Duminică, 29 martie, în Biserica „Buna Vestire” din Ieud, după Sfânta Liturghie, Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, a rostit o amplă predică în care a vorbit despre sensul duhovnicesc al pătimirilor Mântuitorului, despre slujire și despre realitățile istorice și contemporane ale lumii.
Ierarhul a explicat contextul evanghelic al urcării Mântuitorului spre Ierusalim și a subliniat că istoria omenirii a fost marcată constant de raportul dintre putere și supunere:
„Întotdeauna imperiile și puterile mai mari decid, iar conducătorii neamurilor mai slabe se supun. Nu au de ales, fac ceea ce li se spune sau dispar. Așa a fost întotdeauna. Cei puternici au asuprit și au hotărât, iar cei mai slabi n-au avut decât să execute, să se conformeze.”
Lecția Evangheliei: slujirea, nu stăpânirea
Pornind de la pericopa evanghelică din Duminica a cincea a Postului Mare, Preasfințitul Părinte Iustin a arătat că apostolii nu au înțeles pe deplin sensul pătimirilor vestite de Hristos, fiind preocupați de locurile de cinste.
„Cel ce vrea să fie mai mare între voi să fie slujitorul tuturor. Că Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul preț de răscumpărare pentru mulți.”
Episcopul Maramureșului și Sătmarului a subliniat că adevărata măreție, în viziunea creștină, se dobândește prin smerenie și slujire, nu prin dominare.
Slăbiciunea omenească și lepădarea de Hristos
În continuarea predicii, ierarhul a evidențiat contrastul dintre entuziasmul apostolilor la intrarea Domnului în Ierusalim și lepădarea lui Petru în timpul Pătimirilor:
„Când Hristos era în slavă, primit cu «Osana», apostolii erau plini de bucurie. Dar, când au venit încercările, același Petru s-a lepădat de trei ori: «Nu-L cunosc pe omul acesta». Vedeți cât de repede se schimbă lucrurile?”
Chemarea la fidelitate și recunoștință
PS Iustin a atras atenția asupra pericolului uitării binefacerilor primite și asupra lipsei de recunoștință:
„Dacă vine un moment când li se ia cinstea, nu-L mai recunosc. Trebuie să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru ceea ce ai primit și oamenilor pe care ți i-a scos în cale: părinților, dascălilor, părinților duhovnicești.”
Ierarhul a vorbit și despre rolul formator al familiei și al dascălilor, precum și despre responsabilitatea de a transmite mai departe darurile primite.
Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta
În final, episcopul a reamintit că Hristos nu a venit să întemeieze o împărăție pământească, așa cum așteptau mulți dintre contemporanii Săi:
„Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Apostolii au crezut că va fi o împărăție pământească, dar nu au înțeles că răsplata este dincolo.”
Predica s-a încheiat cu un îndemn la smerenie, recunoștință și încredere în voia lui Dumnezeu:
„Să nu ne dorim nimic mai mult decât ceea ce hotărăște Dumnezeu pentru noi și să le primim pe toate ca daruri sfinte: «Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat».”
Concluzie
Mesajul central al predicii a fost acela că, dincolo de logica puterii lumești, creștinul este chemat la slujire, fidelitate și statornicie în credință, chiar și în fața încercărilor.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Iustin, duminică, 29 martie, în Biserica „Buna Vestire” din Ieud, după Sfânta Liturghie oficiată de Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Iubiți părinți, împreună-slujitori, onorate oficialități și dragi invitați, preaiubiți și cinstiți credincioși,
Suntem în Duminica a cincea a Sfântului Post și ne îndreptăm spre praznicul împărătesc al Floriilor. Și apoi urmează Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Tocmai despre pătimirile Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos este vorba în pericopa evanghelică de astăzi, care este luată de la Sfântul Evanghelist Marcu, din capitolul 10, versetele 32–45. Este un text mai extins, care reține cuvintele pe care Mântuitorul le-a spus Sfinților Apostoli în ultima călătorie spre Ierusalim.
Mântuitorul cobora din nordul Țării Sfinte, din Galileea, din cetățile din jurul Galileii, unde a vestit Evanghelia Împărăției Cerurilor, Evanghelia harului și a adevărului mântuitor. Și le-a spus, în mai multe rânduri, de trei ori, de fapt, Sfinților Apostoli, profețind pătimirile, răstignirea, moartea și învierea Sa.
