Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, a rostit duminică, 22 martie, la Mănăstirea Bârsana, după Sfânta Liturghie, o predică amplă despre înțelesurile Duminicii a IV-a din Postul Mare, despre puterea rugăciunii și a postului, dar și despre responsabilitatea episcopilor, a preoților și a conducătorilor de a-și apăra poporul, credința și valorile.
În cuvântul său, ierarhul a explicat sensul duhovnicesc al duminicilor din Postul Mare, a evocat moștenirea de credință a Maramureșului și a insistat asupra atitudinii Mântuitorului față de Apostoli, pe care a prezentat-o drept model de slujire și de conducere.
PS Iustin a explicat semnificația duhovnicească a Duminicii a IV-a din Post
În debutul predicii, PS Iustin a așezat această duminică în contextul urcușului liturgic spre Înviere și a arătat că fiecare duminică din Postul Mare are o încărcătură teologică aparte.
PS Iustin a spus că „suntem în Duminica a IV-a din Sfântul și Marele Post al Învierii Domnului, postul pregătitor pentru praznicul înălțător, mare, sfânt și luminat al Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos” și a subliniat că, pe parcursul acestei perioade, „avem mai multe duminici importante, așezate de Sfinții Părinți cu o semnificație teologică și duhovnicească deosebită”.
Ierarhul a trecut în revistă Duminica Ortodoxiei, Duminica Sfântului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfântului Ioan Scărarul și Duminica Sfintei Maria Egipteanca, arătând că toate aceste repere liturgice îl învață pe om cum să-și mărturisească și cum să-și trăiască credința.
Ierarhul a vorbit despre rădăcinile puternice ale credinței în Maramureș
Un loc important din predică a fost dedicat istoriei bisericești a Maramureșului și rezistenței ortodocșilor din acest ținut. PS Iustin a evocat figura Sfântului Iosif Mărturisitorul din Maramureș și a insistat asupra faptului că tăria credinței din această parte de țară s-a păstrat prin multă jertfă.
PS Iustin a afirmat: „Asta este istoria adevărată, nu cea falsificată, care uneori este popularizată”, iar apoi a adăugat că „de aceea e atât de puternică credința aici, în Maramureș, că a fost apărată cu multă jertfă, pătimire și vârtoșie de acest bărbat apostolic care a fost Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul”.
Totodată, episcopul a vorbit și despre marii păstori ai locului, evocându-l cu emoție pe Arhiepiscopul Iustinian, despre care a spus că a fost „mult rugător pentru noi toți, păstorul cel blând și bun și povățuitor luminat”.
PS Iustin a tâlcuit Evanghelia vindecării fiului lunatic
În partea centrală a predicii, ierarhul a explicat pericopa evanghelică a vindecării fiului lunatic, insistând asupra dialogului dintre Mântuitorul Hristos și tatăl îndurerat, ajuns la capătul puterilor sale.
PS Iustin a arătat că tatălul copilului și-a pus în Hristos ultima nădejde și a evidențiat cuvintele decisive rostite în fața Domnului: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.
Ierarhul a explicat că Mântuitorul nu urmărea doar vindecarea trupească a copilului, ci și întărirea credinței tatălui. În acest context, PS Iustin a spus că Hristos „îi stimulează, îi activează credința și vrea să o exprime”, iar răspunsul tatălui rămâne una dintre cele mai puternice mărturisiri din Evanghelie.
„Această atitudine a Mântuitorului este model pentru episcopi, pentru conducători”
Unul dintre cele mai puternice pasaje ale cuvântului rostit la Mănăstirea Bârsana a fost cel în care PS Iustin a vorbit despre atitudinea Mântuitorului față de Apostoli, atunci când aceștia erau batjocoriți de mulțime și puși în dificultate de cărturari și farisei.
