Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, a rostit miercuri, 27 mai, un amplu și profund cuvânt de învățătură în biserica „Sfântul Gheorghe și Sfântul Ioan Rusul” din localitatea Sâmbăta Nouă, județul Tulcea, cu prilejul hramului închinat Sfântului Ioan Rusul.
Alături de Preasfințitul Părinte Benedict au slujit alți cinci ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, într-o atmosferă de aleasă sărbătoare și comuniune liturgică, la care au participat numeroși clerici și credincioși veniți să-l cinstească pe Sfântul Ioan Rusul.
În debutul predicii sale, Episcopul Sălajului a propus o imagine simbolică puternică, pornind de la episodul în care Sfânta Euharistie a fost ascunsă într-un măr pentru a-i fi oferită Sfântului Ioan Rusul înainte de moarte.
„Simbolic vorbind, mărul poate să devină o imagine pentru întreaga sa biografie, care s-a transformat, în cele din urmă, în pagină de sinaxar. Pentru că, precum mărul se vede ca ceva foarte banal, ca ceva neînsemnat pentru viața cotidiană, dar a fost purtător de Hristos, la fel a fost și în viața sa”, a spus PS Benedict.
Ierarhul a subliniat că viața Sfântului Ioan Rusul a fost una discretă, lipsită de spectaculos exterior, dar plină de prezența lui Dumnezeu:
„Viața sa nu prezintă nimic spectaculos. Din contră, se desfășoară fără zgomot, fără o prezență exterioară, fără ca cineva, în timpul vieții cel puțin, să își fi dat seama de calitatea persoanei pe care o avea în față.”
Preasfințitul Părinte Benedict a explicat că robia, dezrădăcinarea și umilința prin care a trecut Sfântul Ioan Rusul reprezintă un răspuns direct la mentalitatea contemporană dominată de control și autosuficiență.
„Această stare de început, care generează întreaga viață de sfințenie, vine ca un răspuns la dorința omului contemporan de a controla totul. Totul în cele mai mici detalii”, a afirmat ierarhul.
„Grajdul” – loc al umilinței devenit templu al lui Dumnezeu
Vorbind despre perioada în care Sfântul Ioan Rusul a trăit într-un grajd, PS Benedict a făcut o paralelă cu peștera Betleemului și cu pedagogia smereniei.
„Mai știți pe Cineva care S-a născut într-un grajd? Este teologia Betleemului. Teologia nu doar a simplității, ci a umilinței”, a spus Episcopul Sălajului.
Ierarhul a accentuat că Sfântul Ioan Rusul nu a așteptat condiții ideale pentru a trăi credința, ci a transformat locul umilinței într-un spațiu al prezenței dumnezeiești.
„Suntem chemați, și poate este vreo rânduială a lui Dumnezeu, să trăim momente complicate, ba chiar umilitoare. Nu le trăim în așteptarea unor momente mai bune ca să ne exersăm în credință, ci facem din acel moment greu, complicat, umilitor un loc și un timp al prezenței lui Dumnezeu”, a afirmat PS Benedict.
„Ziua era rob. Noaptea era fiu”
Un alt punct central al predicii a fost viața ascetică și liturgică a Sfântului Ioan Rusul, care își petrecea nopțile în rugăciune și împărtășire în Biserica Sfântului Gheorghe.
„Ziua era rob. Noaptea era fiu, pentru că trăia în Casa lui Dumnezeu”, a spus Episcopul Sălajului.
Preasfințitul Părinte Benedict a arătat că Sfântul Ioan Rusul lucra fără să aștepte recompense sau recunoaștere omenească:
„Muncim pentru ca să primim, muncim pentru ca să fim observați, să fim cinstiți, să fim scoși în evidență. Nimic din toate acestea nu se întâmpla în cazul lui Ioan.”
„Blândețea nu înseamnă slăbiciune”
Ierarhul a vorbit și despre modul în care Sfântul Ioan Rusul și-a mărturisit credința, evitând atât agresivitatea, cât și compromisul.
