Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, a vorbit duminică, 15 martie, după Sfânta Liturghie oficiată la biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Tășnad, despre sensul duhovnicesc al Duminicii a treia din Postul Mare, despre legătura dintre Cruce și Înviere, despre slujirea episcopilor și a preoților în Biserică, dar și despre raportarea clerului la autorități și la viața cetății.
În cuvântul său, ierarhul a subliniat că Postul Mare este o călătorie spre Înviere și că viața Bisericii se desfășoară în ritmul unei chemări continue la asumare, la slujire și la fidelitate față de Hristos. În același timp, Preasfinția Sa a insistat asupra faptului că Biserica rămâne liberă în misiunea ei, chiar atunci când lucrează în respect față de autorități și de ordinea socială.
PS Iustin: Postul Mare este o călătorie spre Înviere
La începutul predicii, Episcopul Maramureșului și Sătmarului a explicat locul Duminicii Sfintei Cruci în itinerariul duhovnicesc al Postului Mare, arătând că această perioadă pregătește sufletul credincioșilor pentru praznicul Învierii Domnului.
„Această perioadă în care ne găsim, numită Postul Mare, pentru că este cel mai lung și cel mai aspru, de aceea se și numește Postul Mare, și pregătitor pentru cea mai mare sărbătoare a creștinătății, Învierea Domnului, este o călătorie spre înviere”, a spus PS Iustin.
Ierarhul a arătat că această călătorie este una trăită în ritmul Bisericii, al sărbătorilor și al rânduielilor sfinte, în fidelitate față de dreapta credință păstrată de două mii de ani. Preasfinția Sa a afirmat răspicat că Biserica Ortodoxă este Biserica întemeiată de Hristos prin jertfa Sa pe Cruce: „Dacă vă întreabă cineva când s-a întemeiat Biserica ta, în care ești, adică Biserica Ortodoxă, să răspundeți: acum două mii de ani, pe cruce. A întemeiat-o Hristos prin vărsarea sângelui Său pe cruce”, a afirmat episcopul.
Crucea lui Hristos și crucea fiecărui credincios
Pornind de la pericopa evanghelică din Duminica a treia a Postului Mare, PS Iustin a explicat că învățătura lui Hristos despre lepădarea de sine și purtarea crucii rămâne esențială pentru orice creștin.
Preasfinția Sa a reluat cuvintele Mântuitorului și a explicat legătura profundă dintre Crucea Domnului și crucea omului: „Și spune cele patru versete: «Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Că cel ce va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cel ce își va pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelie acela îl va mântui. Că ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?» Deci crucea Domnului și crucea noastră”, a spus ierarhul.
În același context, PS Iustin a arătat că viața creștină nu poate fi despărțită de asumarea jertfei și că drumul spre Înviere trece prin răstignire, prin luptă și prin mărturisire: „Nu putem ajunge la înviere fără răstignire”, a subliniat Episcopul Maramureșului și Sătmarului.
Biserica, zidită pe adevărul lui Hristos
Un pasaj amplu al predicii a fost dedicat mărturisirii Sfântului Apostol Petru în Cezareea lui Filip și înțelegerii corecte a cuvintelor rostite de Mântuitorul despre zidirea Bisericii.
PS Iustin a afirmat că temelia Bisericii este adevărul dumnezeirii lui Hristos, mărturisit de Petru, și lucrarea mântuitoare a Domnului prin pătimire, răstignire, moarte și înviere.
„Biserica s-a întemeiat pe pătimirea, răstignirea, moartea și învierea Domnului și pe adevărul că Iisus este Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu. Pe acest adevăr a fost zidită Biserica, pe mărturisirea lui Petru, nu pe persoana lui Petru”, a spus Preasfințitul Părinte Iustin.
Ierarhul a adăugat că fără Cruce nu exista mântuire pentru lume și că tocmai de aceea Hristos îl mustră pe Petru atunci când acesta încearcă să-L oprească de la drumul pătimirii: „Pentru că fără răstignire nu putea mântui lumea. Prin pătimirea, răstignirea și moartea Sa urma să dăruiască oamenilor învierea și viața”, a afirmat episcopul.
Slujirea preoțească este dar și misiune
În partea a doua a predicii, PS Iustin a vorbit despre slujirea apostolică și despre continuitatea ei în viața Bisericii, explicând rolul episcopilor și al preoților în lucrarea de păstorire a poporului lui Dumnezeu.