Referindu-se la reacția fermă a lui Hristos, PS Iustin a spus limpede: „Nu-I plăcea Mântuitorului ca ucenicii Săi să fie înfruntați și supuși răutății omenești”. Pe această temelie, ierarhul a formulat și aplicația pastorală și națională a predicii sale:
„Această atitudine a Mântuitorului este model pentru episcopi, pentru conducători, să-și apere poporul, să nu se lase dominați de alte popoare puternice, să fie drepți, să apere nația, valorile, credința.”
PS Iustin a continuat în același registru și a arătat că episcopul are datoria de a-și apăra slujitorii în fața nedreptăților și a ponegririlor. „Este model pentru episcopi să-și apere preoții și călugării în fața ostilităților lumii, chiar și ale unor conducători abuzivi”, a spus ierarhul.
Mai mult, PS Iustin a subliniat că apărarea clerului nu înseamnă acoperirea greșelilor, ci discernământ, dreptate și refuzul judecății pripite: „Episcopul trebuie să-și apere preoții, nu pentru greșelile pe care le-ar face, ci pentru nedreptățile care li se fac, pentru ponegriri, pentru jigniri.”
Rugăciunea și postul, armele lăsate de Hristos Bisericii
În continuarea tâlcuirii Evangheliei, PS Iustin a insistat asupra răspunsului dat de Mântuitorul Apostolilor, care L-au întrebat de ce ei nu au putut să vindece copilul.
Ierarhul a amintit cuvintele lui Hristos: „Acest duh de neputință nu iese decât cu rugăciune și cu post”, explicând că aceasta este calea de luptă împotriva păcatului, a patimilor și a lucrării răului în viața omului.
PS Iustin a spus că „de păcate nu ne putem izbăvi și vindeca decât prin rugăciune și post, și apoi prin milă, iertare și iubire, prin faptele milei creștine”. În această cheie, ierarhul a arătat că postul nu poate fi redus la simplă abstinență alimentară, ci trebuie unit cu rugăciunea, fapta bună și participarea la viața Bisericii.
PS Iustin: „Trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-am născut creștini”
În ultima parte a cuvântului său, Episcopul Maramureșului și Sătmarului a vorbit despre frumusețea vieții creștine, despre rostul sărbătorilor și despre recunoștința pe care omul trebuie să o aibă pentru darurile primite de la Dumnezeu.
PS Iustin a afirmat: „Trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-am născut creștini, că am fost botezați și apoi am fost învățați, în cei șapte ani de acasă, bunul simț românesc, cum să ne închinăm, cum să ne rugăm, cum să fim oameni între oameni, oameni de omenie, drepți, corecți, adevărați, să-L iubim pe Dumnezeu, să iubim credința noastră ortodoxă strămoșească și valorile sfinte.”
Predica s-a încheiat cu un nou îndemn la statornicie, la recunoștință și la folosirea armelor duhovnicești pe care Hristos le-a lăsat Bisericii: „postul, rugăciunea, faptele bune, pacea, iertarea, milostivirea și iubirea”.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Iustin, duminică, 22 martie, la Mănăstirea Bârsana, după Sfânta Liturghie oficiată de Episcopul Maramureșului și Sătmarului:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preacuvioși și preacucernici părinți împreună slujitori, preacuvioase maici, onorate oficialități, preaiubiți și cinstiți credincioși,
Suntem în Duminica a IV-a din Sfântul și Marele Post al Învierii Domnului, postul pregătitor pentru praznicul înălțător, mare, sfânt și luminat al Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Pe parcursul postului de șase săptămâni, 40 de zile, la care se adaugă Săptămâna Sfintelor Pătimiri, avem mai multe duminici importante, așezate de Sfinții Părinți cu o semnificație teologică și duhovnicească deosebită.
Duminica I din Postul Mare este închinată Ortodoxiei. Se numește Duminica Ortodoxiei sau a dreptei credințe, a biruinței dreptei credințe asupra tuturor rătăcirilor și a statornicirii învățăturii despre cinstirea Sfintelor Icoane.
Cinstim icoana Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care, prin întruparea Sa de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, luând chip omenesc, a făcut posibilă zugrăvirea chipului Său. El este Dumnezeu adevărat și om adevărat.