„Blândețea nu înseamnă slăbiciune, iar fermitatea nu neapărat se asociază cu agresivitatea”, a explicat PS Benedict.
Episcopul Sălajului a avertizat asupra tendințelor extreme ale lumii contemporane:
„Fie își apără credința cu violență, cu agresivitate față de cei care nu sunt la fel ca și el, fie îi este teamă să-L mărturisească pe Hristos din pricina unui confort pe care i se pare că îl are.”
„Mai este loc în calendar și pentru noi”
În partea finală a cuvântului său, PS Benedict a transmis un mesaj puternic despre chemarea universală la sfințenie.
„Sfințenia nu este asociată doar oamenilor excepționali, ci sfințenia poate fi asociată oricăruia dintre noi. Așadar, și noi suntem candidați la sfințenie. Vă spun cu toată tăria: mai este loc în calendar și pentru noi”, a spus ierarhul.
Preasfințitul Părinte Benedict a încheiat subliniind că tocmai discreția și aparenta simplitate a vieții Sfântului Ioan Rusul îl fac atât de apropiat de credincioși:
„Cred că mulți credincioși îl iubesc pe Sfântul Ioan Rusul, pentru că nu a fost cineva deosebit, deoarece nici noi nu ne simțim deosebiți neapărat. Și atunci avem și noi acest exemplu al său, această cale a sfințeniei pe care el ne-o propune.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Benedict, Episcopul Sălajului, miercuri, 27 mai, în biserica ,,Sf. Gheorghe și Sf. Ioan Rusul” din Sâmbăta Nouă, județul Tulcea, alături de alți 5 ierarhi:
„Hristos S-a înălțat!
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Preasfințiile voastre, preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți frați și surori,
Dacă acum, înaintea dumneavoastră, aș avea un măr în mână, în legătură cu sărbătoarea de astăzi, cu protagonistul zilei de sărbătoare, sunt convins că mulți dintre dumneavoastră ați reuși să faceți o asociere limpede.
Pentru că, dacă privim la viața Sfântului Ioan Rusul, ne aducem aminte că, înainte să-și înceapă călătoria spre Împărăția lui Dumnezeu, sub chipul acesta Domnul Hristos a venit în viața sa.
Pentru că, așa cum a făcut o viață întreagă, și-a dorit să se împărtășească cu Trupul și Sângele Domnului și n-a putut să facă lucrul acesta într-un mod vizibil, onorant, am zice, și preotul pe care l-a solicitat a găsit această formă de a nu-l lipsi de prezența euharistică a lui Hristos în acest moment al plecării: Sfânta Euharistie a așezat-o într-un măr și i-a pus-o în măr. S-a împărtășit cu Hristos ca merinde pentru viața de veci.
Simbolic vorbind, mărul poate să devină o imagine pentru întreaga sa biografie, care s-a transformat, în cele din urmă, în pagină de sinaxar. Pentru că, precum mărul se vede ca ceva foarte banal, ca ceva neînsemnat pentru viața cotidiană, dar a fost purtător de Hristos, la fel a fost și în viața sa nu prezintă nimic spectaculos. Din contră, se desfășoară fără zgomot, fără o prezență exterioară, fără ca cineva, în timpul vieții cel puțin, să își fi dat seama de calitatea persoanei pe care o avea în față.
Și tocmai de aceea zic că, simbolic, această imagine ne descrie perspectiva fundamentală a celui pe care îl prăznuim astăzi în mod deosebit și mă voi folosi, de data aceasta, de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, adresate celor din Colose, în Epistola către Coloseni, capitolul 3, versetul 3:
„El a murit și viața sa a fost ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.”
Așadar, o viață în totală discreție, prin care nu s-a remarcat sub nicio formă în cele ale lumii, într-o mentalitate pe care am numi-o mundană, ci și-a trăit toată existența sa în mod tainic, stând mai ales înaintea lui Dumnezeu.