Preasfinția Sa a arătat că preoția este dar al lui Dumnezeu și nu poate fi redusă la o alegere omenească sau la o funcție obținută prin mijloace administrative ori materiale: „La noi este sacerdoțiu. Și sacerdoțiul se dăruiește. Nu se poate cere. Preoția nu se cere și nici nu se cumpără cu bani. Se dăruiește celor aleși, hotărâți de Dumnezeu”, a spus ierarhul.
Episcopul Maramureșului și Sătmarului a explicat și rânduiala hirotoniei episcopale, arătând că episcopul este ales de Sinod și hirotonit de cel puțin trei episcopi, în continuitate cu tradiția apostolică. Totodată, Preasfinția Sa a precizat că episcopii și preoții sunt trimiși acolo unde este nevoie de ei, pentru a sluji cu responsabilitate, fără diferențiere și fără interese personale.
„Așa sunt trimiși și episcopii, așa sunt trimiși și preoții, ca să păstorească. Și cum trebuie să păstorească? Cu o responsabilitate desăvârșită, în totală lepădare de interesele personale, cu slujire fără diferențiere”, a spus PS Iustin.
Raportul cu autoritățile: respect, fără subordonare
Unul dintre cele mai puternice pasaje ale predicii de la Tășnad a fost cel referitor la relația Bisericii cu autoritățile și cu factorii politici. PS Iustin a vorbit despre respectul pe care clerul îl acordă celor aleși de popor, dar a delimitat limpede această cinstire de orice formă de subordonare.
Preasfinția Sa a explicat că Biserica îi respectă pe cei care reprezintă comunitatea, județul sau țara, urmând îndemnul evanghelic de a da „Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, însă fără a confunda planurile și fără a transforma Biserica într-un instrument politic.
„Le dăm cinste, în mod special, celor care reprezintă comunitatea, județul sau țara. Așa a spus și Mântuitorul: «Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu». Nu confundăm lucrurile”, a afirmat ierarhul.
În același timp, PS Iustin a accentuat că misiunea Bisericii rămâne exclusiv legată de adevăr, de Hristos și de mântuirea credincioșilor: „Noi nu avem așa ceva. Singura noastră politică este adevărul: Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și mântuirea credincioșilor. Așa suntem și așa trebuie să fim”, a spus Episcopul Maramureșului și Sătmarului.
PS Iustin: „Biserica nu a fost niciodată aservită”
Momentul central al cuvântului rostit la Tășnad a fost afirmația fermă a ierarhului despre libertatea Bisericii în raport cu orice putere vremelnică.
„Biserica nu a fost niciodată aservită. A fost loială, dar nu aservită. Nu a putut fi aservită și niciodată nu va putea fi, pentru că este a poporului. Biserica este a tuturor: a oamenilor simpli, a profesiilor, a întregii societăți, inclusiv a demnitarilor care sunt creștini”, a spus PS Iustin.
Prin această formulare, episcopul a sintetizat una dintre ideile de forță ale predicii sale: Biserica poate colabora, poate dialoga, poate respecta și poate îndruma, dar își păstrează nealterată libertatea de a sluji adevărul Evangheliei și binele sufletesc al credincioșilor.
Ierarhul a remarcat totodată că tensiunile politice ale vremii ajung adesea și în spațiul eclezial, provocând confuzie în rândul credincioșilor, însă a cerut discernământ și fidelitate față de misiunea autentică a Bisericii.
Preotul, părinte al tuturor
În finalul predicii, PS Iustin a vorbit despre chipul preotului în comunitate, subliniind că slujitorul altarului este chemat să fie părinte, învățător și păstor pentru toți.
„Preotul este al tuturor. Preotul este părinte. Îl numim părinte. Lumea spune «domn’ părinte», dar, de fapt, el este părintele nostru. Ce frumos cuvânt: părinte!”, a spus ierarhul.
Preasfinția Sa a arătat că preotul trebuie să fie primul în slujire, în rugăciune, în jertfă și în ajutorarea celor aflați în nevoie. Totodată, el trebuie să lucreze în bună înțelegere cu primarul, cu directorul școlii și cu ceilalți responsabili ai comunității, fiecare rămânând însă în limitele propriei chemări.