Cinstim apoi icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care s-a învrednicit să nască de la Duhul Sfânt, pe Fiul lui Dumnezeu, iar mai departe cinstim icoanele Sfinților Apostoli, cei doisprezece, ocrotitorii acestei sfinte mănăstiri, după cum a rânduit, cu înțelepciune, la punerea pietrei de temelie, vrednicul de pomenire Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Iustinian.
De asemenea, cinstim icoanele tuturor sfinților din Biserica lui Hristos: mucenici, cuvioși, preacuvoși, sfinți părinți, mărturisitori din toate veacurile și din toate neamurile, inclusiv din neamul nostru.
După anul 1990, Biserica Ortodoxă Română a lucrat la descoperirea și confirmarea sfințeniei vieții unor sfinți români: voievozi, ierarhi și mărturisitori care au apărat dreapta credință. Între aceștia se află și Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureș, care a păstorit această episcopie mult încercată și martirizată în trei rânduri.
Sfântul Iosif a păstorit între 1692-1711 și a slujit aici, în această vatră care exista pe vremea Sfântului Iosif. Și aici a rezidat ultimul episcop cunoscut cu numele și pomenit de părintele academician și istoric al Bisericii Ortodoxe Române Mircea Păcurariu, care a rezidat la Mănăstirea Bârsana în 1739, ultimul episcop înainte de desființarea Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului.
Și, după Gabriel de Bârsana, 200 de ani românii ortodocși n-au mai avut voie să aibă un episcop de legea lor, că au fost trecuți cu forța, declarați uniți cu Roma sau greco-catolici. N-au trecut niciodată, că n-au fost consultați. Au fost declarați de imperiu, de Curtea de la Viena, greco-catolici, pur și simplu, fără să fie întrebați dacă vor sau nu. N-a riscat imperiul că ar fi fost niște revolte pe care nu le-ar fi putut potoli, că n-ar fi acceptat maramureșenii, urmașii Sfântului Iosif, să treacă. Și atunci nu i-au consultat; în acte i-au declarat uniți cu Roma sau greco-catolici.
Asta este istoria adevărată, nu cea falsificată, care uneori este popularizată. Deci pe toți sfinții și în special pe Sfântul Iosif noi îl cinstim, că avem credința lui. De aceea e atât de puternică credința aici, în Maramureș, că a fost apărată cu multă jertfă, pătimire și vârtoșie de acest bărbat apostolic care a fost Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul. Lui datorăm credința atât de vie, frumoasă, puternică și adevărată pe care o avem noi, maramureșenii.
Și apoi păstorilor care au păstorit cel mai prestigios în ultima vreme, sigur, pe care l-am iubit și-l iubim și-l cinstim ca pe un sfânt, că a fost cu viață sfântă, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Iustinian, mult rugător pentru noi toți, păstorul cel blând și bun și povățuitor luminat.
Deci, în prima duminică îi cinstim pe sfinți și Sfintele Icoane. În cea de-a doua este numită a Sfântului Grigorie Palama. Deci, în prima ne mărturisim credința, în duminica a doua arătăm cum se trăiește credința.
În cea de-a doua este numită a Sfântului Grigorie Palama. Deci, în prima ne mărturisim credința, iar în duminica a doua arătăm cum se trăiește credința.
Acest Sfânt Grigorie Palama a arătat și a teologhisit ceea ce a învățat. A trăit până în 1359, fiind trecut în calendar în secolul al XIV-lea. A fost Arhiepiscop al Tesalonicului, în Grecia, și a viețuit la Athos.
El ne-a învățat că viața se poate trăi în conformitate cu mărturisirea credinței adevărate. Prin despătimire, prin lepădarea de păcate, prin post, rugăciune și fapte bune, prin isihie și liniștire, prin depărtarea de lumea pământească, omul poate pregusta lumina Împărăției lui Dumnezeu, pacea și bucuria Împărăției lui Dumnezeu. Duminica a doua.
