Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, a rostit duminică, 22 februarie, o predică cu puternice accente pastorale și sociale în Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din La Courneuve – Paris, în contextul Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, numită și a Lăsatului secului pentru Postul Mare.
„Cuvântul acestei duminici este Duminica Izgonirii lui Adam din Rai… Postul cel Mare ține șase săptămâni, patruzeci de zile, plus săptămâna Sfintelor Pătimiri… și este cel mai extins; de aceea i se spune Postul Mare”, a spus ierarhul, explicând că pregătirea pentru Înviere presupune și „o cât de mică răstignire”, asumată prin schimbarea vieții și intensificarea rugăciunii.
Postul ca schimbare a minții și liniștire a vieții
În cuvântul său, PS Iustin a vorbit despre nevoia de curățire a minții și de diminuare a „zarvei” cotidiene, subliniind că liniștirea interioară rămâne una dintre cheile viețuirii creștine în perioada Postului Mare.
„Pentru noi, în perioada postului, schimbarea vieții noastre înseamnă curățirea minții prin mai multă convorbire cu Dumnezeu în rugăciune și mai puțină zarvă sau larmă în lume”, a arătat ierarhul, evocând practica sfinților care, în vremea postului, căutau adâncul pustiei pentru a se ruga neîncetat.
„Creștini de confort” și riscul lenevirii
Preasfințitul Părinte Iustin a atras atenția asupra ispitei comodității, vorbind despre felul în care confortul poate slăbi râvna și disciplina duhovnicească.
„Noi, creștinii acestui veac, am devenit creștini de confort… confortul și bunăstarea aduc un pic de lenevire. Să nu fie așa; să rămânem totuși râvnitori”, a îndemnat episcopul, amintind că înaintașii „au pătimit mult”, iar greutățile lor nu au fost mai mici decât ale celor de astăzi.
Vecernia iertării, poarta de intrare în Postul Mare
Ierarhul a explicat pe larg sensul Vecerniei iertării, arătând că începutul postului se cere a fi trăit în împăcare, fără „supărări” și fără învrăjbiri.
„Nu putem intra în post având supărări… Evanghelia… este despre iertare: «De nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greșelile voastre»”, a spus PS Iustin, amintind și de rânduiala veche prin care, la intrarea în Postul Mare, comunitățile creștine încetau judecățile și conflictele lumești.
Totodată, ierarhul a descris rânduiala concretă din biserici și mănăstiri: preotul iese înaintea credincioșilor și își cere iertare, iar credincioșii își cer iertare unii altora, pentru a începe postul în pace.
„Nu suntem neam slab deloc. Suntem neam nobil”
Într-un pasaj care a stârnit reacții puternice, PS Iustin a vorbit despre etichetările negative aplicate românilor și despre efectul lor descurajator, insistând asupra responsabilității păstorilor de a ridica moralul credincioșilor.
„Așa ni se spune nouă, românilor, mereu, că suntem neam slab, că suntem analfabeți funcțional 40%. Asta ne spun sociologii care sunt plătiți — de cine? — de cei care doresc să fim neam slab. Nu suntem neam slab deloc. Suntem neam nobil. Suntem creștini”, a afirmat ierarhul.
În același registru, a subliniat că „păstorii trebuie să îi ridice pe credincioși” și să îi conștientizeze de demnitatea lor, vorbind despre noblețea primită prin Botez și despre roadele credinței văzute în dărnicia și ctitoria românilor.
Duminicile Postului Mare, „drum” spre Înviere
În partea finală a predicii, PS Iustin a trecut în revistă duminicile Postului Mare și temele lor: Duminica Ortodoxiei, Duminica Sfântului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfântului Ioan Scărarul și Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, arătând că fiecare etapă are un rost precis în urcușul spre Înviere.