„Unde se înțeleg, viața merge frumos și bine, iar comunitatea prosperă. Așa trebuie să fie. Să nu fie separați unii de alții, pentru că slujesc aceeași comunitate. Dar fiecare pe locul lui, fără să se suprapună unul peste celălalt. Nu intră preotul să facă politica primăriei și nici primarul să facă rânduiala în biserică”, a afirmat PS Iustin.
În încheiere, ierarhul a așezat întreaga chemare pastorală sub modelul Mântuitorului, al apostolilor și al sfinților, care au purtat crucea lui Hristos cu răbdare, demnitate și credință.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Iustin, duminică, 15 martie, după Sfânta Liturghie oficiată de Episcopul Maramureșului și Sătmarului la biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Tășnad:
”Iubiți părinți împreună slujitori, vrednici și cinstiți credincioși, onorate autorități,
Suntem în Duminica a treia din Postul cel Mare, postul pregătitor pentru praznicul Învierii Domnului.
Ședeți cu copiii, că vorbim astăzi.
Postul de șase săptămâni, de patruzeci de zile, plus Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Până la praznicul Intrării în Ierusalim a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Sunt cinci duminici, adică șase săptămâni.
Duminica întâi din post este a Ortodoxiei.
Duminica a doua este a Sfântului Grigorie Palama.
A treia, aceasta în care ne găsim, este a Sfintei Cruci.
Duminica a patra este a Sfântului Cuvios Ioan Scărarul.
Iar Duminica a cincea este a Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca.
Apoi se intră în săptămâna Floriilor, urmată de săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Adică Hristos Își încheie activitatea de propovăduire a Evangheliei, a harului și a adevărului, a cuvintelor vieții veșnice, după trei ani și jumătate și împlinește, din iubire și ascultare față de Tatăl, voia Lui, aceea de a veni spre patima cea de bunăvoie. Se și spune în otpustul de la Denia celor 12 Sfinte Evanghelii din Joia Sfintelor Pătimiri: „Venind Domnul spre patima Sa cea de bunăvoie pentru noi și pentru a noastră mântuire”.
Această perioadă în care ne găsim, numită Postul Mare, pentru că este cel mai lung și cel mai aspru, de aceea se și numește Postul Mare, și pregătitor pentru cea mai mare sărbătoare a creștinătății, Învierea Domnului, este o călătorie spre înviere.
Este o călătorie duhovnicească pe care o parcurgem în ritmul și respirația Bisericii, al sărbătorilor și al rânduielilor sfinte, noi, creștinii ortodocși sau răsăriteni.
Este, de fapt, mai corect spus: există creștini de tradiție apuseană și creștini de tradiție răsăriteană. Noi suntem răsăriteni, adică ortodocși. Ne numim astfel pentru că suntem drept credincioși. Avem Sfânta și dreapta credință pe care o păstrăm neîmpuținată și neadăugată, neîmpărțită și nedespărțită de două mii de ani.
Dacă vă întreabă cineva când s-a întemeiat Biserica ta, în care ești, adică Biserica Ortodoxă, să răspundeți: acum două mii de ani, pe cruce. A întemeiat-o Hristos prin vărsarea sângelui Său pe cruce. Eu țin de această Biserică pe care Hristos a întemeiat-o pe cruce și nu m-am despărțit și nici nu mă despart de crucea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Pericopa evanghelică ce se citește în această duminică, a treia din Postul Mare, este foarte scurtă. Este luată din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu, capitolul 8, versetele 34–38.
Patru versete are această pericopă evanghelică. Scurtă, dar esențială. Este o chemare imperativă, care presupune asumare prin voință proprie.
Sfântul Evanghelist Marcu, în capitolul 8, de unde este luată pericopa evanghelică, vorbește despre pelerinajul sau călătoria Mântuitorului în Cezareea lui Filip.
Cine era Filip? Era unul dintre fiii lui Irod cel Mare. Irod cel Mare este cel care era rege în timpul nașterii lui Iisus, la care au ajuns magii de la răsărit.
El a avut trei fii: Irod Antipa, care l-a decapitat pe Ioan Botezătorul, Irod Arhelaus și Irod Filip.
Despre acesta din urmă este vorba în denumirea „Cezareea lui Filip”. Acolo stăpânea Irod Filip, care la 37 de ani ajunge conducător al unei părți din ținutul lui Israel.