Acum, pornind de la acest context, de la această premisă generală, voi încerca, pe scurt, să împărtășesc cu dumneavoastră narațiunea vieții sale într-un chip pedagogic. Așadar, practic, pentru noi, cei care astăzi ne-am adunat la Sfânta Liturghie, în momentele sale esențiale și, într-un fel, ca răspuns tendințele omului contemporan vis-à-vis de viață, în general, și de viața duhovnicească, în mod special.
În primul rând, el a fost luat rob, iar, așa cum știm, în războiul care s-a purtat cu otomanii, cu turcii, a fost făcut captiv. Așadar, a devenit străin după chipul Străinului. Hristos a fost Străinul prin excelență.
I s-a smuls rădăcina. Și nu s-a întâmplat ca un tânăr, așa cum se întâmplă de obicei, să-și construiască viața și, într-un fel, viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat să-i fie previzibil. Adică să și-l orânduiască într-o ordine normală.
Devenind rob, de acum a început să moară pentru viața aceasta și să trăiască pentru Hristos. Nu mai avea alte variante dintre cele ofertante ale lumii, pe care, în alte contexte, cineva ar fi putut să le aibă.
Această stare de început, care generează întreaga viață de sfințenie, vine ca un răspuns la dorința omului contemporan de a controla totul. Totul în cele mai mici detalii. Pentru ca să nu apară ceva spontan, ceva neprevăzut și să-l ia prin surprindere, iar omul să nu se descurce prin propriile lui puteri.
Starea aceasta de robie ne arată, de fapt, care este starea creștinului, care ar trebui să-și pună mai mult încrederea în Dumnezeu și mai puțin în calcule omenești. Sau, oricum, măcar să-I dea un spațiu lui Dumnezeu și să nu-și calculeze totul după propria sa minte, după propriile sale interese, după propriile sale previziuni legate de viitorul său.
Când reușești să te încrezi mai mult în Dumnezeu, începi să gândești la fel ca și Dumnezeu, pentru că El Însuși Se ascunde în tine. Și viața noastră, cum spuneam citindu-l pe Sfântul Apostol Pavel, începe să se ascundă cu Hristos în Dumnezeu.
Așadar, starea de dezrădăcinat, de străin, pentru ca să nu se mai creadă în propriile puteri și să se încreadă în Dumnezeu, vine împotriva tendinței omului contemporan de a controla totul, de a fi stăpân pe situație, de a-și construi el singur prezentul și viitorul.
Un al doilea moment din viața sa. Ce l-a așteptat în localitatea Procopie, acolo, în Capadocia, odată dus rob? Grajdul.
Imediat faceți legătura cu ce înseamnă. Mai știți pe Cineva care S-a născut într-un grajd? Este teologia Betleemului. Teologia nu doar a simplității, ci a umilinței. Aici nu este vorba de un anumit standard al vieții, ci este vorba de umilința fără măsură. Pentru că un grajd nu este o locuință pentru oameni, ci este o locuință pentru animale.
El face din această stare un palat al lui Hristos, așa cum peștera din Betleem a devenit odinioară. Pentru că primește locul ca pe un exercițiu al smereniei, în care nimic să nu mai conteze pentru sine, ci să conteze doar pentru Hristos, Cel pe Care Îl avea ascuns înăuntrul său și Care l-a făcut nu doar să reziste, ci să facă din acest spațiu neprielnic și umilitor un templu al Împărăției lui Dumnezeu.
Cum traducem această stare iarăși în existența omului contemporan? Căci suntem chemați, și poate este vreo rânduială a lui Dumnezeu, să trăim momente complicate, ba chiar umilitoare. Nu le trăim în așteptarea unor momente mai bune ca să ne exersăm în credință, ci facem din acel moment greu, complicat, umilitor un loc și un timp al prezenței lui Dumnezeu.