În încheiere, ierarhul a îndemnat la schimbare lăuntrică, iertare și împăcare: „să iertăm, să iubim”, accentuând că, atunci când omul simte că nu mai poate ierta și iubi, este momentul să caute sprijin în spovedanie și în lucrarea duhovnicească a Bisericii.
ADEVĂRULBISERICII.RO a transcris predica rostită de Preasfinţitul Părinte Iustin, episcopul Maramuresului și Sătmarului, duminică, 22 februarie, în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din La Courneuve – Paris:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Iubiți părinți împreună-slujitori, iubite părinte Mircea, păstorul credincioșilor din această parohie, preaiubiți și cinstiți credincioși,
Până pregătesc părinții cele sfinte pentru împărtășirea copiilor, am să țin cuvântul, ca să nu ne lungim prea mult la sfârșit.
Cuvântul acestei duminici este Duminica izgonirii lui Adam din Rai sau a lăsatului secului pentru Postul cel Mare și sfânt. Postul cel Mare ține șase săptămâni, patruzeci de zile, plus săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și este cel mai extins; de aceea i se spune Postul Mare și este și cel mai aspru din punct de vedere al practicării lui.
De ce este așa? Pentru că întotdeauna părinții Bisericii, pregătindu-se pentru praznicul împărătesc și unic al Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, au înțeles — Sfinții Părinți care au statornicit aceste rânduieli sfinte — și creștinii buni, încă de pe vremea lor, din toate veacurile și până astăzi, că pentru a ne face vrednici să primim lumina Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu o putem primi cu vrednicie decât asumându-ne și noi o cât de mică răstignire.
Aceasta, pentru noi, înseamnă în perioada postului schimbarea vieții noastre, a felului de a gândi, curățirea minții prin mai multă convorbire cu Dumnezeu în rugăciune și mai puțină zarvă sau larmă în lume, că noi facem multă zarvă și larmă, gălăgie fără rost; deci mai puțină. Așa înțeleg creștinii buni.
Sfinții își luau votul tăcerii cu desăvârșire în perioada postului. Sfinții cei mari plecau din mănăstire, unde erau zeci sau sute de călugări și unde, evident, se făceau slujbe și purtau discuții unii cu alții. Iar purtarea discuțiilor o socoteau uneori pierdere de timp — și ni se întâmplă și nouă.
Povestim fără rost. Se zice în popor: nu mai povesti fără rost. Mai bine roagă-te și vorbește cu Dumnezeu, pentru că spui și lucruri nelalocul lor când povestești fără rost. Și atunci, ca să vorbească doar cu Dumnezeu prin rugăciune, plecau în pustie, în adâncul pustiei.
La mănăstire aveau mâncarea împreună, cum era ea, gătită sau negătită și foarte puțin îmbunătățită. Când puneau ulei și măsline și era dezlegare la un pahar de vin, era sărbătoare mare. Pește foarte rar mâncau. Mâncau verdețuri, de obicei, și negătite.
În mănăstire le aveau acestea împreună și era mai ușor. Se duceau în adâncul pustiei și mâncau ce găseau: muguri de copaci, colțuri de iarbă, frunze — ce găseau, cu aceea se hrăneau — și nu erau preocupați de procurarea hranei. Îmbrăcăminte aveau o singură haină și dormeau prin peșteri sau prin scorburile copacilor, acolo unde era pădure.
Și astfel sfințeau timpul postului, îl sfințeau mai mult. Era un alt mod de a trăi, de a fi, de a gândi, de a vorbi, de a se hrăni. Așa țineau ei; de aceea sunt mari înaintea lui Dumnezeu.
Puțini dintre fiii pământenilor, fii buni creștini, ating acea treaptă de desăvârșire pe care au atins-o ei. Se spune că, prin practicarea acestor virtuți, unii au ajuns la vederea luminii neînserate sau necreate, a luminii taborice: întrezăreau lumina lui Dumnezeu, care emana din slava Lui, din slava lui Dumnezeu și a lui Hristos.
