În Duminica a IV-a după Paști, în Catedrala Episcopală „Sfânta Treime” din Baia Mare, Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, a rostit o predică de mare forță, pornind de la vindecarea slăbănogului de la Vitezda și ajungând la o critică directă a formalismului religios și a tendinței de a judeca fără discernământ.
Mesajul ierarhului a coborât din textul evanghelic în realitatea concretă a zilelor noastre, arătând că aceeași mentalitate a fariseilor se regăsește, sub alte forme, și astăzi.
Judecata fără milă și „justițiarismul” care lovește doar în ceilalți
Explicând reacția cărturarilor și fariseilor, care au ignorat minunea și au sancționat doar încălcarea sâmbetei, PS Iustin a făcut o paralelă directă cu societatea actuală, în care există o tendință tot mai accentuată de a judeca pe alții fără măsură.
Ierarhul a descris această atitudine în termeni foarte tranșanți, arătând că există oameni care își asumă rolul de judecători ai tuturor, fără să-și aplice lor înșiși criteriile pe care le impun altora:
„Unii sunt foarte justițiari, dar pe ei nu-i judecă nimeni. Ei judecă pe toată lumea. Dacă ai începe să-i judeci, ar cădea sub judecată de îndată. Așa este: cei care fac legile le aplică altora, nu lor; le fac pentru alții, nu pentru ei.”
În acest context, episcopul a arătat că această formă de „râvnă” nu este autentică, ci devine o caricatură a dreptății, golită de iubire și de responsabilitate.
Minunea ignorată și lipsa totală de compasiune
PS Iustin a insistat asupra contrastului dramatic dintre bucuria vindecării și reacția rece a celor care ar fi trebuit să fie primii care să înțeleagă sensul lucrării lui Dumnezeu.
În loc să se bucure pentru omul ridicat din neputință după 38 de ani, aceștia au ales să se lege de detalii formale, ignorând complet suferința prin care trecuse:
„Nu au ținut cont că era bolnav și că nu făcuseră nimic pentru el. Nu au avut nicio atitudine, nici măcar nu i-au mângâiat singurătatea. Ar fi putut să-l ducă ei în scăldătoare atunci când se tulbura apa. Dar, când l-au văzut sănătos, întreg și bucuros, au început să-l certe: ‘Nu se cuvine să-ți iei patul sâmbăta’.”
Prin această observație, ierarhul a evidențiat ruptura dintre litera legii și spiritul ei, arătând că fără iubire, orice normă devine opresivă.
„Nu am om” – imaginea unei singurătăți care poate ucide sufletul
Un alt moment central al predicii a fost reflecția asupra cuvintelor rostite de slăbănog: „Nu am om”.
PS Iustin a transformat această replică într-o radiografie a singurătății profunde:
„38 de ani de singurătate. 38 de ani de abandon. 38 de ani în care poți avea impresia că te-a părăsit și Dumnezeu, atunci când ești singur și nu ai pe nimeni. Pentru că oamenii de lângă tine sunt darul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu lucrează prin oameni.”
În acest cadru, intervenția Mântuitorului capătă o dimensiune cu totul specială, ca răspuns la o suferință tăcută și îndelungată.
Hristos – mai presus de legea aplicată mecanic
Comentând replica celui vindecat, ierarhul a subliniat că adevărata autoritate nu aparține unei legi aplicate rigid, ci Celui care poate reda viața.
În interpretarea sa, cuvintele omului vindecat devin o mărturisire implicită a superiorității lui Hristos față de orice normă formală:
„Cel ce m-a vindecat mi-a zis să-mi iau patul și să umblu… Legea voastră nu m-a putut face sănătos. Nici templul. Poate că Cel care m-a vindecat este mai mare decât legea. Poate că este Stăpânul legii.”
Această perspectivă readuce în centru adevărul evanghelic că legea există pentru om, nu împotriva lui.
Legea fără iubire devine povară
PS Iustin a reluat și cuvântul Mântuitorului despre sâmbătă, explicând sensul profund al poruncii:
„Sâmbăta a fost făcută pentru om, nu omul pentru sâmbătă.”
În continuarea acestei idei, ierarhul a arătat că Dumnezeu nu încetează niciodată să lucreze în favoarea omului:
„Dumnezeu nu S-a odihnit niciodată definitiv. A continuat să vegheze, așa cum părinții veghează neîncetat asupra copiilor lor.”