În Duminica a treia cinstim Sfânta Cruce, la jumătatea postului. Este așezată în mijlocul postului Sfânta Cruce. De ce? Pentru că, văzând crucea lui Hristos pe care S-a răstignit și pe care a sfințit-o prin vărsarea sângelui Său, să purtăm și noi crucea postului și a nevoințelor. Pe cât ne este cu putință nouă, oamenilor, câtă evlavie și credință avem și voință.
Știți, se spune: dai voință, iei putere. Așa se spune în creștinism. Adică accepți și primești să te nevoiești, iar Dumnezeu îți dă putere să o faci.
În Duminica a IV-a îl cinstim pe Sfântul Ioan Scărarul, mare părinte, cea de astăzi, care a trăit în secolul VI, începutul secolului VII, și care a scris o lucrare normativă numită Scara dumnezeiescului urcuș sau Scara Raiului, în treizeci de trepte, explicând în mod duhovnicesc cum se poate omul despătimi și cum poate parcurge etapele despătimirii, să ajungă la desăvârșire și să primească Împărăția cerurilor în dar de la Hristos.
Duminica următoare este a Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, o sfântă mare, care în tinerețea ei a fost păcătoasă, iar apoi, la șaptesprezece ani, a mers la Ierusalim, s-a lepădat de toate păcatele și a stat patruzeci și șapte de ani în pustie, încât, atunci când se ruga, se ridica de la pământ și a trecut Iordanul ca pe uscat; așa a văzut-o Sfântul Zosima. Viața ei a fost scrisă de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului.
De ce este așezată viața acestei sfinte, care a fost păcătoasă în tinerețe? Să nu deznădăjduim! Este pildă că, oricâte păcate ar săvârși omul, oricât de multe și grele ar fi, dacă renunță la păcate și se întoarce la Dumnezeu, se poate mântui, se poate sfinți și desăvârși și dobândi puterea de a face minuni.
Mulți sfinți au fost în tinerețe păcătoși și au devenit sfinți mari, ca și Maria Egipteanca. Deci să nu deznădăjduim în lucrarea noastră duhovnicească, ci să stăruim. De aceea este așezată.
Și apoi, în Duminica a șasea, este Praznicul Împărătesc al Floriilor, Intrarea Domnului în Ierusalim.
Urmează săptămâna Sfintelor Pătimiri sau Săptămâna Mare și apoi noaptea Învierii și Sfintele Paști, care sunt trei zile. Nu zicem Paște, zicem Paști, adică sunt trei zile, la plural. Nu zicem Paște, la singular, zicem Paști, la plural, că sunt trei zile de sărbătoare de Paști.
Deci suntem acum în Duminica a patra și pericopa evanghelică ce se citește în această duminică, rânduită de Sfinții Părinți, ne vorbește despre vindecarea fiului lunatic. Este de la Sfântul Evanghelist Marcu, din capitolul 9.
În capitolul 8, Mântuitorul se afla, ne spune și ne relatează Sfântul Evanghelist Marcu, în Cezareea lui Filip. Cezareea lui Filip este în nordul Țării Sfinte, la graniță cu Iordania, în apropierea Muntelui Hermon, de unde izvorăște Iordanul. Și se zice Cezareea lui Filip pentru că acolo a făcut o cetate Irod Filip, unul dintre cei trei fii ai lui Irod cel Mare. Și se găsește Cezareea lui Filip la 200 de kilometri de Ierusalim.
După evenimentul din Cezareea lui Filip, când Mântuitorul îi întreabă pe Apostoli: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?”, Apostolii îi răspund: „Unii zic că ești Ilie, alții Ioan Botezătorul”. „Dar voi cine ziceți că sunt?” Și Petru, care era decan de vârstă, cel mai bătrân, avea probabil vârsta pe care o am eu acum, 60 plus, era și căsătorit. Ne aducem aminte că Mântuitorul a intrat în casa lui și a vindecat-o pe soacra lui, care era cuprinsă de friguri, relatează Sfântul Evanghelist Matei.