Rosteau rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, neîncetat. Adică aveau rugăciunea sălășluită în inimă, rugăciunea inimii, și se întorceau de acolo în Sâmbăta Floriilor.
Deci cinci săptămâni petreceau în pustie, că Floriile erau intrarea Domnului în Ierusalim și praznic împărătesc, și reveneau să fie împreună, să întâmpine această sărbătoare, pentru că, până la urmă, praznicul Floriilor este pregătitor pentru intrarea în Săptămâna Sfintelor Pătimiri și apoi în praznicul Învierii Domnului. Se termină perioada Triodului.
Ei, așa au trăit părinții și așa ne-au învățat. Toate rânduielile pe care le facem noi în Biserica Ortodoxă sunt de sorginte monahală. Monahii le-au statornicit. De aceea slujbele la noi sunt mai lungi, sunt mai obositoare un pic.
Eu le spun credincioșilor că noi, creștinii acestui veac, am devenit creștini de confort. Ne place să fie cald la biserică, dacă se poate, cel puțin la predică, să avem un scaun, să ședem jos, că parcă suntem mai trudiți ca cei de demult. Dar nu e adevărat, că aceia au pătimit și nu au avut nici hrană suficientă, nici îmbrăcăminte.
Moșii și strămoșii noștri au pătimit mult și au fost în războaie, asupriți, dezbinați și rătăcitori prin toate părțile, că fugeau din localitățile lor când năvăleau popoarele barbare — tătarii, hunii și alte neamuri — și fugeau din localități, lăsau totul, se retrăgeau în păduri.
Nu suntem noi mai încercați. Poate suntem mai slabi în râvnă, avem mai puțină râvnă, că asta aduce confortul: lenevire. Confortul și bunăstarea aduc un pic de lenevire. Să nu fie așa; să rămânem totuși râvnitori.
Și ei ne-au lăsat toate aceste rânduieli și noi le păzim. Acum, Biserica nu obligă pe nimeni să țină postul integral. Nu este exclusă mântuirea dacă nu poți ține postul. Să ne înțelegem: suntem părinți. Nici părinții nu își obligă copiii, că sunt copii, și nici pe bătrânii bolnavi.
Medicii și preoții le spun bătrânilor bolnavi, care au trăit o viață grea: „Lasă, că ai postit toată viața. Ai postit poate pentru că nu ai avut. Și acum, la bătrânețe, nu ține atât de aspru postul.”
Dar, în general, noi, care suntem în putere, e bine să ținem postul cât de mult putem și să intensificăm rugăciunea: post, rugăciune și fapte bune. Atunci se numește că avem credința sfinților părinți și avem dreaptă credință, dreaptă viețuire, dreaptă mărturisire și dreaptă făptuire. Acestea se leagă.
Credința trebuie să fie una la una cu faptele. Credința pe care o mărturisim trebuie să fie una la una cu faptele și, dacă s-ar putea, cu Evanghelia lui Hristos.
Acesta este postul în care am intrat. Iar cu ce debutează diseară este Vecernia iertării. Ce frumos i se spune! De ce este Vecernia iertării? Pentru că Evanghelia de astăzi, pe lângă faptul că duminica se numește a izgonirii lui Adam din Rai — că Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și nu a ținut postul pe care i l-a rânduit, să nu mănânce dintr-unul din pomii Raiului — nu a ascultat și a căzut în păcatul neascultării, Adam, și a câștigat moartea, a primit fructul păcatului neascultării, care a fost moartea.
Pe lângă aceasta, că ni se amintește despre izgonirea lui Adam din Rai, Evanghelia care se citește — pasajul de la Matei, din capitolul 6 — este despre iertare. Și atunci ce spune? „De nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greșelile voastre. Iar de veți ierta oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru Cel din ceruri vă va ierta vouă greșelile voastre.”
