Luni începe Postul Sfintelor Paști, cunoscut și sub denumirea de Păresimi sau Patruzecime, cel mai lung și mai aspru dintre cele patru posturi de durată rânduite de Biserica Ortodoxă. Despre rânduiala acestei perioade de nevoință, în special despre prima săptămână a postului, a vorbit Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris integral interviul acordat pentru Trinitas TV de către PS Damaschin Dorneanul:
”Lunea aceasta începe Postul Sfintelor Paști, numit și Păresimile sau Patruzecimea, cel mai lung și mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe. Despre rânduiala de nevoință a acestei perioade, și mai ales a primei săptămâni a postului, stăm de vorbă astăzi cu Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților. Doamne ajută! Bine ați revenit, Preasfinția Voastră!
— Bine v-am găsit! Mulțumesc frumos pentru invitație!
Așadar, avem în față Postul Sfintelor Paști, o perioadă pentru care deja suntem în pregătire, având în vedere că am început cu primele trei săptămâni ale Triodului. Însă, ne așteaptă o primă săptămână a Postului Mare cu o intensitate extrem de puternică. Cum se desfășoară și cum începe acest post al Sfintelor Paști?
Postul Sfintelor Paști propriu-zis începe în seara Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, atunci când are loc, să spunem așa, trecerea de la perioada de pregătire la perioada efectivă de postire. În mănăstiri, mai ales, rânduiala Vecerniei de duminică seară este una cu totul specială, având un fast deosebit. Ținta spre care ne îndreptăm ne dă un sentiment aparte, de încurajare și de susținere a nevoinței care deja începe.
Începând cu noaptea de duminică spre luni, în mănăstiri se săvârșește slujba de Miezonoptică și Utrenia, urmate de celelalte rânduieli bisericești. Atmosfera în biserici devine mai sobră, imnele având un accent mai mare pe pocăință. Se insistă nu doar pe postirea trupească, ci mai ales pe cea duhovnicească.
În primele patru zile ale săptămânii întâi din post, la slujba Pavecerniței, se citește Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, împărțit în patru părți. Acest Canon va fi recitit integral în săptămâna a cincea din post. Citirea sa la începutul postului este un ajutor pe care Biserica îl oferă credincioșilor, îndemnându-i la pocăință prin exemplele din Sfânta Scriptură care sunt enumerate în acest text duhovnicesc.
Atmosfera generală din biserică este una de pocăință: acoperămintele sunt schimbate cu unele mai sobre, iar cântările capătă un ton duhovnicesc profund. În vechime, mai ales în Bizanț și în spațiul slav, dar probabil și în cel românesc, societatea întreagă participa la acest început de post. Se amânau, pe cât posibil, sesiunile la judecătorie, iar teatrele și spațiile de divertisment erau închise. Toată societatea lua parte, nu doar cei care erau apropiați de Biserică.
Chiar și în zilele noastre, a rămas ceva din această conștiință, căci mulți credincioși, chiar dacă nu pot ține tot postul sau nu sunt atât de apropiați de Biserică, știu că ar fi bine măcar să postească prima și ultima săptămână. Astfel, prima și ultima săptămână a Postului Mare sunt percepute ca fiind deosebite și creează o simetrie acestei lungi perioade de pregătire pentru sărbătoarea Sfintelor Paști.
Tot în prima săptămână a Postului Mare se oficiază și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, o slujbă specifică acestei perioade. Ce anume o face specială?
Liturghia Darurilor înainte Sfințite se săvârșește pentru prima dată în ziua de miercuri a acestei săptămâni. Ziua de luni și ziua de marți sunt zile aliturgice, tocmai pentru că intensitatea postirii este și mai mare în aceste prime două zile. Întreaga primă săptămână a Postului Mare are un regim de postire mai intens, însă primele două zile sunt cu totul deosebite. În anumite mănăstiri, dar și pentru credincioșii mai râvnitori, care au o rezistență fizică mai puternică, în aceste două zile se postește prin post negru sau printr-un post foarte aspru.
În ziua de miercuri se săvârșește pentru prima dată Liturghia Darurilor înainte Sfințite. Aceasta este o rânduială foarte frumoasă, așa cum o avem noi astăzi, însă, inițial, era doar un ritual de împărtășire. Din dorința asceților – a călugărilor, dar și a credincioșilor – care, deși nu aveau Liturghie euharistică deplină decât în zilele de sâmbătă și duminică, simțeau nevoia să primească această hrană duhovnicească, Trupul și Sângele Domnului, s-a statornicit obiceiul de a păstra părticele din Sfânta Împărtășanie de duminica precedentă. Inițial, împărtășirea avea loc în diferite zile, dar, treptat, s-a stabilit ca miercurea și vinerea să fie zilele rânduite pentru această rânduială.