A spus prima dată în Cezareea lui Filip, în nordul Galileii. Cezareea lui Filip este cetatea aproape de granița cu Iordania, aproape de Muntele Hermon, de unde izvorăște râul Iordan.
Ținutul acela al Cezareei lui Filip și cetatea în sine au fost construite de unul dintre fiii lui Irod cel Mare. Acesta a avut trei fii și și-a împărțit regatul între ei. Iar Irod Filip, purtând numele tatălui său, a avut partea din nord. De aceea ținutul poartă numele Cezareea lui Filip. El a construit o cetate și a numit-o Cezareea, după numele cezarului de la Roma, Cezarul Augustus, care stăpânea, de fapt, Țara Sfântă.
Țara Sfântă era colonie romană, iar împăratul de la Roma hotăra ce se cuvine și ce nu se cuvine și cum trebuie să se guverneze. Cei trei fii ai lui Irod erau un fel de guvernatori, nu aveau putere reală, împăratul decidea.
Vedeți? Întotdeauna imperiile și puterile mai mari decid, iar conducătorii neamurilor mai slabe se supun. Nu au de ales, fac ceea ce li se spune sau dispar. Așa a fost întotdeauna. Cei puternici au asuprit și au hotărât, iar cei mai slabi n-au avut decât să execute, să se conformeze.
Mai jos era Irod Antipa, în Ierusalim, în Iudeea, un alt fiu al lui Irod cel Mare, frate cu Irod Filip, care domnea peste Iudeea. Acesta este cel care l-a ucis pe Sfântul Ioan Botezătorul și care a fost martor la procesul Mântuitorului și a aprobat răstignirea Lui, împreună cu procuratorul Ponțiu Pilat. Aceasta s-a întâmplat în anul 33 după nașterea lui Hristos. Era Irod Antipa, cel care, repet, l-a ucis pe Ioan Botezătorul, tăindu-i capul din pricina Irodiadei.
În această perioadă suntem, iar Mântuitorul cobora din Cezareea lui Filip, unde le-a spus pentru prima dată și i-a întrebat pe apostoli: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” Apostolii au răspuns: unii zic că ești Ilie, alții că ești Ioan Botezătorul.
„Dar voi?”, i-a întrebat El.
Și, răspunzând, Petru, care era mai în vârstă, a zis: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.”
Mântuitorul a confirmat: „Fericit ești tu, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Și Eu îți spun ție: tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea.”
Nu pe tine, ci pe această piatră, pe acest adevăr pe care l-ai mărturisit. Care este adevărul? Că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.
Pe acest adevăr este zidită Biserica. Nu pe Petru, nici pe Pavel, nici pe Iacob, nici pe Ioan. Nu este zidită pe oameni. Apostolii au fost oameni. Biserica este zidită pe adevărul că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și acest adevăr este piatra de temelie a Bisericii pe care a întemeiat-o Hristos și pe care porțile iadului nu o vor birui.
Apostolii Îl iubeau pe Hristos, credeau în El, se bucurau de prestigiul din preajma Domnului. Lumea îi prețuia și le dădea cinste, îi punea în legătură cu Învățătorul, cu Iisus.
Poporul zicea: „Profetul din Nazaretul Galileii”, ne amintin de intrarea în Ierusalim, când mulțimea întreba: „Cine este?” Iar răspunsul era: „Iisus, Prorocul din Nazaretul Galileii”, când mulțimea L-a primit cu: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”
Și acum revenim mai aproape.
Mântuitorul, și în Cezareea lui Filip, le-a spus: „Iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși.” Venind mai aproape de Ierusalim, vestește pentru a treia oară și pentru ultima dată: „Iată, suindu-ne în Ierusalim, Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși, va fi judecat, va fi osândit la moarte prin răstignire, va fi batjocorit, va fi scuipat, va fi umilit și, în cele din urmă, răstignit și omorât. Dar a treia zi va învia.”
Apostolii nu au putut înțelege taina Crucii și a Învierii. Hristos a legat întotdeauna taina Crucii de Înviere, dar ei nu au putut să înțeleagă.
Drept urmare, doi dintre ei, Iacob și Ioan, se prezintă în fața Mântuitorului și spun: „Doamne, Învățătorule, dă-ne ca, atunci când vei fi în slava Ta, să ședem unul de-a dreapta și altul de-a stânga Ta.”