Deci este condiționată iertarea noastră de către Dumnezeu de iertarea celor care nouă ne fac supărări, ca să nu spun chiar rău.
Se întâmplă că nimeni nu este atât de bun încât să nu fie sau să nu poată fi și rău, mai ales când își pune mintea să fie rău și când îl inspiră și cel rău. Apoi, să vezi.
Și nimeni nu poate fi atât de rău încât să nu fie și bun sau să nu poată deveni bun. Îl ajută harul lui Dumnezeu, chiar dacă el nu are voință, și Biserica, și rânduielile sfinte, și mărturisirea, și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului.
Și de ce este așa? Nu putem intra în post având supărări. În primele veacuri creștine, poate pe tot parcursul unui mileniu, când intra Postul Mare, toate comunitățile încetau procesele în justiție. Nu se mai judecau oamenii pentru cauze lumești sau pământești. Se iertau și unele procese se și terminau, pentru că, dacă se împăcau la începutul postului, poate se încheia procesul, cădeau de acord asupra problemelor și nu mai mergeau la tribunal să se judece, că uneori judecătorii erau păgâni sau, cel puțin, nu erau creștini practicanți, ca și acum. Și atunci încetau procesele.
Apoi încetau petrecerile lumești. Nu se făceau petreceri lumești. Eu le-am spus creștinilor la catedrală — avem creștini buni în Maramureș și sunt aici și oșeni, și maramureșeni, și din alte părți — să nu exagerăm, toți românii sunt credincioși. Dar, fiind maramureșean, spun că cei mai credincioși dintre români sunt maramureșenii și oșenii.
Acum spun aceasta ca un fel de mândrie sfântă, nepăcătoasă, că te mândrești cu lucruri frumoase. Nu este o mândrie pentru bogăție sau pentru slavă, ci o mândrie pentru cele sfinte. Asta am numi o mândrie nepăcătoasă, să îi lauzi pe oameni că sunt credincioși.
Și în Baia Mare le spun la catedrală: când intră Postul Mare, nu mai aud în oraș muzica în piață. Se făceau spectacole, muzică dată la maximum — nu o mai aud până la Paști. Sigur că tinerii probabil se mai duc pe la cluburi, pe la locuri mai retrase, pe la subsol și mai petrec, că nu îi pot ține părinții șapte săptămâni închiși. Dar nu o fac afară, ceea ce înseamnă că este un oraș creștin, ceea ce înseamnă că preoții își fac datoria și credincioșii, inclusiv tinerii care știu, ascultă. Îi ascultă pe preoți și pe noi, că suntem și noi acolo și slujim frecvent în Postul Mare la catedrală.
Să vedeți: la Canonul cel Mare sunt 1500–2000 de oameni în primele patru zile, ca și dumneavoastră aici. Dumneavoastră aici veniți de dor de casă și de dor de Hristos și de Maica Domnului. Ei acolo au biserici la tot pasul, în toate cartierele, nu sunt atât de văduviți de Sfânta Biserică, dar vin la catedrală, unde-i rânduială ca la mănăstire.
Și le spun aceste lucruri tocmai ca să le mai spunem și să nu îi certăm pe oameni tot timpul, să nu îi mustrăm pentru căderile lor, ci să îi și apreciem. Și copiii, dacă îi lauzi puțin și îi ridici — „ești inteligent, poți să faci mai mult” — se ridică și ei. Dacă tot timpul îi spui că nu sunt în stare de nimic, cred și ei și nu mai fac nimic.
Că așa ni se spune nouă, românilor, mereu, că suntem neam slab, că suntem analfabeți funcțional 40%. Asta ne spun sociologii care sunt plătiți — de cine? — de cei care doresc să fim neam slab. Nu suntem neam slab deloc. Suntem neam nobil. Suntem creștini. Toate neamurile creștine au noblețea creștinismului primită de la Dumnezeu prin Botez.