Și Petru răspunde: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu”. Mântuitorul este bucuros de mărturisirea lui Petru și a tuturor celorlalți apostoli și spune atunci: „Fericit ești tu, Simone, fiul lui Iona, că nu carnea și sângele, ci Tatăl Meu Cel din ceruri ți-a descoperit aceasta. Și Eu îți zic ție: tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui”.
Piatra nu este Petru. Piatra este mărturisirea credinței, piatra este adevărul pe care l-a mărturisit Petru, că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu. Aceasta este piatra de temelie a Bisericii.
Hristos coboară din Cezareea lui Filip și le spune pentru prima dată apostolilor că, la sfârșitul activității Sale, urmează să urce la Ierusalim și să fie dat în mâinile oamenilor păcătoși.
Coboară înspre Marea Galileii și se oprește la poalele Taborului, unde îi ia pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, se urcă pe Tabor și are loc minunea Schimbării la Față.
După Schimbarea la Față, Mântuitorul coboară de pe munte și suntem exact în momentul pe care ni-l relatează Evanghelia de astăzi. Coboară de pe munte și, la poalele muntelui, erau ceilalți nouă apostoli, în lume, în lumea cu frământările și tulburarea ei.
Ceilalți nouă apostoli au rămas jos, muntele Taborul are cam 550 de metri înălțime. Este la 17 km de Marea Galileii și este o colină propriu-zisă, nu un munte înalt. Acolo localizează evangheliștii și tradiția Bisericii că a avut loc Schimbarea la Față.
La poalele muntelui, ceilalți nouă apostoli erau strâmtorați de mulțime. Ce s-a întâmplat? Un tată îndurerat a adus la Sfinții Apostoli pe fiul lui, care era lunatic, adică avea un soi de epilepsie care îl chinuia o dată pe lună. De aceea se zice lunatic. Și era foarte îndurerat și îngrijorat.
L-a adus la apostoli, că a auzit că și apostolii pot face vindecări și minuni. De data aceasta n-au reușit. Și atunci cărturarii și fariseii, care erau și ei de față și unii dintre contestatarii Mântuitorului, au început să-i batjocorească pe apostoli.
„Vedeți că sunteți falși taumaturgi sau vindecători, că nu puteți să vindecați.” Și se sfădeau cu apostolii.
Și în momentul acela apare Mântuitorul, coborând de pe munte. Când mulțimea a văzut că apare Hristos, toată s-a întors spre El. Și Mântuitorul a auzit larma și sfada dintre cărturari și farisei, care strigau la apostoli. Și i-a întrebat: „De ce vă sfădiți? Ce probleme aveți?”
Și atunci vine tatăl copilului bolnav și, în genunchi, înaintea Mântuitorului, zice: „Învățătorule, am adus la ucenicii Tăi pe fiul meu, care este lunatic, este bolnav și suferă grav. Și are un duh de neputință, duh care adesea îl aruncă în foc și în apă. Și suntem îngrijorați că vrea să-l piardă, să-i ia viața. Și, dacă poți ceva, ajută-ne nouă!”
Mântuitorul spune niște cuvinte foarte severe, dure: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Aduceți-l aici la Mine!”
După ce îl aduc în fața Mântuitorului, duhul necurat, care nu suportă prezența lui Hristos — veți vedea uneori oameni stăpâniți de duhuri necurate în mod învederat — când îi duci la biserică, la icoane, la moaște, la Taina Sfântului Maslu, încep să se manifeste violent. Sunt și astăzi situații de acest gen. Medicii nu pot face nimic, din punct de vedere medical, decât ameliorează, paleativ, îi ajută. Numai Hristos poate să-i vindece pe acești oameni stăpâniți de duhuri necurate.
Așa și aici. A început să strige și să tremure copilul, duhul care îl stăpânea, când a ajuns în fața lui Hristos.
Și Mântuitorul, ca un doctor, procedează: nu trece direct la vindecarea lui. Îl întreabă pe tatăl copilului de când îl are. Și a zis tatăl: „Din pruncie. Adesea îl aruncă în foc și în apă. Și, dacă poți ceva, ajută-ne nouă! Fie-Ți milă de noi!”