Nu este vorba de a aștepta o altă vreme când să putem face lucrul acesta, când viața noastră s-ar desfășura în condiții mult mai prielnice, ci Dumnezeu ne cheamă să transformăm răul, umilința, calomnia, nedreptatea pe care, la un moment dat, le putem trăi într-o prezență a Sa, asumându-ne starea aceasta, la fel cum Cineva a făcut înaintea noastră, evident, El Însuși, Domnul Hristos.
Mai mult, legat de aceeași geografie, de același spațiu, el lucra pentru stăpânul său ca pentru Dumnezeu, cum zice Scriptura. Altcineva ar fi putut face lucrul acesta cu silă, pentru că să lucrezi pe moșia unui stăpân care nici măcar nu îți împărtășește credința nu este ușor. Însă, el a lucrat ca pentru Dumnezeu, făcându-și rânduiala, înțelegând că totul stă în ceea ce Dumnezeu a voit pentru el, în așa fel încât să scoată tot ceea ce este mai bun.
Cum traducem această atitudine, iarăși cu referire la omul contemporan?
Omul contemporan are nevoie, de cele mai multe ori, pentru ca munca sa să se desfășoare într-o paradigmă rezonabilă, are nevoie de auditoriu, are nevoie de laude, de confirmări, ba, mai mult decât atât, are nevoie de recompense.
Muncim pentru ca să primim, muncim pentru ca să fim observați, să fim cinstiți, să fim scoși în evidență.
Nimic din toate acestea nu se întâmpla în cazul lui Ioan. Pentru că el muncea fără să aibă niciun fel de așteptare din partea stăpânului său. Dar, încă o dată, el muncea ca pentru Dumnezeu, încercând ca din contextul în care se afla să scoată tot ceea ce este mai bun pentru o viață duhovnicească în care se exersa cu toată ființa sa.
Un alt lucru foarte important este timpul nopții. Ce se petrecea noaptea? Fugea în Biserica Sfântului Gheorghe și se ruga. Iar sâmbăta se împărtășea cu Trupul și Sângele Domnului.
Ziua era rob. Noaptea era fiu, pentru că trăia în Casa lui Dumnezeu.
Ziua își făcea datoria omenească, lumească, în contextul foarte complicat în care se afla. Noaptea stătea cu demnitate înaintea lui Hristos și se bucura de prezența Sa, făcând metanii și postind, înțelegând că ceea ce l-a ținut treaz și viu în tot acest răstimp a fost harul lui Dumnezeu, care se dă celor harnici, nu celor leneși, celor care se străduiesc să intre în voia lui Dumnezeu, pentru că acesta este cel mai bun lucru pe care cineva poate să-l facă în această lume.
Așadar, o viață liturgică asumată, o viață ascetică deplină. Făcând această alternanță între ceea ce se vedea: rob pe timpul zilei față de stăpânul său și fiu față de Stăpânul cel din ceruri, noaptea, stând în templul lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Sfântului Gheorghe și împărtășindu-se săptămânal cu Trupul și Sângele Domnului ca merinde pentru viața de aici, dar și pentru viața de veci.
Un al patrulea element foarte important din viața sa îl reprezintă modul în care abordează mărturisirea.
El era un creștin ortodox într-o familie de musulmani, așa cum știm. Nu făcea caz de credința sa, nu făcea spectacol, nu provoca pe cineva în sensul de a-și arăta cine este.
Însă, în momentul în care el însuși era provocat să-și arate identitatea, o făcea fără să agreseze, dar și fără să se teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla.
Și aici apare o lecție pentru omul contemporan, care își desfășoară existența, nu de puține ori, la extreme. Fie își apără credința cu violență, cu agresivitate față de cei care nu sunt la fel ca și el, fie îi este teamă să-L mărturisească pe Hristos din pricina unui confort pe care i se pare că îl are și pe care l-ar putea pierde în anumite condiții, exprimându-și într-un mod vădit credința, aceasta fiind, să zicem, alta decât a celor din jur. Și atunci acceptă, nu de puține ori, compromisul ca formă de viață confortabilă, însă care trădează o credință care se suprapune peste viață.