Suntem oameni cu judecata și cu mintea la noi, harnici și darnici, și iată, construim, ctitorim locașuri sfinte și Îl iubim pe Hristos. Păstorii trebuie să îi ridice pe credincioși, să nu îi lase să fie umiliți. Preoții, păstorii trebuie să îi ridice și să îi conștientizeze că suntem neam nobil, ca toate neamurile creștine de pe pământ.
Și intrăm în post acum cu toții, să nu mă lungesc prea mult, și vom parcurge această perioadă cu duminicile specifice. Fiecare duminică este o duminică specifică. Duminica următoare este Duminica Ortodoxiei, a triumfului dreptei credințe asupra tuturor rătăcirilor.
Să nu uit de Vecernia din această seară, că nu am terminat explicația, Vecernia iertării. La mănăstiri se practică și acum. La parohii au mai uitat preoții, dar îi învățăm noi acum, că în timpul comunismului abia am avut voie să intrăm în biserică, să stăm o jumătate de oră, o oră și să ne întoarcem. Bine că nu au fost închise, că le-am avut măcar deschise. Am botezat, am cununat, am înmormântat, ne-am făcut rânduiala creștină atât cât s-a putut.
Dar acum s-a intensificat viața creștină în parohii și mănăstiri și preoții știu — iar pe cei care nu știu îi învățăm — cum sunt rânduielile, cum este postul, cum se intră în post, cum se iese din post, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, ce slujbe să facă. Le facem pe toate.
Și atunci, la Vecernia din seara aceasta, la catedrale, la mănăstiri — și încep și parohiile să se obișnuiască — preotul iese în fața credincioșilor și își cere iertare. Spune: „Vă rog să mă iertați, că poate pe parcursul unui an v-am supărat. Poate un cuvânt nelalocul lui în predică sau poate nu am avut răbdare cu cineva când ați venit în grabă și m-ați rugat să am puțină răbdare să îmi spuneți problema pe care o aveți. Poate nu am avut răbdare suficientă. Cu câte nu ne putem supăra…”
Și cere iertare preotul: poate nu m-am rugat suficient pentru voi, că păstorul trebuie să se roage. Așa cum și păstoriții, credincioșii, își cer iertare și ei preotului: „Binecuvântați și ne iertați, părinte, pe noi, păcătoșii”, că toți greșim — și episcopii, și preoții, și călugării, și credincioșii, și Papa, și patriarhul. Toți se spovedesc. Nu doar spovedesc pe alții — și ei se spovedesc, și episcopii, ca orice credincios, și preoții.
Și se cere iertare și se intră în post. Credincioșii, în biserică, unii altora, câți sunt în seara aceea, își cer iertare unii altora, ca să intre împăcați în post.
Și apoi urmează duminicile importante: prima, a Ortodoxiei, când mărturisim dreapta credință, rostim Crezul împreună și facem procesiune cu sfintele icoane. Icoana este expresia supremă a Ortodoxiei. Adică, atunci când ne închinăm la icoane, când le purtăm, le cinstim și le sărutăm, mărturisim că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel din veci, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om pentru noi și pentru a noastră mântuire, și cinstim icoana Mântuitorului și a Maicii Domnului.
În al doilea rând, ca una care a fost purtătoare sau Născătoare de Dumnezeu, și facem procesiuni cu icoanele. Așa s-a făcut la Constantinopol, în 843 și 787, în secolele VIII și IX, când s-a mărturisit credința.
Apoi este Duminica Sfântului Grigorie Palama. Sfântul Grigorie Palama, un sfânt din secolul al XIV-lea, arhiepiscopul Tesalonicului, a fost călugăr în Athos și el ne vorbește despre lumina necreată. Pentru că, în Athos fiind, a postit, s-a rugat, s-a liniștit, s-a retras, s-a despătimit și a obținut, a câștigat de la Dumnezeu darul vederii și al întrezăririi luminii lui Dumnezeu.