Cezareea lui Filip este astăzi localizată la aproximativ 200 de kilometri de Ierusalim, în zona de nord a Țării Sfinte. Se învecinează cu Siria și cu Înălțimile Golan.
Până acolo se întinde teritoriul Israelului. Este la aproximativ 200 de kilometri în linie dreaptă față de Ierusalim, iar pe șosea sunt aproape 300 de kilometri. Pe șosea se merge pe valea Iordanului până la Cezareea lui Filip, capitala întemeiată de însuși Filip, în cinstea Cezarului de la Roma, Cezarul Augustus.
Este chiar acolo, lângă muntele Hermon, de unde izvorăște Iordanul, din munte. Se află la aproximativ 80 de kilometri de Damasc, din Siria, și la aproximativ 40 de kilometri de Marea Galileii.
Hristos făcea adesea călătorii în jurul Mării Galileii și uneori parcurgea distanțe mari. Altă dată ne amintim că a mers în Siro-Fenicia, undeva în Libanul de astăzi. A trecut în acea zonă, în afara pământului lui Israel, unde a vindecat pe femeia canaaneeancă. Ea a strigat: „Miluiește-mă, Doamne!”
Și Hristos i-a răspuns: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești.” Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.
Ce înseamnă aceasta? Că Iisus Hristos nu a căutat să intervină sau să favorizeze în mod privilegiat doar pe fiii lui Israel. El a vindecat suferința umană, care este universală. Oriunde era o ființă umană, orice persoană care avea credință în puterea Lui vindecătoare primea ajutorul Lui.
Deci Mântuitorul era acolo, în acea zonă, în Cezareea lui Filip. Acolo îl întreabă pe Petru. De fapt, Petru răspunde în numele apostolilor.
Mântuitorul întreabă: „Cine zic oamenii că sunt Eu?”
Era la începutul propovăduirii, probabil în primul an de propovăduire.
Petru, care era deja un om în vârstă — probabil avea cam șaizeci de ani — răspunde. Din tradiție știm că Petru era căsătorit, din Capernaum, iar Mântuitorul a intrat în casa lui și a vindecat-o pe soacra lui Petru, cuprinsă de friguri, dar nu se vorbește că ar fi avut copii
Petru răspunde mai întâi ce spuneau oamenii: unii zic că ești Ioan Botezătorul, care fusese decapitat și ar fi revenit dintre cei morți; alții spun că ești Ilie sau unul dintre proroci.
”Dar voi?”
Și atunci Petru răspunde: „Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.”
Mântuitorul apreciază acest răspuns și spune: „Fericit ești tu, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri.”
Adică Petru spune: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu”, iar Hristos confirmă că această descoperire vine de la Tatăl Cel din ceruri și arată că El este Fiul lui Dumnezeu.
După aceea le vorbește despre pătimirea Sa și despre ceea ce urma să se întâmple la sfârșitul activității Sale pământești: că se vor sui în Ierusalim și că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși.
Aceasta era prima vestire a pătimirilor.
Sfântul Evanghelist Marcu, apropiatul lui Petru, ucenicul său, consemnează aici un detaliu pe care ceilalți evangheliști nu îl subliniază atât de mult: Petru îl ia pe Mântuitorul deoparte și începe să-L mustre.
Petru era mai în vârstă. Hristos avea în jur de treizeci și trei de ani, iar Petru avea 60 de ani, era deja un om matur. L-a luat deoparte și i-a spus, în esență: „Să nu Ți se întâmple așa ceva! Cum să fii dat în mâinile oamenilor păcătoși?”
Nu putea accepta că Mântuitorul va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși, că va fi răstignit și omorât, iar a treia zi va învia.
De ce? Pentru că erau oameni ca și noi. În preajma Mântuitorului primeau multă cinstire. Când ești în apropierea unui om prestigios, a unui împărat sau a unui rege, și tu ești cinstit odată cu el.
Așa erau și apostolii. Lumea îi prețuia pentru că erau cei doisprezece apostoli și pentru că erau în legătură directă cu Hristos. Primeau slavă de la El.
De aceea spune Mântuitorul, în Joia Pătimirilor, în rugăciunea arhierească către Tatăl: „Slava pe care Mi-ai dat-o Mie le-am dat-o lor, ca și ei să fie una, precum Noi una suntem.”