Atunci, ca să activeze, să stimuleze și să dea putere credinței tatălui, care își exprima ultima speranță, ajuns la ultima frontieră — auzise că Hristos face minuni pe care nu le poate face nimeni și vindecă boli pe care nu le pot vindeca medicii — Hristos nu a vindecat boli pe care le puteau vindeca medicii, ca să nu intre în conflict cu știința medicală.
Nu a vindecat urechi sau picioare rupte, nu. Acestea le puteau vindeca medicii.
A vindecat orbul din naștere, paraliticul pe care nu îl putea vindeca nimeni, femeia cu scurgere de sânge, care a cheltuit toată averea la medici și nu s-a putut vindeca, femeia gârbovă a vindecat-o, și mulți demonizați, și a înviat morți.
Și atunci tatăl copilului și-a pus ultima speranță: dacă nici Hristos nu ne poate ajuta, atunci am pierdut speranța că se va face vreodată bine. Și Mântuitorul îi stimulează, îi activează credința și vrea să o exprime. Și zice: „Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”. Și este foarte puternică expresia.
Era foarte dragă părintelui Nicolae de la Rohia, evreu creștinat, care a suferit în temnițele comuniste și s-a botezat, a devenit creștin din evreu, în temnița de la Jilava, în 15 martie 1960.
Și atunci tatăl strigă, în genunchi, în fața Mântuitorului: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”, adică puținei mele credințe. „Nu căuta la credința mea, că poate nu este suficientă. Arată-Ți iubirea și puterea și vindecă-mi copilul.”
Și atunci Mântuitorul S-a întors către copil și a certat duhul necurat și a zis: „Duh mut și surd, îți poruncesc să ieși din el și să nu-l mai chinuiești.” Și duhul l-a aruncat la pământ, încât cei de față au crezut că a căzut ca mort. Iar Mântuitorul, apucându-l de mână, l-a ridicat și l-a dat tatălui său.
După acest episod, apostolii L-au întrebat pe Mântuitorul: „Învățătorule, de ce n-am putut să-l vindecăm noi?”, că altădată au avut putere să vindece. Când i-a trimis în prima misiune de probă, în primul an, după ce i-a chemat, i-a trimis doi câte doi. Și, după o lună, două, trei, s-au întors la Mântuitorul și I-au spus: „Învățătorule, și duhurile ni se supun când chemăm numele Tău.” Și Mântuitorul S-a bucurat de succesul lor.
Așa cum, de data aceasta, S-a întristat de atitudinea mulțimii, care îi certa pe apostoli. Nu-I plăcea Mântuitorului ca ucenicii Săi să fie înfruntați și supuși răutății omenești. De aceea a zis: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi?”
Apostolii au lăsat toate și L-au urmat pe Hristos și nu permitea nimănui să se lege de ei. Am spus-o și anul trecut și de fiecare dată când îmi amintesc spun acest lucru.
Această atitudine a Mântuitorului este model pentru episcopi, pentru conducători, să-și apere poporul, să nu se lase dominați de alte popoare puternice, să fie drepți, să apere nația, valorile, credința.
Este model pentru episcopi să-și apere preoții și călugării în fața ostilităților lumii, chiar și ale unor conducători abuzivi. Episcopul trebuie să-și apere preoții, nu pentru greșelile pe care le-ar face, ci pentru nedreptățile care li se fac, pentru ponegriri, pentru jigniri. Că uneori suntem tentați să criticăm și să lovim chiar în preot.
Și atunci episcopul trebuie, cum zice Sfântul Apostol Pavel, să nu primească învinuire împotriva preotului decât din gura a două sau trei mărturii, nu de la o singură persoană. Să verifice dacă ceea ce i se impută este adevărat.
Aceasta este atitudinea episcopului față de preoți, pe care trebuie să-i apere, și atitudinea preotului față de credincioși. Și ei pot intra în conflict, iar atunci preotul trebuie să fie drept și corect. Nu trebuie să țină partea unuia în defavoarea celuilalt. Trebuie să-i iubească pe toți. Așa a iubit și Hristos, pe cei drepți și pe cei păcătoși. A fost nepărtinitor și a mântuit mai ales pe cei păcătoși.