Și spune el că, prin despătimire, prin multă rugăciune, prin depărtare de larma lumii, omul are capacitatea să se unească cu Dumnezeu în rugăciune și să primească semn de la Dumnezeu în ființa lui, încă fiind în trup. Aceasta este Duminica a doua — credința trăită. El a trăit credința una la una cu Evanghelia.
Apoi este Duminica Sfintei Cruci, în Duminica a treia din post, când ni se așază Sfânta Cruce înainte, ca să ne odihnim puțin, că este Pomul Vieții, Sfânta Cruce, și, privind spre Cruce, să nu obosim. Spune: dacă Hristos este pe Cruce, trebuie să îmi port și eu crucea nevoințelor, a postului, pe a mea, cât pot.
Apoi este Duminica Sfântului Ioan Scărarul, în Duminica a patra, care a scris o carte în treizeci de capitole, numită Scara dumnezeiescului urcuș. Este normativă pentru călugări, în special, dar și credincioșii o citesc.
Și apoi este Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. De ce? O mare sfântă, o fată de o frumusețe rară din Alexandria Egiptului, care a căzut în multe păcate, iar apoi a mers la Ierusalim. Nu a putut să intre cu pelerinii să se închine la Sfântul Mormânt. Nu a putut să intre.
A promis: dacă voi putea. A văzut icoana Maicii Domnului — purta numele Maicii Domnului. „Sfântă Fecioară Maria, dacă mă lași să intru în biserică, făgăduiesc că nu voi mai păcătui niciodată.” Și s-a ridicat bariera. A intrat, s-a închinat, a plâns, s-a spovedit, s-a împărtășit și a plecat în pustie 47 de ani. Singură, singură în pustie, mai puternică decât orice bărbat. Niciun pustnic nu a reușit să stea singur în pustie 47 de ani.
Nu vă povestesc — povestea este lungă, o puteți citi. Există și pe internet partea frumoasă a internetului, că găsim acatiste, rugăciuni, slujbe, cântări. Se găsesc multe lucruri bune și ziditoare.
Și de ce este așezată acolo? Ca să nu deznădăjduim, că poate nu ne iese călătoria cum am vrea, poate ne mai încurcăm pe parcursul postului și să nu deznădăjduim, pentru că orice păcate am avea, Dumnezeu le iartă. De aceea este așezată Duminica Cuvioasei.
Apoi sunt Intrarea în Ierusalim, Săptămâna Sfintelor Pătimiri și Sfânta și dumnezeiasca Înviere.
Să ne ajute Dumnezeu să parcurgem această perioadă sfântă cu evlavie și cu lacrimi, cu nevoință după puteri. Dacă nu avem lacrimile sfinților, care plângeau tot timpul pentru păcatele tuturor oamenilor — ei nu mai aveau păcate, plângeau pentru păcatele celorlalți, că știau că nu se pot curăți ca ei, pentru că ei au dus o luptă mare — să avem lacrimă pe inimă, măcar un suspin și o lacrimă în inimă, să avem multă căință, să ne schimbăm, să iertăm, să iubim.
Spuneam duminica trecută în predică: dacă simțiți că nu mai puteți ierta, nu mai puteți iubi și nu vă mai puteți împăca, să vă temeți de voi înșivă, că atunci este rău. Noi suntem după chipul lui Dumnezeu și avem datoria să iertăm, să iubim și să ne împăcăm.
Suntem după chipul lui Dumnezeu, că Dumnezeu face să răsară soarele și peste buni, și peste răi și aduce ploaie și peste drepți, și peste păcătoși. Atunci să ne temem și să fugim la preot, să ne spovedim, ca să ni se înmoaie inima, că apoi ne dă el — îl luminează Dumnezeu — și ne dă canonul potrivit.
Întotdeauna preotul este părintele și însoțitorul nostru. Amin. Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.”