În timp, acest ritual de împărtășire s-a dezvoltat, astfel încât astăzi avem rânduiala Liturghiei Darurilor înainte Sfințite inclusă în slujba Vecerniei. Până la un anumit punct, se săvârșește Vecernia obișnuită, iar apoi urmează un grup de rugăciuni pregătitoare pentru primirea Sfintei Împărtășanii.
Vorbeați mai devreme despre postirea duhovnicească. Avem, așadar, postirea trupească și postirea duhovnicească. Care este proporția în care ar trebui să le îndeplinim? Există vreo „rețetă”?
Nu știu dacă putem vorbi despre o proporție exactă, dar cred că trebuie ținute împreună, pentru că ele se susțin una pe alta. Postul trupesc, fără postire duhovnicească, este sinonim cu o înfometare gratuită, fără finalitate. Mai ales în zilele noastre, când ideea de fasting este atât de răspândită, se poate practica și astfel, dar, din perspectivă duhovnicească, este insuficient. Tot așa, o postire doar duhovnicească – o grijă față de cele lăuntrice, dar fără o susținere din partea trupului, adică fără o asceză a trupului – este, de asemenea, insuficientă.
Desigur, sunt persoane care nu pot să postească, fie din pricina vârstei, fie din cauza unor afecțiuni care nu le permit să respecte un post aspru. Însă, dacă se elimină cu totul postirea trupească, sufletul nu va avea sprijinul necesar pentru a putea lucra mai mult și cu mai multă eficacitate în această perioadă. Rugăciunea, pocăința, străpungerea inimii, generozitatea și milostenia sunt lucruri care sporesc în timpul postului.
Rugăciunea este, de fapt, esențială în această perioadă, iar postul o însoțește, ajutând-o. Postul dă rugăciunii aripi, o face mai curată. De aceea, ar trebui să le ținem împreună. În Ortodoxie nu avem „sau… sau”, ci „și… și”. Nu este o chestiune de prioritizare, ci de echilibru.
Știm că rânduiala acestui post a fost stabilită de Părinții Bisericii în urmă cu 1700 de ani. Însă, de atunci și până acum, lucrurile s-au schimbat foarte mult. Știm foarte bine că societatea de astăzi ne impune un anumit ritm, ne impune să fim într-un anumit fel. Viața noastră se schimbă permanent. N-ar trebui, poate, schimbate puțin regulile de acum 1700 de ani? Sunt ele aplicabile și astăzi?
Regulile se adaptează în funcție de timpurile în care trăim, dar esența lor rămâne aceeași. Într-un fel postea cineva care trăia într-o mănăstire precum Mănăstirea Sfântul Sava din Țara Sfântă, unde, în perioada Postului Mare, călugării se retrăgeau, unii plecau chiar în pustie și reveneau în mănăstire înainte de Duminica Floriilor. Într-un fel se postește într-o mănăstire care are un program mai strict și unde, în anumite zile, precum în spațiul grecesc, așezământul este închis vizitatorilor. Altfel se poate posti într-o mănăstire din România, unde tradiția ospitalității este una care nu poate fi afectată de o perioadă de post și, dimpotrivă, trebuie să se mențină, chiar dacă sub altă formă.
Într-un fel postea un creștin care trăia în lume acum 1700 de ani, acum 1000 de ani, acum 100 de ani, chiar acum 25 de ani, și altfel este chemat să postească cineva care trăiește astăzi, într-o societate în care are acces la televiziune, la smartphone, într-o societate invadată de știri, care cere mult de la tine, care îți impune un anumit ritm de viață, ce nu mai ține întru totul de opțiunile tale în toate detaliile. De aceea, da, postirea este aceeași în resorturile ei fundamentale, dar aplicarea rânduielii de postire trebuie contextualizată în funcție de timp și de persoană.
Biserica noastră pune foarte mult accentul pe persoană, nu pe rânduială în sine, pentru că, așa cum ne spune Mântuitorul, „sâmbăta a fost făcută pentru om și nu omul pentru sâmbătă”. Postul îl ajută pe om să se apropie de Dumnezeu și nu este un scop în sine. Niciun părinte bisericesc nu laudă postirea doar pentru că „e bine să postim și atât”.