Și Mântuitorul, de data aceasta, le spune apostolilor: „Acest duh de neputință nu iese decât cu rugăciune și cu post”, adică ne dă soluția pentru totdeauna.
Lucrarea duhurilor necurate în viața noastră, căderile noastre, care, dacă sunt multe și nu sunt îndreptate și nu ne căim, devin patimi. Și patimile sunt numite de Sfinții Părinți demoni. Deci omul devine pătimaș și pătimitor. Și, dacă nu-și mărturisește păcatele și dacă nu se căiește de ele și nu renunță la ele, orice păcat poate fi iertat, cu o condiție: să te căiești, să te îndrepți și să nu-l mai săvârșești.
În Vechiul Testament, prorocul Isaia, prin cuvintele lui Dumnezeu, zice: „De vor fi păcatele tale negre ca tăciunele, ca zăpada le voi albi”, că are putere să o facă, să șteargă păcatele, să te ierte.
În această perioadă suntem, și despre acest lucru vorbește Mântuitorul apostolilor: de păcate nu ne putem izbăvi și vindeca decât prin rugăciune și post, și apoi prin milă, iertare și iubire, prin faptele milei creștine.
Aici suntem în această duminică, iar Sfântul al cărui nume îl poartă duminica, Sfântul Ioan Scărarul, ne arată și cum acești mari sfinți ai Bisericii lui Hristos au reușit să biruiască, după modelul Bunului Păstor, după modelul Mântuitorului, Care a fost întru toate asemenea nouă.
El a pătimit întâi, a postit întâi și ne-a arătat că se poate postul de 40 de zile. El ne-a spus că nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Și că pâinea este necesară, de aceea ne rugăm: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”.
Dar, în același timp, ne-a clarificat că pâinea este necesară pentru întreținerea vieții biologice, a vieții fizice. Avem însă nevoie și de hrană duhovnicească, care este rugăciunea și postul, pentru a întreține viața sufletului. Și sufletul are nevoie de hrană; el este viu, dar are nevoie de această hrană.
Hrana pentru suflet este rugăciunea, postul, împărtășirea cu Sfintele Taine, participarea la viața Bisericii. Vedeți, când venim la biserică, când intrăm în biserică, ieșim din lume, din lumea profană, să nu zic păcătoasă. Este lumea în care trăim, în care ne ducem existența și în care ne-am născut.
Atunci când a hotărât Dumnezeu să venim pe lume, ne-a adus, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, din neființă la ființă. Ne-am născut într-un anumit loc, într-un anumit timp, într-o familie creștină, și trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-am născut creștini, că am fost botezați și apoi am fost învățați, în cei șapte ani de acasă, bunul simț românesc, cum să ne închinăm, cum să ne rugăm, cum să fim oameni între oameni, oameni de omenie, drepți, corecți, adevărați, să-L iubim pe Dumnezeu, să iubim credința noastră ortodoxă strămoșească și valorile sfinte.
Toate acestea le-am primit și pentru toate îi mulțumim lui Dumnezeu. Și mergem pe urmele lui Hristos, ale Sfinților Apostoli, ale Maicii Domnului și ale tuturor sfinților în această călătorie a vieții noastre.
În timpul postului mergem mai des la biserică. Slujbele sunt mai multe și mai lungi, pentru că acestea sunt armele pe care le oferă Biserica pentru a lupta împotriva vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Credința noastră ortodoxă este atât de frumoasă și atât de intensă mai ales în Postul Mare.
Dumnezeu nu ne lipsește de bucurie. Avem momente în viață când ne bucurăm: ne bucurăm de copiii noștri, ne bucurăm că cresc, după ce am întemeiat o familie, ne îngrijim să crească bine, îi pregătim pentru viață, îi ducem la școală, îi îndrumăm spre o profesie. Toate acestea sunt bucurii și binecuvântări, chiar dacă sunt presărate uneori cu momente mai grele.