Toate acestea sunt clarificate în Sfânta Scriptură. Totul este acolo. Nu trebuie să citim Scriptura printre rânduri sau pe sărite, ca pe niște romane. Biblia se citește cu evlavie și cu multă credință, după multă rugăciune.
Așa cum se pictează icoanele. Cei care pictează icoane nu sunt doar artiști, ci iconari. Ei se roagă și postesc. De aceea icoanele depind mult de cel care le pictează. Dacă pictorul a postit, s-a rugat și a avut evlavie în timp ce picta, spunând rugăciunea, icoana capătă o putere deosebită.
Mulți pictori fac acest lucru și în vremea noastră. Și atunci icoanele devin făcătoare de minuni, pentru că sunt pictate cu multă credință și evlavie.
În mod special icoanele Maicii Domnului. Cele mai multe icoane făcătoare de minuni sunt ale Maicii Domnului. Maica Domnului a primit izvorul tămăduirilor, al tuturor darurilor și vindecărilor, de la Fiul ei, pentru că toate sunt daruri de la Hristos.
Și apostolii credeau că această stare va ține o veșnicie sau toată viața lor. Credeau că Hristos va întemeia regatul lui Israel și va alunga stăpânirea romană. Israelul era atunci o colonie romană, sub stăpânirea romanilor, sub Cezarul de la Roma. Așa credeau despre Hristos. De aceea apostolii se gândeau că, dacă Hristos va întemeia regatul, ei, ca apropiați ai Lui, vor fi și ei oameni mari, poate dregători sau slujitori de rang înalt.
Așa suntem noi, oamenii. Fiecăruia îi place să fie puțin mai sus decât ceilalți. Suntem într-o competiție. Așa erau și apostolii înainte de pogorârea Duhului Sfânt.
Dar Mântuitorul le-a profețit și le-a spus: ”Dacă Eu am pătimit, și voi veți pătimi. Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni. Vă vor scoate din sinagogi și cine vă va ucide va crede că aduce slujbă lui Dumnezeu”.
Le-a spus toate acestea Hristos.
Când doi dintre ei au cerut să stea unul de-a dreapta și altul de-a stânga Lui, Mântuitorul le-a spus: „Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul preț de răscumpărare pentru mulți.”
Știți ce îi spune Mântuitorul lui Petru? Despre care Biserica apuseană spune că ar fi temelia Bisericii, pentru că Mântuitorul a spus în Cezareea lui Filip: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.”
Dar această interpretare este greșită. Nu e vorba despre așa ceva. Nu putea Hristos să întemeieze Biserica pe o persoană omenească. Biserica s-a întemeiat pe pătimirea, răstignirea, moartea și învierea Domnului și pe adevărul că Iisus este Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu.
Pe acest adevăr a fost zidită Biserica, pe mărturisirea lui Petru, nu pe persoana lui Petru.
„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea” înseamnă pe acest adevăr că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu.
Haideți să vedem ce îi spune apoi lui Petru, ca să înțelegem că Biserica nu a fost întemeiată pe el.
După ce Petru îi spune Mântuitorului să nu meargă spre răstignire, Hristos se întoarce către ceilalți ucenici și îi spune lui Petru: „Mergi înapoia Mea, satano! Că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor.”
Pentru că fără răstignire nu putea mântui lumea. Prin pătimirea, răstignirea și moartea Sa urma să dăruiască oamenilor învierea și viața.
Toate acestea sunt consemnate în Sfânta Scriptură. Citiți cu atenție și veți vedea.
Mântuitorul arată acolo puterea crucii Sale, pe care a purtat-o pentru noi, ridicând pe ea păcatele tuturor oamenilor, de la Adam până la Hristos și de la Hristos până la sfârșitul veacurilor.
Prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat, prin răstignirea Lui și prin vărsarea sângelui pe cruce, sânge nevinovat, sânge divino-uman. Trupul l-a luat din Fecioara Maria și a fost zămislit în chip supranatural de la Dumnezeu, din Fecioara Maria, așa cum mărturisim împreună în Crez.
Îmi place să rostesc Crezul împreună cu credincioșii, mai ales cu poporul, pentru ca poporul să învețe Crezul și să-l rostească. Îl rostim împreună: episcopul, clerul și poporul. Pentru că împreună mărturisim credința deplină în Biserica noastră.
Hristos a spălat păcatele tuturor oamenilor.