Mântuitorul i-a privit cu compasiune fraternă și prietenoasă, dar nu i-a certat, le-a descoperit adevărul: „Nu știți ce cereți. Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu și să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?”
Adică paharul răstignirii, al suferințelor până la capăt, și botezul morții, prin martiriu, prin moarte pe cruce.
„Puteți?”
Și ei, neștiind ce li se cere, au răspuns: „Putem.”
Iar Mântuitorul le-a zis: „Cu adevărat, paharul pe care îl beau Eu îl veți bea și voi și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza și voi. Dar acestea, de-a dreapta și de-a stânga, nu este dat decât celor cărora le-a fost rânduit de Tatăl Meu Cel din ceruri.”
Și continuă pericopa Evangheliei — că mulți ați venit mai târziu și nu ați fost la citirea Evangheliei — și spune că ceilalți apostoli s-au supărat pe cei doi pentru pretenția de a fi mai aproape de Hristos. Și, oarecum, au apărut între ei divergențe.
Erau ca niște copii. Erau oameni pământești. Nu spun „lumești”, pentru că „lumești” înseamnă mai căzuți. Erau oameni pământești, oameni ai lumii, ai mentalității omenești.
Ce cereau ei?
V-am spus că apostolii se bucurau, în prezența Mântuitorului, de respectul mulțimii. Cine Îl iubea pe Hristos, cine Îl urma pe Hristos, îi cinstea și pe apostoli. Cine îi primea și îi găzduia Îl găzduia pe Hristos, Marele Pelerin, Care călătorea în Țara Sfântă, cei două sute de kilometri de la Nazaret la Ierusalim, pe jos, într-o săptămână, oprindu-Se prin cetăți și prin orașe, prin comunități și prin sate, vorbind, predicând Cuvântul lui Dumnezeu și făcând minuni: vindecând bolnavi, orbi, șchiopi, slăbănogi, înviind morți: pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair și, în Betania, în apropierea Ierusalimului, pe Lazăr. Betania este la câțiva kilometri, șase, șapte, până în zece kilometri de Ierusalim. Acolo erau găzduiți de multe ori, la Marta și Maria, surorile lui Lazăr. Va fi Sâmbăta lui Lazăr, cu toată Evanghelia cea lungă despre învierea lui Lazăr.
Când Mântuitorul vine, Lazăr era mort de patru zile. Iar Marta și Maria Îl întâmpină și spun: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele nostru n-ar fi murit.” Dar Mântuitorul a întârziat anume, ca să moară Lazăr, care era bolnav, și să-l învieze, ca să dea un semn că omul va învia.
Era simbolizată, propriu-zis, propria Sa înviere și întărirea în credință a Martei și a Mariei, a apostolilor și a iudeilor, în credința învierii, că va exista înviere.
Desigur, Lazăr nu a înviat cu învierea cu care a înviat Mântuitorul și cu care vom învia noi la sfârșitul veacurilor. Lazăr a fost înviat de Hristos, sufletul a revenit în trupul lui și a rămas muritor și trecător. Apoi, după cum spune tradiția, a fost episcop în Creta și a murit din nou, la bătrânețe, cum spune Tradiția. Și va învia, împreună cu toți, la sfârșitul istoriei, la sfârșitul lumii.
Mântuitorul Se oprea în aceste localități, comunități, familii, iar apostolii erau cu El. Erau primiți și cinstiți, erau găzduiți, li se servea cina. De obicei ajungeau seara și li se pregătea masa.
Și mironosițele femei, ne amintim de ele toate, erau de față și erau prietene cu Maica Domnului: Marta, Maria, Ioana, femeia lui Iuda, Maria lui Cleopa, Salomeea, femeia samarineană. Toate Îl urmau pe Hristos, le spălau hainele, pentru că aveau nevoie pentru că în Țara Sfântă este o căldură foarte mare, temperaturi ridicate, și curenții de aer mișcă praful din pustiu și hainele se împuțesc foarte ușor. Așadar, se îngrijeau de ei, iar Apostolii nu aveau nevoi, pentru că au lăsat toate și L-au urmat pe Hristos. Nu aveau nevoie să fie cineva din rudeniile lor cu ei, pentru că datorită Mântuitorului se bucurau de primirea pe care le-o ofereau oamenii.
