așteaptă cu multă dragoste, fiind un sfânt al darurilor și al bunătăților cerești.
Tot astfel este și Sfântul Mucenic Atanasie Todoran, mai ales acum când îi vedem chipul în icoană și îi vedem și desaga, înțelegem mai bine de ce este moșul nostru, Atanasie. Toți avem inima de copil și îl așteptăm cu dragoste și entuziasm să ne ofere din desaga sa țărănească cele mai alese daruri duhovnicești, iar el ni le oferă cu multă dărnicie și belșug. Noi, cei care suntem aici, în acest sfânt lăcaș ocrotit de Sfântul Atanasie Todoran, de ”Moș Atanasie”, putem mărturisi câte daruri duhovnicești ne-a oferit atunci când i-am cerut ajutorul. E foarte important să cerem ajutorul sfinților.
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Preaiubiții mei, cu mare bucurie am revenit în mijlocul frăților voastre, în această bisericuță de lemn, pe care noi o numim un „tricolor al faptei”, deoarece a fost ridicată în stil oltenesc de meșteri maramureșeni, din Transilvania noastră strămoșească, și cu lemn adus din Bucovina, din partea de nord a Moldovei. Așadar, este un „tricolor al faptei”, așa cum este și comunitatea cea vie alcătuită din frățiile voastre, pe care o putem numi o „Românie în miniatură”, fiindcă sunteți compatrioți de-ai noștri și din interiorul țării, din toate zonele noastre, dar și din jurul granițelor României, veniți aici, în pribegie, pe marea străinătății, dar acasă, întotdeauna aici, în biserică. Și ne simțim ocrotiți, apărați și întăriți pe această mică arcă, pe această bisericuță care traversează apele învolburate ale Nordului. La cârmă este Mântuitorul Iisus Hristos, alături de toți sfinții și, în mod deosebit, laolaltă cu sfinții ocrotitori ai acestui sfânt lăcaș, pe care îi prăznuim astăzi: Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni, Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu, cu care eu, știți, că sunt legat prin ADN-ul meu năsăudean.
Am venit și eu aici, în străinătate, cu sfinții de acasă, și pe atunci, la Solvesborg, era doar iarbă verde. Sfinții ne sunt alături în lupta noastră duhovnicească; de aceea, nu ne descurajăm, ci le suntem recunoscători și le cerem ajutorul în toate împrejurările vieții noastre. Se cuvine să o pomenim și pe răposata văduvă vârstnică, Aglaia Corlan, cea care mi-a dăruit prima ofrandă, pe care și-a obținut-o prin milostenie de la un suedez pe care l-a îngrijit, căruia i-a fost toiag bătrâneților sale, iar acesta, neavând urmași, i-a încredințat toată moștenirea. Iar această binecredincioasă, împreună cu părintele Alin Ioan și cu frățiile voastre, am cumpărat acest teren, am achiziționat acest teren pe care am înălțat această bisericuță, și apoi, sigur, s-au adăugat ofrandele frăților voastre, din puținul sau din prisosul vostru, dar s-au adăugat. Am reușit să înălțăm această bisericuță din lemn, care este și un loc în care ne simțim acasă, în care ne simțim protejați, în care ne simțim mângâiați. Dar, totodată, este și un loc prin care îl mărturisim pe Mântuitorul Iisus Hristos și dăm mărturisirea cea bună, în cuget curat, celor cu care conviețuim aici. Și, nu întâmplător, iată, sunt câțiva dintre suedezi care s-au apropiat de Mântuitorul Iisus Hristos, aici, în mica noastră comunitate euharistică, și înțelegem mai bine rostul pe care îl avem aici, pe marea străinătății: nu doar de a ne aduna și de a ne întări în credință și identitate, ci de a-L mărturisi pe Mântuitorul Iisus Hristos în mijlocul celor care ne-au primit și care ne găzduiesc aici, și a-i aduce și pe ei la lumina cunoștinței adevărului.