Aici ni se vorbește despre teologia crucii și despre adevărul pentru care a trebuit să se împlinească profețiile. El spune că trebuie să împlinească voia Tatălui și cele scrise de proroci.
După ce vorbește despre crucea Sa, că Se va sui la Ierusalim, că va fi prins, judecat, răstignit și omorât, începe să le vorbească despre crucea fiecăruia.
Și spune cele patru versete: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Că cel ce va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cel ce își va pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelie acela îl va mântui. Că ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?”
Deci crucea Domnului și crucea noastră. De aceea, în rânduiala Bisericii noastre răsăritene, asumarea vieții creștine și propovăduirea pătimirii, morții și învierii Domnului sunt legate unele de altele.
Nu putem ajunge la înviere fără răstignire.
Domnul ne spune: „Cel ce voiește să-și mântuiască sufletul îl va pierde.”
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ne cere să ne omorâm sau să murim prin omucidere. Nu la asta se referă. Înseamnă că cel care își dă viața pentru Hristos, în mărturisirea credinței, își mântuiește sufletul. Așa au făcut primii sfinți martiri. L-au mărturisit pe Hristos și, uneori, au fost omorâți, sacrificați, martirizați, dar nu s-au lepădat de El. Preferau să-și piardă chiar viața fizică, dar să nu-și piardă sufletul. Deci îl va pierde. ”Dar cel ce va pierde sufletul său pentru Mine…” Este vorba despre noi.
Și tot Petru, în alt loc, la Matei, după ce Mântuitorul transmite această chemare, spune: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-Mi urmeze Mie.” Atunci Petru Îi spune: „Învățătorule, noi am lăsat toate și am urmat Ție. Cu noi ce va fi?”
Și Mântuitorul nu rămâne dator cu răspunsul. Le explică: „Voi, care ați lăsat toate și Mi-ați urmat Mie, încă din viața aceasta mult veți dobândi. Dar la judecata de apoi veți sta pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel.”
Adică nu vă trebuie aici mai multă mărire decât misiunea propovăduirii. Iar în lumea veșniciei veți fi în slavă împreună cu Mine. Atunci veți sta pe douăsprezece scaune, nu aici, pe poziții de demnitate rațională sau regală în lumea aceasta. În lumea veșniciei veți sta pe douăsprezece scaune.
Și acum, ca să reactualizăm puțin, să nu ne întindem prea mult, dar să actualizăm: Sfinții Apostoli au lăsat toate și au urmat lui Hristos. Și Hristos nu a rămas dator. În primul rând, i-a îmbrăcat cu Putere de Sus. După Înviere, le-a dat darul preoției, adică puterea de a lega și de a dezlega, cheile împărăției cerurilor și puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor: „Câte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și câte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer.”
Și le-a dat, tot după Înviere, mandatul de propovăduire: „Mergeți și învățați toate neamurile.” „Cel ce va crede se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi el pe sine.” Dumnezeu nu osândește pe nimeni în mod arbitrar. Oamenii care Îl resping pe Dumnezeu singuri își pregătesc osânda.
Dar înainte de aceasta, după un an de zile de școală în preajma lui Hristos — că trei ani și jumătate a stat Mântuitorul cu Apostolii — i-a trimis într-o primă misiune de probă. Sfântul Evanghelist Matei consemnează acest lucru în capitolul 10. I-a trimis în prima misiune de probă, așa cum trimiți niște ucenici să vezi cum se descurcă, să vezi ce speranță poți avea, ce trebuie corectat, ce mai trebuie îndreptat și ce mai trebuie consolidat în slujirea lor.
Această relație este și astăzi între episcopi și teologii care devin preoți și care sunt trimiși de episcopi, în numele Bisericii lui Hristos, în comunități. Episcopul hirotonește preotul și îl trimite.
Părinții îl cresc, îl dau la teologie, îl susțin în școală. După ce termină școala, ajunge la episcop. Episcopul îl cercetează cu duhovnicul și apoi îl sfințește și îl trimite prin mandat sau decizie. Nu merge nimeni de la sine. Noi nu suntem protestanți sau neoprotestanți, să ne alegem în mod popular.