Mărturisire, nu denunț
Referindu-se la faptul că omul vindecat a spus cine l-a tămăduit, episcopul a respins ferm orice interpretare negativă:
„Nu L-a trădat pe Hristos, ci L-a mărturisit.”
Pentru a întări această idee, a invocat modelul Părintelui Nicolae de la Rohia, simbol al demnității și al refuzului compromisului:
„Nu suporta denunțătorii, delatorii și trădătorii. Turnătoria este unul dintre cele mai urâte păcate. A suferit cumplit, dar nu a trădat pe nimeni niciodată.”
Credința autentică nu caută spectacol
PS Iustin a avertizat și asupra tendinței de a transforma credința într-un spectacol, arătând că minunile nu pot fi reduse la demonstrații publice.
În contrast cu astfel de manifestări, el a subliniat caracterul tainic al lucrării lui Hristos:
„Hristos intervine atunci când nu ne așteptăm, în mod tainic, dar este acolo, lângă noi. Nu caută publicitatea, nu Îl interesează opinia publică.”
Un apel la asumarea credinței
În final, ierarhul a făcut un apel direct la curajul mărturisirii, amintind și perioada comunistă, când credința era adesea ascunsă:
„Am trăit într-un regim ateu 45 de ani și totuși am rămas creștini. Este un miracol al poporului român.”
Mesajul său s-a încheiat cu un îndemn clar:
„Curajul, fermitatea și demnitatea ne obligă să-L mărturisim pe Hristos ca fiind Fiul Dumnezeului celui viu, Mântuitorul lumii.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, la Duminica a IV-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda), în Catedrala Episcopală „Sfânta Treime” din Baia Mare:
„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Iubiți părinți slujitori, preaiubiți și cinstiți credincioși,
Hristos a înviat!
Ne găsim în cea de-a patra duminică după Sfintele Paști, după praznicul cel mare și sfânt al Învierii Domnului, și noi știm că Domnul, Care a fost așezat cu trupul în mormânt, este Cel care a înviat a treia zi și este Cel care a zis că este Calea, Adevărul și Viața.
Viața presupune două etape. Poate chiar trei.
Prima etapă a vieții este zămislirea, după legile firii, când se alcătuiește trupul biologic al omului, acesta cu care ne prezentăm, cu care ne naștem și cu care creștem, ne dezvoltăm, trăim frumos și în bucurie, îmbătrânim și apoi ne stingem. Să nu zic că murim, că este un cuvânt pe care nu-l acceptăm. Rațional, moartea este nefirească, este un accident.
Apoi, viața biologică presupune etapa întregii noastre existențe, în care ne naștem, creștem, ne dezvoltăm, trăim viața plenar, ne ofilim și ne stingem ca florile câmpului, care se usucă și mor.
Și apoi este viața de după viața aceasta, care este și mai multă viață, care este viața cea adevărată și veșnică.
Dar Mântuitorul a venit să ne învețe, să ne lumineze și să ne călăuzească și ne-a spus care este adevărata viață.
Adevărata viață, a zis Mântuitorul, este ca lumea să Te cunoască pe Tine, că Tu ești singurul Dumnezeu adevărat, să creadă în Tine și în Iisus Hristos, Fiul Tău, pe Care Tu L-ai trimis în lume, Care este viața vieții noastre.
De aceea, Hristos a ocrotit și a redat sănătatea fizică oamenilor, ca să poată trăi viața plenară, să poată avea integritate fizică și rațională, sau mentală.
Despre astfel de minuni este vorba astăzi la lacul Vitezda, în pericopa evanghelică ce s-a citit de la Sfântul Evanghelist Ioan (5, 1-5). Este vorba despre vindecarea slăbănogului de la lacul Vitezda.
Lacul Vitezda era un bazin cu mai multe pridvoare, avea cinci pridvoare, colonade de jur împrejur, unde erau așezați bolnavii de către rude, cum am spune noi astăzi, de către rudenii. Un cuvânt mai profan: „aparținător”. Ca și cum n-am fi rude… Da, se spune din punct de vedere medical, când te duci la spital, să vină aparținătorii, ca și cum ar avea un obiect în spital, nu un om însuflețit. Dar acestea sunt vremurile.