Ne-am dori ca toți să fie luminați, dar iată, însuși Mântuitorul Iisus Hristos, în Evanghelie, ne spune că largă este poarta care duce la pierzare și strâmtă este cea care duce la viață. Cei care intră pe poarta cea strâmtă sunt puțini, și acești creștini formează elita, așa cum și dumneavoastră, dintre mulții compatrioți, sunteți cei din prima linie, care sunteți duminică de duminică și sărbătoare de sărbătoare aici, la dumnezeiasca Liturghie. De aceea, se cuvine să o pomenim în mod deosebit, cu adâncă recunoștință, pe credincioasa Aglaia, fiindcă în urmă cu câteva săptămâni, așa cum știți, s-a strămutat la veșnicele lăcașuri, în orașul Goteborg, unde a viețuit ultima vreme. Și să știți că nu a fost singură. În primul rând, neîncetat, această femeie binecredincioasă a zilelor noastre, o mironosiță, a fost cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu Preacurata Sa Maică, cu toate sfintele femei și cu toți sfinții. Dar și noi, cei din comunitatea euharistică, i-am fost alături și nu am lăsat-o singură. Cea mai mare mulțumire a mea este că am reușit să trec regulat pe la patul suferinței ei și împreună cu frații preoți i-am oferit hrana pentru veșnicie, Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Cu câteva ceasuri înainte de a se săvârși, s-a împărtășit cu Preacuratele Taine și nu a fost singură.
Ne bucurăm că frățiile voastre aveți grijă de cei vârstnici din familia voastră și din familia extinsă, și în mod deosebit căutați să-i primeniți sufletește într-o rugăciune și mai cu seamă în Taina Pocăinței sau Taina Spovedaniei și Taina Împărtășaniei, Taina Euharistiei. Nimic nu este mai de preț și mai întăritor pentru noi decât atunci când primim iertarea păcatelor și când ne umplem de Hristos, când ne împărtășim cu Preacuratul său Trup și cu Scumpul său Sânge.
Și, sigur, îi plângem și compătimim pe cei însingurați și pe cei care se sfârșesc fără a se umple de harul dumnezeiesc. Ne aducem aminte de un caz cutremurător de aici, din Suedia, când un fost profesor octogenar a fost descoperit la patru ani după ce a murit în casa lui, însingurat. A murit și a fost descoperit, de la săvârșirea sa, de la moartea sa, abia la patru ani. Pare un caz neverosimil, dar este verosimil. Niciun membru al familiei sale, mici sau extinse, sau vreunul dintre vecini, nu și-a mai adus aminte de el, și a fost descoperit trupul lui neînsuflețit la patru ani de la moartea sa. Și, din nefericire, nu este un caz singular aici, în Suedia sau în Scandinavia.
Așadar, preaiubiții mei, suntem fericiți și suntem preafericiti că suntem laolaltă, în familia mică și în familia extinsă, în „familia de familii” din comunitatea euharistică, și nu suntem singuri. Suntem împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și cu toți sfinții, iar Sfântul Mucenic Atanasie Todoran din Bichigiul Năsăudului, este alături de noi în această comunitate, aici, în acest sfânt lăcaș și pretutindeni. Îl numim pe acest Sfânt al Neamului nostru „Moș Atanasie,” căci a ajuns la adânci bătrâneți, trecând de 100 de ani, când a fost martirizat. Unii spun că avea 104 ani, iar alții că avea chiar 120 de ani.
Așa cum se spune în balada dedicată lui, încă din timpul vieții „ani el număra 100 și acea vârstă era demult trecută”. Deci era centenar și depășise cei 100 de ani. Și în balada sa, în cântările străbune, în Sinaxar și în Acatist, îl numim pe acest mucenic al neamului „Moș Atanasie” sau, în grai popular, ”Moș Tănase”, la fel cum un singur sfânt mai este numit așa, Sfântul Ierarh Nicolae, este numit „Moș Nicolae”. Moșii, bunicii noștri, bătrânii noștri sunt întotdeauna darnici și inimoși. Așa este și Sfântul Ierarh Nicolae, care ne aduce daruri și are grijă de copilașii noștri, iar de sărbătoarea sa, copiii îl așteaptă cu multă dragoste, fiind un sfânt al darurilor și al bunătăților cerești.
Tot astfel este și Sfântul Mucenic Atanasie Todoran, mai ales acum când îi vedem chipul în icoană și îi vedem și desaga, înțelegem mai bine de ce este moșul nostru, Atanasie. Toți avem inima de copil și îl așteptăm cu dragoste și entuziasm să ne ofere din desaga sa țărănească cele mai alese daruri duhovnicești, iar el ni le oferă cu multă dărnicie și belșug. Noi, cei care suntem aici, în acest sfânt lăcaș ocrotit de Sfântul Atanasie Todoran, de ”Moș Atanasie”, putem mărturisi câte daruri duhovnicești ne-a oferit atunci când i-am cerut ajutorul.