Același lucru se petrece și astăzi. Când ești în preajma unui om mare, ai toată cinstea, te bucuri de toată cinstea și îți dorești să fii în preajma unui om mare.
Mântuitorul se bucura că Apostolii, ucenicii Lui, sunt cinstiți, că sunt prețuiți, că lumea le dă credit. Când i-a trimis în prima misiune de probă, după un an de când i-a luat lângă El, după ce i-a ales pe cei 12 Apostoli, i-a trimis doi câte doi, spun evangheliștii, și le-a dat puterea contra duhurilor necurate, să tămăduiască orice boală și orice neputință și să scoată afară duhurile necurate. După o vreme, s-au întors Apostolii la Mântuitorul și I-au spus: „Învățătorule, iată, și duhurile se pleacă nouă în numele Tău.” Mântuitorul S-a bucurat de succesul Apostolilor, pentru că era prestigiul Lui, până la urmă, cei din preajma Lui, colaboratorii, erau primii Lui apropiați, dacă aveau credit în mulțime, în fața oamenilor.
Sfântul Evanghelist Marcu are o nuanță foarte frumoasă, după ce Mântuitorul a venit și le-a zis: „Haideți să vă odihniți, pentru că sunteți obosiți. Prânziți, mâncați, să ne odihnim puțin pentru că sunteți osteniți de atâta activitate cât ați desfășurat.” Ce frumos S-a comportat, ca un Părinte, ca un Frate bun, ca un Frate de sânge, pentru că îi și numea „prieteni”, iar după Înviere i-a numit „frați” pe Apostoli.
Aici, în pericopa evanghelică de astăzi, cei doi, Iacov și Ioan, par a fi în concurență cu ceilalți. Asta, deja, nu I-a plăcut lui Hristos. Odată pentru că nu au înțeles de ce a venit Hristos, pentru că este o împlinire a profețiilor, apoi pentru că nu au înțeles ce le-a spus înainte, când L-au întrebat: „Învățătorule, tot Petru, iată, noi am lăsat toate și am urmat Ție, cu noi ce va fi? Ce rol vom avea?” Și Mântuitorul le spune: „Voi, cei care ați lăsat tot și ați urmat Mie, veți primi de la Dumnezeu răsplată aici pe pământ, dar la nașterea din nou a lumii, veți ședea pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminții sau neamuri ale pământului.”
Acum, la final, ei nu au înțeles că, de fapt, răsplata este dincolo, nu aici. Le descifrează Mântuitorul: „Botezul cu care mă botez Eu vă veți boteza și voi, paharul pe care îl beau Eu îl veți bea și voi”.
Toți Apostolii au murit de moarte martirică, doar Sfântul Ioan Evanghelistul a murit la adânci bătrâneți. Sfântul Iacov a murit la anul 44, a fost episcop al Ierusalimului, tăiat de sabia lui Irod, i-a fost tăiat capul. Ceilalți au murit în diferite chipuri, nu stărui asupra vieții lor. Ne aducem aminte de Sfântul Apostol Andrei, care ne-a încreștinat pe noi, predicând în Dobrogea de astăzi, în Scitia Minor, a murit în jurul Mării Negre, a fost în Grecia, a ajuns la Patras, și a murit răstignit pe cruce în formă de X. Toți au murit de moarte martirică.
Însă, Mântuitorul le dezvăluie că și ei vor bea paharul și se vor boteza cu botezul martiriului, dar le spune ceva cutremurător. Zice așa:
„Știți că cei mari ai lumii stăpânesc popoarele, le conduc, le domină. Să nu spunem neapărat că le asupresc, dar cei mari ai lumii stăpânesc peste neamuri. Dar la voi să nu fie așa. Cel ce vrea să fie mai mare între voi să fie slujitorul tuturor. Că Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul preț de răscumpărare pentru mulți.”
Și le-a descoperit care va fi menirea lor, care va fi menirea slujitorilor Bisericii, care va fi menirea slujitorilor neamurilor sau ai popoarelor: slujirea.