Rudeniile îi așezau acolo pe cei bolnavi și dragi ai lor. Scăldătoarea aceea, spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, era vizitată din când în când de un înger care tulbura apa, se pare o dată pe an. Și cel care intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, indiferent de boala de care era cuprins.
Să știți că nu este o poveste această pericopă evanghelică. Scăldătoarea a fost descoperită în urmă cu mai multe secole, în urma săpăturilor arheologice, și s-a constatat că era foarte mare. Avea 120 de metri lungime și 60 de metri lățime. Asta ca să ne dăm seama ce se întâmpla acolo, că nu era o gârlă mică, ci o lucrare mare. A fost construită pe vremea Macabeilor, din Vechiul Testament, și era folosită pentru spălarea animalelor care erau aduse jertfă la templu. Carnea era spălată, probabil în mai multe bazine, pentru a fi cât mai curată, și apoi adusă jertfă. Totul trebuia să fie foarte curat.
Apa aceea, în care erau spălate animalele aduse jertfă, devenea ea însăși o apă specială. Să nu spunem că era vindecătoare de la sine, dar tot ceea ce vine în contact cu cele sfinte, la altar, se sfințește.
Aghiasma este sfințită prin rugăciune, cu mâna preotului și prin introducerea Sfintei Cruci, cu mâna persoanei consacrate. Nu oricine poate sfinți apa, ci doar persoanele consacrate, clerul, cei chemați și sfințiți.
Lucrurile se sfințesc cu untdelemn în biserică și cu Sfântul și Marele Mir. La Botez se spune: „Sfințitu-te-ai, luminatu-te-ai, botezatu-te-ai, mântuitu-te-ai”, iar omul este uns „cu pecetea darului Duhului Sfânt”.
Și icoanele se sfințesc prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir. Persoanele, la Taina Sfântului Maslu, pentru vindecarea trupului și a sufletului, se ung cu untdelemn sfințit de cler în timpul slujbei, iar acesta este vindecător.
Aghiasma Mare, care se face o singură dată la Bobotează, este a doua ca importanță după Sfânta Împărtășanie și se ia în cazuri cu totul speciale. În rest, se folosește Aghiasma Mică, care se face ori de câte ori este nevoie.
Deci, așa cum în biserică toate sunt sfințite prin rugăciune, prin consacrare și prin anumite gesturi de binecuvântare – ungerea și stropirea cu apă sfințită sau cu Sfântul și Marele Mir –, tot așa și ofrandele aduse la templu erau sfințite. Și tot ceea ce venea în contact cu ele dobândea un anumit grad de sfințenie, nu același ca după venirea harului dumnezeiesc în lume, la Pogorârea Duhului Sfânt.
Așadar, acolo, la acel bazin care a existat cu adevărat și a fost descoperit în apropiere și casa Sfinților și drepților dumnezeiești părinți Ioachim și Ana, părinții Maicii Domnului. În acel loc, bizantinii au ridicat o biserică de 40 de metri lungime, care a dispărut în timpul invaziei perșilor, în jurul anului 614, la începutul secolului al VII-lea.
Apoi, cruciații, în jurul anului 1200, au construit două biserici: una pe locul scăldătorii și alta pe locul casei Sfinților și drepților Ioachim și Ana.
Au dispărut bisericile, a rămas temelia bisericii Sfinților și drepților dumnezeiești părinți Ioachim și Ana. Așa a vrut Dumnezeu, iar în urmă cu aproximativ o sută de ani s-a descoperit temelia acelei biserici.
Acestea sunt câteva lucruri pe care este bine să le știți, ca să înțelegem ce se întâmpla acolo. Pe vremea Mântuitorului, în acel loc se aduceau jertfe mereu, pentru că era în apropierea templului din Ierusalim.
Mântuitorul venea în pelerinaj la Ierusalim, cel puțin o dată pe an, la Paști. Se pare că aceasta este a doua venire a Sa la Ierusalim, de Paști, în descrierea de față.
Mântuitorul nu a venit întâmplător. El cunoștea suferința lungă și răbdătoare a acelui om: 38 de ani de singurătate, 38 de ani de abandon, 38 de ani în care puteai avea impresia că te-a părăsit și Dumnezeu, atunci când ești singur și nu ai pe nimeni. Pentru că oamenii de lângă tine sunt darul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu lucrează prin oameni.