E foarte important să cerem ajutorul sfinților. Ei ne ajută și atunci când nu le cerem ajutorul, fiindcă sunt totdeauna alături de noi, dar când le cerem ajutorul în mod deosebit, ni-l oferă, fiindcă Mântuitorul Iisus Hristos le-a dăruit aceste daruri duhovnicești, aceste harisme de a fi grabnic ajutători ai tuturor din Biserica luptătoare. Și ei au fost luptători pentru credință și neam, acești martiri năsăudeni: Atanasie din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu. Au fost luptători în războiul cel nevăzut. Au biruit mai întâi lumea din lăuntrul lor și apoi au biruit toate ispitirile văzuților și nevăzuților vrăjmași, și, mai cu seamă, i-au biruit pe cei care i-au torturat pe nedrept, pentru că L-au mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos într-o dreaptă și adevărată credință. Și ei au ieșit biruitori din acest război nevăzut și ne ajută și pe noi, cei care ne luptăm aici, pe pământ, ca să biruim și să dobândim cerul.
Asta este deviza noastră, scump frate și scumpă soră: să dobândim Cerul. Iată, îl vedem în icoană pe Sfântul Ierarh Atanasie Todoran, cum poartă roata. Pe cine oare mai vedem în icoană, dintre martirii Bisericii, cu același obiect de tortură? Pe Sfânta Mare Muceniță Ecaterina din Alexandria, pe care urmează să o sărbătorim tot luna aceasta, în ziua de 25. Iată, Sfânta Ecaterina, la începutul mileniului creștin, iar Sfântul Atanasie Todoran, în secolul al XVIII-lea. Ambii L-au mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos și au fost supuși la aceste chinuri, la aceste torturi, la aceste cazne cumplite. Însă, preaiubiții mei, într-adevăr, sunt dureroase aceste răni pe care le-au provocat ighemonii și toți cei care i-au torturat pe creștini fizic, însă mult mai cumplite sunt rănile sufletești ale păcatelor noastre. Mult mai cumplit este atunci când ne este mintea noastră rănită și inima zdrobită.
Sfântul Atanasie Todoran, pe care îl sărbătorim astăzi, a fost rănit și a fost zdrobit, dar noi suntem și mai răniți lăuntric atunci când suferim din pricina păcatelor noastre și a atâtor poveri pe care trebuie să le îndurăm cu răbdare.
Mi-aduc aminte că Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, contemporan cu noi, la un moment dat suferea din pricina bolii, și tensiunea era atât de ridicată, încât simțea cum îi ies ochii din orbite și simțea, în durerea lui adâncă, fizică, în creștetul lui, cum cineva îl înfinge cu o daltă și dă cu ciocanul în această daltă. Și erau niște dureri trupești foarte grele, și s-a rugat Domnului să-l miluiască. Și i s-a arătat în chip minunat îngerul păzitor, avea o înfățișare luminoasă, spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, că era transparent, că era un duh slujitor, îngerul, și s-a atins de ochii lui, și în clipa aceea a încetat orice durere și s-a umplut de o bucurie cerească și de o dulceață minunată. Și dorea ca să rămână lângă el neîncetat, ca să-l poată privi. Însă, a înțeles că îngerul păzitor era în toată vremea alături de el, așa cum îngerii noștri păzitori sunt în toată vremea, în chip nevăzut, zi și noapte, alături de noi. Și a înțeles acest lucru, dar totuși s-a umplut de această dulceață negrăită, de această bucurie cerească, atunci când l-a privit pentru câteva secunde și l-a simțit concret pe îngerul păzitor. Și durerea fizică a încetat. Și îngerul a dispărut, și zice Cuviosul Paisie Aghioritul, și suntem și noi martori atunci când avem asemenea momente, a spus Cuviosul Aghioritul așa: ”am cerut de la Dumnezeu să-mi înmulțească durerile fizice, trupești, numai ca să vină iarăși îngerul păzitor și să mă îndulcesc privindu-l, să mă îndulcesc privindu-l.”