La noi este sacerdoțiu. Și sacerdoțiul se dăruiește. Nu se poate cere. Preoția nu se cere și nici nu se cumpără cu bani. Se dăruiește celor aleși, hotărâți de Dumnezeu. Ce se cumpără pe bani nu se sfârșește bine și nu se termină cum trebuie. Poate sfârși în fatalitate și în tragedie, dacă, Doamne ferește, se cumpără pe bani.
Harul nu se poate plăti cu bani. Este gratuit. Și pentru har trebuie jertfă, responsabilitate, lepădare de lume, lepădare de sine, de ai tăi, de locul unde te-ai născut și unde ai crescut, și mers în locul pe care ți-l arată Dumnezeu. Asta au făcut apostolii.
Înainte însă, când i-a trimis în prima misiune de probă, le-a dat, zice, putere asupra duhurilor necurate. Și după o vreme, apostolii s-au întors cu bucurie și au spus Mântuitorului: „Doamne, chiar și duhurile ni se pleacă nouă în numele Tău.”
Și Mântuitorul S-a bucurat de succesul apostolilor, pentru că erau ai Lui. S-a bucurat. Dar i-a și luminat. Le-a zis: „Nu vă bucurați de asta, că vi se pleacă vouă duhurile, că aveți puțină publicitate și puțină popularitate. Bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” Adică voi veți ajunge unde merg Eu.
Actualizarea este aceasta: fiecare slujitor al lui Dumnezeu este un apostol, fie că este episcop. Patriarhul este tot episcop. Mitropolitul este tot episcop. Papa e tot episcop. Episcopatul este sacerdoțiu, care are deplinătatea harului și care apoi sfințește preoții și diaconii și îi trimite la misiune în numele lui Hristos.
Episcopul primește și el de la Hristos, prin hirotonie, această slujire, prin alți episcopi, cel puțin 3. Hirotonia se face de către cel puțin trei episcopi, pentru ca să fie validă și statornică, ca să nu se poată face prin înțelegerea a doar două persoane. Este alegere prin Sinod, inspirată de Duhul Sfânt, și aceasta este rânduiala Bisericii noastre. Nu este simplă numire.
În Biserica Romano-Catolică, Papa trimite episcopii. La noi îi trimite Sinodul, prin alegere și hirotonie. Dacă nu este hirotonie, atunci nu este validă.
În primele patru secole au existat și episcopi căsătoriți, dar a intervenit nepotismul. Dar s-a constatat că este mai bine ca episcopul să nu aibă rude apropiate care să influențeze slujirea. Suntem oameni, iar atunci s-a rânduit ca episcopii să fie singuri, pentru a avea libertate deplină și pentru a nu căuta la fața omului.
Așa au rânduit Sfinții Părinți și așa este până astăzi, de aproximativ 1600 de ani. Episcopii se aleg dintre preoții necăsătoriți, dintre călugări. Ei sunt aduși în față după alegere, sunt hirotoniți și sunt trimiși acolo unde are nevoie Biserica.
Așa cum a spus Mântuitorul: „Mergeți și învățați toate neamurile.” Exact cum i-a spus Dumnezeu lui Avraam: „Ieși din casa ta, din neamul tău, din pământul tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta.”
Acest lucru l-au făcut apostolii. Au mers la neamuri și au încreștinat popoarele care erau cunoscute atunci. Apostolii au călătorit mult, au circulat cu corăbii și au încreștinat mai întâi neamurile care aveau ieșire la mare, în jurul Mării Mediterane, pentru că acolo au putut ajunge mai ușor.
Așa sunt trimiși și episcopii, așa sunt trimiși și preoții, ca să păstorească. Și cum trebuie să păstorească? Cu o responsabilitate desăvârșită, în totală lepădare de interesele personale, cu slujire fără diferențiere. Nu trebuie să caute la fața omului.
De aceea, uneori vedeți că credincioșii sunt oarecum contrariați când noi, preoții sau episcopii, acordăm cinste celor aleși. Uneori li se pare că este exagerat. Dar întotdeauna a fost așa.
Le dăm cinste, în mod special, celor care reprezintă comunitatea, județul sau țara. Așa a spus și Mântuitorul: „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Nu confundăm lucrurile.
Îi cinstim pe cei aleși de popor, îi respectăm și îi îndrumăm dacă ne cer sfat, pentru că avem experiență, verticalitate, demnitate și libertate. Ei, uneori, sunt legați de un anumit curent politic și nu pot ieși din constrângerile ideologiei sau ale politicii pe care o slujesc.