Acesta nu avea pe nimeni, așa cum îi spune și Mântuitorului. Iar Mântuitorul merge direct la el, fără să le spună apostolilor, deși erau mulți bolnavi acolo. Pe unii îi ajutau rudele să ajungă la apă atunci când aceasta se tulbura.
Apa tulburată este un semn că a intervenit ceva. Când vedem o apă tulburată, ne gândim că sunt viețuitoare acolo. Dar, în sens teologic și simbolic, apa tulburată înseamnă o lucrare divină.
Ne amintim acest lucru și de la Izvorul Tămăduirii de lângă Constantinopol, când împăratul Leon cel Mare, în secolul al IV-lea, a auzit, plimbându-se prin pădurea din apropierea cetății lui Constantin, glasul unui orb care cerea apă. Atunci a auzit o voce de femeie – era Maica Domnului – care i-a spus: „Intră mai adânc în pădure, vei găsi un izvor și o fântână cu apă tulbure. Să ungi ochii orbului și să-i dai să bea.”
Și așa a făcut. Acolo era un izvor cu apă tulbure, iar apa aceea, prin lucrarea dumnezeiască, devenea vindecătoare, făcătoare de minuni. Așa era și aici.
Probabil că cei care mergeau acolo aveau pe cineva care să-i ajute. Acest bolnav nu avea pe nimeni. Mântuitorul Se duce direct la el. Nu-I cere nimic Mântuitorului, iar Domnul îl întreabă direct: „Vrei să te faci sănătos?”
Iar el, cu mâhnire și durere, răspunde: „Doamne…”. Nu L-a recunoscut pe Hristos, pentru că nu Îl întâlnise niciodată. Mântuitorul nu Se deosebea prin îmbrăcăminte de ceilalți oameni, nici El, nici apostolii.
Ne aducem aminte de la procesul Mântuitorului că slujnica i-a spus lui Petru: „Și portul, și graiul te dau de gol”. Erau tradiții locale, așa cum sunt și la noi, pe zone: Codru, Maramureș, Lăpuș, Chioar. Îmbrăcați diferit, dar toți maramureșeni până la urmă, fiecare cu portul său.
Așadar, Mântuitorul nu Se deosebea de ceilalți evrei decât prin anumite detalii.
Nu L-a recunoscut. Și a zis, cu durere și cu mâhnire: „Nu am om, Doamne”. Atunci intervine, fără cuvinte, replica Mântuitorului: „Nu ai om, ai Dumnezeu. Sunt aici, Omul de lângă tine”.
Și îi spune: „Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta”. A crezut, s-a ridicat, s-a vindecat și a provocat un scandal, pentru că era sâmbătă. Cărturarii și fariseii nu țineau la integritatea și la ființa umană, ci la litera legii. Erau justițiari, cum se spune și astăzi. Unii sunt foarte justițiari, dar pe ei nu-i judecă nimeni. Ei judecă pe toată lumea. Dacă ai începe să-i judeci, ar cădea sub judecată de îndată. Așa este: cei care fac legile le aplică altora, nu lor; le fac pentru alții, nu pentru ei.
Și au început să-l certe pe cel vindecat: „Nu se cuvine să-ți iei patul sâmbăta”. Nu au ținut cont că era bolnav și că nu făcuseră nimic pentru el. Nu au avut nicio atitudine, nici măcar nu i-au mângâiat singurătatea. Ar fi putut, oamenii legii, să-l ducă în scăldătoare atunci când se tulbura apa. Dar, când l-au văzut sănătos, întreg și bucuros, probabil fericit după 38 de ani de suferință, au început să-l judece. Vă dați seama cât de greu este: o lună, un an, doi ani de neputință… Dar 38 de ani? Am avut fiecare în familie pe cineva bolnav sau paralizat și știm cât este de greu. Dacă suntem măcar oameni, trebuie să-l îngrijim pe cel bolnav.
Ei nu au ținut cont de asta. Au început să-l judece și pe el, și pe Cel ce l-a vindecat. Dar iată replica celui vindecat: „Cel ce m-a vindecat mi-a zis să-mi iau patul și să umblu”. Le-a dat o replică usturătoare: Cel care m-a vindecat este mai mare decât legea voastră. Legea voastră nu m-a putut face sănătos, nici templul. Poate că El este mai mare decât legea, poate că este Stăpânul legii.