Vedeți, preaiubiții mei, și mucenicii, în cele mai cumplite chinuri, în cele mai cumplite torturi, în cele mai groaznice cazne, n-au fost lăsați singuri. Ni se spune, în viața lor, cum îngerii îi întăreau și îi slujeau. Dar de multe ori, însăși Maica Domnului îi alina, și însuși Mântuitorul Iisus Hristos Se pogora și îi încuraja și le arăta faptul că El este Cel dintâi jertfit, El este Cel dintâi care și-a vărsat sângele pentru a fi mântuită întreaga lume. El este Cel dintâi Miel dumnezeiesc jertfit, și toți ceilalți care Îl urmează și care se jertfesc pentru El sunt ca niște mielușei și ca niște mielușele. Așa sunt sfinții, și cei care și-au vărsat sângele la propriu pentru Mântuitorul Iisus Hristos, cum sunt și Mucenicii Năsăudeni prăznuiți astăzi, și toți cei care și-au dat sângele în chip duhovnicesc.
Așa spun părinții pustiei: „Dă sângele, varsă sângele și vei primi Duh Sfânt,” adică vei primi harul dumnezeiesc. De pildă, Sfântul Ierarh Ansgar, Apostolul Nordului, toată viața a cerut ca să-l învrednicească Mântuitorul Iisus Hristos de cununa cea neveștejită a muceniciei, să-și verse sângele la propriu pentru Hristos. Și a ajuns la bătrâneți și nu a fost martirizat. Și Domnul i-a arătat într-o vedenie că el și-a vărsat sângele în chip duhovnicesc și a primit harul dumnezeiesc. Deci era vorba de o mucenicie albă. La această mucenicie albă suntem chemați și noi, frate și soră, în aceste vremuri: să fim cu Domnul și Domnul să fie cu noi.
Spuneam ieri, la Stockholm, la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Mina, că Mântuitorul Iisus Hristos bate răbdător la poarta inimilor noastre. Dar niciodată nu intră în lăuntru nechemat, nepoftit. Zăvorul, frate și soră, întotdeauna se deschide pe dinăuntru, nu pe dinafară. Domnul stă smerit, răbdător, iubitor și așteaptă la ușă. Nu trage de zăvor, nu forțează zăvorul, nu sparge ușa, ci așteaptă ca tu însuți, frate, și tu însăți, soră, să-I deschizi și să-L primești concret, deplin, numai în dulcea cuminecătură, în Sfânta Împărtășanie.
Și cu aceasta vreau să închei, fiindcă, iată, intrăm în câteva zile în postul Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos, când iarăși Iisus, Copilul Emanuel, ni se înfățișează și bate la poarta inimilor noastre și dorește să se sălășluiască în inima noastră, să se așeze în culcușul inimilor noastre, în ieslea inimilor noastre. Să-L primim, fiindcă de o mie de ori dacă s-ar naște în Betleemul Iudeii, dacă nu se naște și în inima noastră, frate și soră, totul este în zadar. Așadar, să-I deschidem larg poarta inimii noastre Mântuitorului Iisus Hristos, dar, înainte de toate, în lacrimi de pocăință, în Taina Spovedaniei, în Taina Mărturisirii, să primenim casa sufletului nostru.
Și această inimă a noastră să nu devină propria noastră închisoare, propria noastră temniță. Să nu ne închidem noi înșine și să ne împietrim, și să devenim robi, sclavi ai păcatului, ai morții și ai necuraților și nevăzuților vrăjmași, ci să deschidem poarta pentru Domnul, Cel care ne spune în cartea Apocalipsei: „Eu stau la ușă și bat. Deschide ușa, frate și soră, ca să intru înăuntru și să împărățesc cu tine și tu să împărățești cu Mine.” Aceasta dorește Domnul neîncetat. Ne spune în dumnezeiasca Scriptură: „Fiule, fiică, dă-Mi inima ta!”
Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni și-au dăruit integral inima Mântuitorului Iisus Hristos. Să ne dorim și noi inima aceasta! Asta așteaptă Domnul de la noi, să ne dorim inima! El să-și facă sălaș în inima noastră și pururea să fim cu El și El cu noi, dacă Îl iubim cu adevărat și-L numim Emanuel, care se tâlcuiește din ebraică „Dumnezeu este cu noi”, trebuie să dovedim că El este cu noi, dar și faptul că noi suntem împreună cu El. Aceasta să dovedim. Amin”.