Vedem tot mai des părinți sau duhovnici care fac recomandări să postim și de telefon, să avem un post al ochilor, un post al auzului, poate chiar un post de știri. Sunt mult prea multe știri în jurul nostru.
E minunat pentru cei care pot face acest exercițiu, dar deloc ușor. Știm din mărturii concrete că folosirea îndelungată a mijloacelor moderne de comunicare produce un soi de adicție, iar perioada de postire poate veni cu o jertfă și în această direcție.
De ce oare n-am putea limita verificarea e-mailurilor la doar două ori pe zi? Sau să ne stabilim un anumit interval de timp în care să le citim, în loc să răspundem imediat la orice mesaj? Vom vedea că multe dintre ele nu necesită un răspuns urgent. Generația noastră este generația rapidității, totul trebuie să fie instant. Dacă primim o solicitare și nu răspundem imediat, celălalt se întreabă dacă s-a întâmplat ceva, dacă nu a primit mesajul sau dacă există o problemă personală.
Biserica ne îndeamnă să ne luăm timp de zăbavă, timp de reflecție, să nu ne grăbim, să nu luăm decizii pripite. De ce să nu renunțăm la telefon seara, de la o anumită oră până a doua zi dimineață? Oricum, din avalanșa de știri care vin asupra noastră, prea puține ne interesează cu adevărat și pe și mai puține le ținem minte.
O altă întrebare care ne preocupă, mai ales în perioada Postului Sfintelor Paști, este: cât de des ar trebui să ne spovedim? Cât de des să ne împărtășim?
Domnișoara Iuliana, aceasta este o întrebare, cum să spun, generală. Ține de dorința fiecăruia de a se apropia de Dumnezeu, de dorința fiecăruia de a se curăți de cele rele pe care le-am făcut și le facem, de dorința de a ne uni cu Dumnezeu prin Sfintele Taine. Dar este o chestiune care se discută cu părintele duhovnic, care ne ajută să ne înțelegem ritmul propriu.
Bineînțeles că, în perioada de postire, este indicat să ne pocăim mai mult și nu doar prin actul în sine al Tainei Spovedaniei, ci printr-o pocăință permanentă, continuă. Când facem metanie, este tot un gest de pocăință. Postul în sine este o jertfă, un gest de pocăință. Avem exemple și din Sfânta Scriptură, precum cetatea Ninive, ai cărei locuitori, după ce au greșit înaintea lui Dumnezeu și au fost avertizați că El s-a mâniat din această pricină, s-au pocăit prin rugăciune și post.
Conținutul Sfintelor Slujbe este, în principal, un îndemn la rugăciune de pocăință. Așadar, să ne spovedim mai des? Da. Să ne împărtășim mai des decât în alte răstimpuri? Cu siguranță, da. Ritmul exact îl stabilește părintele duhovnic, în funcție de râvna, de dorința noastră de a ne apropia de Dumnezeu și de nevoința pe care o asumăm.
Preasfinția Voastră, ca o concluzie a acestei discuții, cu ce gânduri să începem Postul Sfintelor Paști?
Primul gând este unul de recunoștință față de Dumnezeu, pentru că ne pune înainte acest timp binecuvântat. Postul este o binecuvântare pe care Dumnezeu o trimite în viețile noastre, pentru a ne schimba, pentru a ne rupe de anumite obiceiuri. Atât cei angajați în viața Bisericii, cât și cei care nu sunt ancorați în credință la fel de profund pot folosi acest timp pentru a pune un început bun, pentru a schimba ceva, pentru a-și propune un obiectiv.
Un alt gând este cel al interiorizării, al atenției sporite asupra lucrurilor pe care, de obicei, le evităm. Ne este greu să stăm cu noi înșine, să ne supraveghem, preferăm să ne ocupăm timpul liber – oricum puțin – cu altceva. Aceasta este o perioadă în care Biserica nu doar ne îndrumă, ci ne și ajută concret să fim mai atenți cu noi înșine și să oferim sufletului ceea ce are nevoie cel mai mult: mai multă rugăciune, mai multă citire din Sfânta Scriptură și din cărțile Părinților, un post digital, dacă putem spune așa.
Și încă un gând: un gând de bucurie și de lumină. Să intrăm în perioada postirii cu bucurie, căci aceasta ne este spre folos, spre creșterea noastră duhovnicească, spre apropierea de Dumnezeu și spre bucuria pe care noi, oamenii, I-o facem Lui atunci când ne întoarcem cu fața către El.”