Ce nechipzuință să-L judece pe Dătătorul legii, pe Cel care a dat cele zece porunci și a spus: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, din toată inima ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”.
Acestea sunt mai presus de toate. Dumnezeu S-a odihnit sâmbăta, este adevărat, dar a dat această zi pentru om. Mântuitorul a spus: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, nu omul pentru sâmbătă”.
Este o zi de odihnă, dar Dumnezeu nu S-a odihnit niciodată în mod definitiv. A continuat să vegheze, așa cum o mamă sau un tată nu dorm niciodată deplin atunci când au copii și o familie de îngrijit. Doar ațipesc, doar veghează.
Așa și Dumnezeu veghează neîncetat.
Despre aceasta este vorba aici: când Hristos a făcut bine în zi de sâmbătă, le-a arătat că în această zi trebuie să facem bine, nu rău, să intervenim, nu să stăm nepăsători, să veghem.
Ei nu au înțeles că Dumnezeu lucrează neîncetat și că a făcut sâmbăta ca odihnă pentru om.
Dar, dacă El, în zi de sâmbătă, vrea să lucreze, cine Îl poate împiedica pe Dumnezeu să facă bine, să intervină în viața noastră? Aici nu au înțeles ei.
Dumnezeu a „sacrificat” timpul, ca să salveze, să rezidească un om care era desființat, atrofiat, dezintegrat. Și l-a recreat ca la începutul creației, i-a redat integritatea fizică și viața firească.
Aceasta este nechipzuința lor. Cel făcut sănătos le-a dat replica.
Mântuitorul S-a retras după ce l-a vindecat, S-a amestecat în mulțime și nu l-a mai întâlnit atunci. Evanghelistul spune că, mai târziu, omul L-a întâlnit pe Hristos la templu. Mântuitorul l-a recunoscut, dar el nu L-a recunoscut. Atunci Mântuitorul a intrat în vorbă cu el și i-a spus: „Vezi, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești, ca să nu ți se întâmple ție ceva mai rău”.
Se pare că păcatele erau sursa bolii lui, așa cum se întâmplă adesea în lume, când decadența morală, abuzul de hrană, de alcool, de viață nefirească și de imoralitate îl coboară pe om la nivelul instinctualității și îi degradează ființa și demnitatea umană. Nu se mai poate numi om cel care trăiește doar instinctual.
Mântuitorul i-a spus să nu mai greșească, să ducă o viață firească, să trăiască normal, fără decadență și imoralitate, fără abuz asupra propriei sale ființe.
După această întâlnire, omul pleacă și le spune iudeilor că Iisus este Cel care l-a făcut sănătos. Ce să înțelegem de aici? Că L-a denunțat? Doamne ferește! Părintele Nicolae de la Rohia ar fi luat foc. Nu suporta denunțătorii, delatorii, trădătorii și turnătorii. Turnătoria este unul dintre cele mai urâte păcate, iar denunțul este dintre cele mai josnice fapte ale unui om.
De aceea, el nu a acceptat niciodată așa ceva. A suferit cumplit, dar nu a trădat pe nimeni. În primul rând, nu și-a trădat neamul. De aceea merită să fie trecut în calendar, pentru că a fost mai puternic decât mulți dintre prietenii lui, care au cedat și au scris către autorități. El nu a trădat, nu a scris nimic.
Spunea un cuvânt foarte interesant celor apropiați: că, dacă dracul ar spune că crede în Hristos, să nu semnezi cu el pe aceeași hârtie, pentru că minte. Niciodată să nu-ți pui semnătura alături de minciună. Și chiar dacă cei din sistem ar fi spus că sunt creștini, să nu semnezi pe hârtia lor.
Aceasta era gândirea Părintelui Nicolae: un caracter puternic, martir, mărturisitor, apărător al adevărului și iubitor al lui Hristos și al poporului român.
Așadar, omul vindecat nu L-a trădat pe Hristos, ci L-a mărturisit. Le-a dat încă o replică: „Iată, Iisus din Nazaret, pe care voi Îl desconsiderați, că nu a urmat școlile voastre rabinice, că nu are carte, că nu este de viță nobilă, că nu este iudeu de neam ales. «Din Nazaret poate fi ceva bun?», spuneau evreii. Cum? Din acea parte de nord, unde oamenii sunt mai amestecați? Iată, Iisus este Cel care m-a făcut sănătos.”