Noi nu avem așa ceva. Singura noastră politică este adevărul: Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și mântuirea credincioșilor. Așa suntem și așa trebuie să fim.
Și când, uneori, ne judecați, poate nu știți toate lucrurile. Noi slujim Biserica.
Biserica nu a fost niciodată aservită. A fost loială, dar nu aservită. Nu a putut fi aservită și niciodată nu va putea fi, pentru că este a poporului. Biserica este a tuturor: a oamenilor simpli, a profesiilor, a întregii societăți, inclusiv a demnitarilor care sunt creștini.
Noi trăim într-un fel de simfonie post-bizantină. Astăzi este mai greu, pentru că există mai multe curente politice. Ei se lovesc unii pe alții și, din păcate, ajunge și în Biserică cearta lor. Iar oamenii văd aceasta și spun: „Uite, se ceartă.”
Revenind…
Nu ne oprim aici, pentru că sunt realități pe care le trăim și le cunoaștem. Noi suntem ai tuturor și suntem chemați acolo unde Dumnezeu și Biserica ne-au trimis. Acolo merge preotul.
Preotul este al tuturor. Preotul este părinte. Îl numim părinte. Lumea spune „domn’ părinte”, dar, de fapt, el este părintele nostru. Ce frumos cuvânt: părinte!
El este învățător, el este păstor. El vine primul la biserică. Stă și se roagă, uneori stă în genunchi. La Liturghie stă în picioare.
Vedeți? Eu vă spun că sunt străni și scaune, ca să vedeți cât se stă în picioare, pentru că și preotul stă în picioare. La toată Liturghia nu stă jos deloc.
Noi am încercat să ne acomodăm, să modelăm lucrurile și să creăm puțin confort. Dar să știți că a fi căldicei nu este același lucru cu a fi hotărâți și deciși să mergem până la capăt cu slujirea.
Crucea a avut stații, pentru că Mântuitorul a căzut sub ea, dar nu a avut odihnă. Purtarea ei a fost cu jertfă, cu suferință, prăbușindu-Se sub povara crucii. Așa este și Liturghia. Liturghia este euharistică.
Nu vorbesc acum critic. Noi, în Ardeal, în general, ne-am inspirat și din Occident și am pus și noi bănci în unele biserici.
Prefecta de Maramureș, o distinsă doamnă, venea la noi la catedrală. Aveam o relație bună. Și m-a întrebat: „De ce nu puneți scaune în biserică? Că obosiți oamenii. Și slujba e lungă, cel puțin două ceasuri.”
I-am spus: „Doamnă prefect, când vom avea mai puțini oameni la biserică, vom pune și scaune. Deocamdată nu încap. Nu vedeți că sunt unul lângă altul în catedrală? Sunt două mii de oameni. Cum să pui două mii de scaune? Nu ai cum. Punem pe lateral, așa cum este tradiția.”
Copiii mai mici pot să stea și jos, dar și la noi, la catedrală, au început unii să aducă scaune pe care le folosim la evenimente, iar apoi fiecare le ia și se așază unde poate.
Suntem osteniți, dar suntem chemați să mergem în urma lui Hristos, Cel care Și-a purtat crucea.
Preotul este chemat să fie întâiul în toate: fie ajutorul celor aflați în nevoie, fie samarineanul cel milostiv, fie păstorul cel luminat, fie un om drept. Să nu facă concesii, să nu se asocieze politic și să nu facă politică partinică.
Sigur, există primari care ajută mai mult și alții mai puțin, fără supărare. Dar este bine să lucrăm împreună: preotul, primarul, directorul școlii.
Unde se înțeleg, viața merge frumos și bine, iar comunitatea prosperă. Așa trebuie să fie. Să nu fie separați unii de alții, pentru că slujesc aceeași comunitate.
Dar fiecare pe locul lui, fără să se suprapună unul peste celălalt. Nu intră preotul să facă politica primăriei și nici primarul să facă rânduiala în biserică.
Ne respectăm fiecare slujirea. Și atunci lucrurile merg cel mai bine și cel mai frumos. Atunci păstorul este înțeles, ascultat și luminat.
Așa au fost păstorii noștri și așa sunt, după modelul Mântuitorului, al sfinților apostoli, al sfinților părinți și al sfinților din neamul nostru, care au purtat crucea lui Hristos.
Amin. Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.”