Dacă Hristos a venit să slujească și să-Și dea viața, sufletul și sângele, ca preț de răscumpărare pentru omenire, atunci a spus și în altă parte: „Nu este slujitorul mai mare decât învățătorul său. Dacă pe Mine M-au iubit, și pe voi vă vor iubi. Dacă pe Mine M-au urmat, și pe voi vă vor urma. Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni. Să vă așteptați la toate acestea: vă vor și urma, vă vor și asculta, se vor și încreștina, dar vă vor și răstigni, vă vor și batjocori, vă vor și urî, vă vor și martiriza. Nu îi puteți convinge pe toți și nu îi puteți convinge cu forța, ci numai prin iubire, smerenie și slujire. Aceasta este menirea.”
Apostolii nu au înțeles atunci. Și lucrurile, până astăzi, merg tot așa. Tot așa se întâmplă.
Și în Biserică a fost luptă pentru locul întâi: cine să fie primul. Unii au spus că este Petru, alții că este Pavel, alții că este Ioan Gură de Aur, mai târziu, în secolul al IV-lea, s-a pus întrebarea: cine este mai mare — Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul sau Sfântul Ioan Gură de Aur?
Și s-au arătat acești sfinți unui episcop cu viață sfântă, numit Ioan al Evhaitelor. S-au arătat toți trei și i-au spus episcopului: „Spune poporului să nu ne mai pună pe unul întâi, pe altul al doilea și pe altul al treilea, pentru că noi toți suntem împreună în Cerul lui Dumnezeu, la Liturghia pe care o săvârșește Hristos în vecii vecilor.”
Euharistia se săvârșește neîncetat, iar noi suntem împreună la Liturghia cerească: apostolii, sfinții părinți, marii mărturisitori, stâlpii și luminătorii Bisericii — toți suntem împreună.
Dar întotdeauna a existat această slăbiciune de a ocupa locul întâi sau un loc de cinste. Ce este însă regretabil? Și am să vă explic ce s-a întâmplat atunci și ce se întâmplă și acum.
Creștinii sunt inteligenți, dar mai ales sunt înțelepți. Pentru că inteligenți sunt și cei care învață matematică, formule chimice sau informatică. Creștinii sunt înțelepți.
Petru L-a mărturisit pe Hristos în Cezareea lui Filip, iar toți apostolii au mărturisit împreună cu el: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” Și când Mântuitorul le-a vorbit despre Trupul și Sângele Său — că cel ce nu va mânca Trupul Său și nu va bea Sângele Său nu va avea viață în sine — mulți s-au scandalizat. A fost un șoc. Mulți nu au înțeles. Dar nu vorbea despre un sens trupesc, ci despre pâinea și vinul care se vor preface în Trupul și Sângele Său.
După ce o parte din mulțime a plecat, Mântuitorul i-a întrebat pe apostoli: „Nu vreți să plecați și voi? V-ați scandalizat și voi?”
Iar apostolii au zis: „Învățătorule, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice.” Bun.
Și L-au mărturisit că este Fiul lui Dumnezeu Cel viu, Mântuitorul.
Ce s-a întâmplat însă la Pătimiri, în Joia Sfintelor Pătimiri? Cu același Petru? Ce s-a întâmplat? S-a lepădat. De trei ori. Atât de cumplit s-a lepădat în fața unei slujnice, a unei femei care a venit și l-a recunoscut după grai. Și i-a spus: „Și tu, după grai, te dovedești că ești unul dintre ei. Ai fost cu El, ai fost cu cei doisprezece.”
Și el știți ce a zis? „Nici nu-L cunosc pe omul acesta.”
Vedeți cât de repede le-a trecut?
Când Hristos era în mulțime, în slavă, cinstit de lume, primit cu „Osana” de Florii, la intrarea în Ierusalim, primit cu osanale și cu ramuri, ca un rege, asemenea lui David, cu ramuri de finic și cu cântarea copiilor: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!”, apostolii erau entuziasmați.
Își așterneau hainele pe jos și spuneau: „Gata! Intrăm în Ierusalim.”
Evreii și astăzi Îl așteaptă pe Mesia. Războiul de acolo nu este întâmplător. Evreii mesianici Îl așteaptă pe Mesia. Trebuie să spunem limpede: noi, creștinii, nu suntem antisemiți. Noi, românii creștini, învățăm mai întâi istoria poporului ales, înainte de a învăța istoria neamului nostru, din Sfânta Scriptură. Avem și Psaltirea lui David, cei 150 de psalmi, pe care îi rostim. Noi nu suntem antisemiți.