Să reținem câteva lucruri: Mântuitorul este foarte discret și nu dorește publicitate. De aceea S-a retras în mulțime.
Nu L-a luat de mână ca să-l prezinte public, așa cum fac unii astăzi. Prețuim toate credințele, dar există și așa-zise vindecări publice care merg pe această direcție. După anii 1990 au început astfel de manifestări: se mergea pe stadioane cu bolnavi în cărucioare, în mediul neoprotestant, se făceau rugăciuni și bolnavul se ridica. Dar, de multe ori, era o farsă, nu lucruri reale.
Nici noi nu putem spune că facem minuni în acest mod. Sfinții au făcut minuni prin post îndelungat și prin rugăciune, nu prin simple cuvinte rostite la întâmplare. Nu suntem în stare să spunem câteva cuvinte și omul să se vindece pe loc. Este o colaborare între persoană și persoana consacrată, între preotul care se roagă și credinciosul care crede și se roagă la rândul lui. Așa se pot întâmpla minuni.
Despre Părintele Serafim v-am vorbit în această duminică, nu mai revin acum asupra vindecării sale minunate. Au contribuit și medicii, l-au tratat, dar, în final, a fost un miracol: s-a vindecat la Rohia, la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, crezând în puterea ei vindecătoare.
Așadar, nu lucrurile spectaculoase sunt esențiale. Hristos intervine atunci când nu ne așteptăm, în mod tainic, dar este acolo, lângă noi. Niciodată nu avem voie să deznădăjduim.
Vedeți, bolnavul acesta nu a protestat și nu s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu. Atât a zis: „Eu nu sunt ca ceilalți. N-am pe nimeni, n-am oameni, n-am om”.
S-a păstrat și această zicală: când vrei să rezolvi o problemă sau să ajungi undeva, spui: „N-am om să mă arunce în scăldătoare”. S-a păstrat de acolo, din Evanghelie. În poporul român sunt foarte multe expresii și proverbe frumoase: „N-am cine să mă arunce în scăldătoare”, adică nu am pe cineva care să mă ajute să-mi ating scopul, să ocup o poziție, o funcție sau să obțin ceva de care am nevoie în viață. Uneori sunt lucruri de care avem nevoie.
Mântuitorul a fost foarte discret, dar, în cele din urmă, S-a descoperit. De ce S-a descoperit? Pentru că îi place să fie mărturisit. Bolnavul L-a mărturisit: „Iisus este Cel care m-a făcut sănătos”.
Nu îi place publicitatea, nu îl interesează opinia publică. L-a vindecat în zi de sâmbătă, iar cei de atunci au comentat, dar nu L-a interesat opinia lor.
Vedeți câte probleme avem astăzi cu opinia publică? Suntem criticați în tot ceea ce facem și ne criticăm unii pe alții, mai ales prin aceste rețele care sunt, pe de o parte, foarte folositoare – pentru că transmitem slujbe, predici, evenimente – dar, pe de altă parte, aduc și multă vrajbă și tulburare.
Pe Hristos nu L-a interesat opinia publică, însă îi place să fie mărturisit. De aceea trebuie să fim oameni de atitudine, asemenea celui bolnav care a devenit sănătos, și să mărturisim cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu. Să nu negăm.
În timpul comunismului am fost adesea duplicitari: ne-am ascuns că suntem creștini, ca să putem supraviețui și răzbi. Biserica nu ne-a judecat, pentru că și ea a făcut ceea ce a putut. Am trăit într-un regim ateu timp de 45 de ani și totuși am rămas creștini. Este un miracol al poporului român, tocmai pentru că am fost duplicitari. Am spus ca ei și am făcut ca noi, dar nu am crezut în ateism. Noi nu suntem atei.
Până la urmă, curajul, fermitatea, bărbăția și demnitatea ne obligă să-L mărturisim pe Hristos că este Fiul Dumnezeului celui viu, Mântuitorul lumii, că S-a întrupat, că a propovăduit Evanghelia împărăției, că a pătimit, că S-a răstignit, a murit, și a înviat a treia zi. Acesta este adevărul pe care trebuie să-l mărturisim: este Mântuitorul, Salvatorul și Binefăcătorul nostru.
Amin.
Hristos a înviat!”