Viața este frumoasă și este unică. Este darul pe care îl avem de la Dumnezeu, fără să-l fi cerut, un dar al vieții cu tot ce ține de ea. De aceea, în biserică intrăm pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru toate.
Biserica este spațiu sacru, spațiu sfânt. Biserica din satul nostru, unde ne-am botezat, unde am crescut, unde ne-am rugat și am participat la sărbători, la praznicele sfinte – Paști, Crăciun, Adormirea Maicii Domnului, Sfinții Apostoli – toate aceste sărbători dau frumusețe vieții.
Cât de tristă ar fi viața fără sărbători! Noi, românii, fiind un popor creștin, trăim în duhul și respirația sărbătorilor. Viața împodobită cu sărbători este asemenea unei grădini frumoase, pline de flori bine mirositoare.
În biserică învățăm tainele mântuirii și lucrarea mântuirii. Le-am învățat de la sfinți, de la părinții noștri, de la părinții duhovnicești. Învățăm să iubim, să cinstim și să prețuim pe cei care ne-au dat viață.
Este o mare durere când îți pierzi părinții. Cât timp îi ai, rămâi copil, chiar dacă ai 50 sau 60 de ani. Când nu îi mai ai, simți că ai îmbătrânit. Părinții sunt icoane și modele pentru noi. Să-i iubim și să-i cinstim, pentru că Dumnezeu ni i-a dăruit, iar ei ne-au dăruit tot ce avem.
Pentru toate acestea și pentru faptul că, în Biserica noastră strămoșească, purtăm armele pe care ni le-a dat Mântuitorul – postul, rugăciunea, faptele bune, pacea, iertarea, milostivirea și iubirea – să-I mulțumim lui Dumnezeu și să ne facem vrednici de toate acestea.
Amin. Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.
Mulțumim bunului Dumnezeu că ne-am întâlnit și în acest an, în această duminică. Este al șaselea an când venim în Postul Mare la Mănăstirea Bârsana și acum am stabilit ca în Duminica a patra să venim. A fost într-un an și în Duminica a treia, a Sfintei Cruci, dar aceasta este mai potrivită, pentru că este mai aproape de Sfintele Paști și este Duminica Sfântului Ioan Scărarul, care este model pentru monahi și a scris cartea normativă „Scara dumnezeiescului urcuș” sau „Scara Raiului”.
Este o duminică care a devenit sărbătoare, pentru că vă adunați când vine episcopul, vă adunați dublu ca număr de credincioși, iar Dumnezeu trimite un semn.
Îl întrebam pe domnul primar: „Ce spuneți, va ieși soarele astăzi, că dimineața era nor?” Și mi-a zis: „Cred că va ieși.” Și iată că Dumnezeu Își arată lumina prin razele soarelui care ne încălzesc, pentru că și noi ne luminăm. Ne luminăm în perioada postului, primim lumină.
Știți, la Liturghia Darurilor înainte sfințite, preotul iese cu lumânarea și spune: „Lumina lui Hristos luminează tuturor.” Adică nouă tuturor, creștinilor. Și primim lumină de la Hristos, primim lumină din post, din rugăciune, din fapte bune, din participarea la slujbe. Ne luminăm.
În Postul Mare ne hrănim cu bucate de post, cu cele pe care le dă pământul: cereale, legume, fructe. Din ceea ce rodește pământul și din ceea ce rodesc pomii ne hrănim, din alimente de origine vegetală. Nu pentru că suntem vegetarieni, că a fi vegetarian înseamnă a ține la trup, a face cură de slăbire ca să arăți mai bine și să poți fi mai păcătos.
Nu acesta este postul la noi. Postul este împreunat cu postirea, cu rugăciunea, cu faptele bune, cu participarea la slujbe. Acesta este postul nostru. Nu suntem vegetarieni.
Ne hrănim cu produsele de origine vegetală, cu cele pe care le oferă pământul și pomii.”