Astăzi suntem împotriva dorinței de stăpânire a neamurilor, a omului acela din conducătorul evreu. Aceasta este altceva. Aceasta nu este de la Hristos, nu este de la poporul evreu, ci este de la conducător.
Apostolii au crezut că, intrând în Ierusalim, îi va alunga pe romani, pentru că Hristos avea putere. S-au înșelat la un moment dat și au zis, în sinea lor, că El va fi împărat pământesc. Dar El a spus: „Eu nu am venit să fiu împărat pământesc. Împărăția Mea nu este din lumea aceasta.” Le-a spus de atâtea ori. Ei au crezut că intră în Ierusalim, îi alungă pe romani și reface regatul lui David. Și ei ce vor fi? Miniștri până la voia lui Dumnezeu, împreună cu Regele Iisus Hristos, Regele lui Israel.
Ei bine, cam așa este și în viața noastră. Vedeți? Alegi oameni, îi promovezi, îi aduci în apropierea ta, îi faci mari. Primesc cinste, primesc onoare. Le dai cinste din cinstea ta.
Sfântul Mântuitor ne-a spus, la sfârșitul vieții, în rugăciunea cutremurătoare: „Cinstea pe care Mi-ai dat-o Mie le-am dat-o lor, ca să fie una, precum și Noi una suntem”, ca să le asigure unitatea. Mântuitorul nu mai avea nevoie de cinste de la oameni, pentru că pleca la Tatăl, Se înălța la cer, și a lăsat cinstea apostolilor.
Așa cum lasă sfinții, în urma lor, multă lumină, mult respect comunității din care au ieșit, multă cinste. Așa cum lasă oamenii lui Dumnezeu, în urma lor, cinstea pe care au avut-o și slava pe care au avut-o. O lasă, nu o duc cu ei în lumea cealaltă. Așa a fost și Mântuitorul.
Ei, iei oamenii, îi așezi, îi ridici, le dai responsabilitate. Și dacă vine un moment când li se ia cinstea, nu-L mai recunosc. Și ce zic? Ca Petru: „Nu-L cunosc pe Omul acesta. N-am fost niciodată cu El. N-am primit nicio cinste, nicio slavă.” Incorect, și omenește, și păcătos.
Trebuie să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru ceea ce ai primit de la El și oamenilor pe care ți I-a scos Dumnezeu înainte: părinților care te-au născut și te-au crescut în credință, în iubire de valori, de virtuți, de poruncile lui Dumnezeu, de Dumnezeu, de Maica Domnului, de sfinți, de Biserică și de neam, de glia aceasta, de „raiul” pământesc în care suntem.
Ne-au insuflat părinții, mama și tata, prin viața lor sfântă, icoana copilăriei noastre, cea mai sfântă. După sfinți, ne rugăm pentru părinți și credem în rugăciunile lor, că ne ocrotesc de acolo de unde sunt.
Apoi, oamenii pe care ni i-a scos Dumnezeu înainte în viața noastră: dascălii pe care i-am avut în copilărie, care erau cu adevărat dascăli de rugăciune și simțire românească. Apoi părinții duhovnicești, pe care i-am avut fiecare dintre noi.
Am primit de la părinții după trup darurile sfinte, iar virtuțile lor s-au revărsat asupra noastră. La fel și de la dascălii care ne-au luminat și ne-au învățat, și de la părinții duhovnicești.
Vorbesc de mine: dacă am ceva bun, datorez Rohiei. Rohia a revărsat, și Maica Domnului, de acolo, a revărsat asupra mea toate darurile pe care le am și pe care le dăruiesc poporului. Nu le țin pentru mine.
Așa cum sunt mari oameni, artiști, mari descoperitori, creatori, intelectuali, scriitori și poeți, care dăruiesc bucurie poporului, oferă, așa suntem și noi.
Să nu uităm aceste lucruri. Să nu uităm că ceea ce am primit, pentru ceea ce am primit, suntem datori cu recunoștință, nu cu reproș. Și să nu ne lepădăm de ceea ce am avut și de ceea ce am primit de la Dumnezeu și de la oamenii Săi.
Așa să înțelegem dorința de slavă a apostolilor, dar și lecția Mântuitorului, pe care să o reținem în viața noastră. Să nu ne dorim nimic mai mult decât ceea ce hotărăște Dumnezeu pentru noi și să le primim pe toate ca daruri sfinte.
„Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat.” Amin.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.”