Așadar, pe de o parte, extrema aceasta a credinței mărturisite cu agresivitate, iar pe de altă parte frica de a da mărturie despre cine suntem în momentele în care suntem provocați.
Blândețea nu înseamnă slăbiciune, iar fermitatea nu neapărat se asociază cu agresivitatea. Ambele atitudini pot să fie sănătoase atunci când suntem puși să dăm mărturie despre viața noastră.
Mai aducem și un alt exemplu, iarăși, care se arată important.
La un moment dat, din biografia sa, știm că stăpânul său s-a dus la Mecca, în pelerinaj, după cum le era obiceiul. Iar în casă s-a făcut masă. Și la masă, soția stăpânului a pregătit mâncarea preferată a stăpânului, care se afla foarte departe: orezul.
Și s-a exprimat spunând: „Ce bine ar fi ca această farfurie de orez să ajungă și la soțul meu acolo, în pelerinaj, unde este.”
Iar Ioan i-a cerut farfuria ca să i-o trimită. Mulți au socotit nebunie lucrul acesta. Cum ar fi posibil ca, la atâta distanță, să primească cineva mâncare?
Însă el, prin credința de care era pătruns cu totul, a reușit lucrul acesta. Și știm că s-a întâmplat așa pentru că, la întoarcere, stăpânul a venit cu farfuria sa proprie de acolo, din pelerinaj, pe care o primise exact în momentul în care se întâmpla acest eveniment, probabil la mii de kilometri distanță, în casa sa.
Ce înțelegem de aici?
Viața suferindă pe care a avut-o Sfântul Ioan Rusul nu l-a transformat într-o victimă. N-a trăit-o cu amărăciune, n-a trăit-o cu nemulțumire și cu reproș, nici față de Dumnezeu, nici față de oameni. Ci a primit-o ca din mâna lui Dumnezeu. Și tocmai de aceea relația sa cu cei din jur și mai ales cu ceea ce noi numim, la nivel evanghelic, „vrăjmași”, relația față de aceștia a fost una perfect evanghelică. Nu doar că i-a suportat. Ci i-a iubit.
L-a iubit pe stăpânul său, așa cum Domnul ne învață să îi iubim nu doar pe cei care ne fac bine, ci mai ales pe cei care ne fac rău. Este standardul maxim al creștinismului, al Evangheliei, de care ne apropiem cu dificultate. Trebuie să fim sinceri. Ne este greu să ne iubim chiar și în familie, darămite să-i iubim pe cei care ne fac rău.
Dar tocmai de aici se vede această capacitate deosebită de a împlini Evanghelia în întreaga sa viață, de la un capăt la altul, asumându-și locul, timpul și tot ceea ce Dumnezeu i-a îngăduit să trăiască la un moment dat, sau cât viața sa a fost scurtă, de altfel, și transformând propria sa existență într-o viață de sfințenie.
Așadar, cred că nu ați remarcat nimic extraordinar până aici. Un tânăr care a fost dezrădăcinat, dus în exil, să zicem, într-o țară străină, într-o casă străină, într-un neam străin, într-o credință străină, unde și-a desfășurat viața într-un grajd, nu într-o casă sărăcăcioasă, ci într-un grajd. Ce făcea acolo? Muncea pentru alții.
Dar ceva se întâmpla. Avea o viață de zi, în care își îndeplinea toate datoriile, avea și o viață de noapte, pe care i-o dăruia lui Dumnezeu și în care, dintr-odată, devenea liber înaintea lui Dumnezeu și se bucura de ceea ce spune Scriptura: libertatea copilului lui Dumnezeu în casa lui Dumnezeu.
Apoi mărturisea adevărul nu cu agresivitate, dar cu curaj, înțelegând că cine va mărturisi pentru Hristos în această lume, și Hristos va mărturisi pentru el înaintea Tatălui atunci când va veni vremea judecății.
Iar, în cele din urmă, viața sa nenorocită, omenește vorbind, nu a transformat-o într-o sursă de ură, de răzbunare față de cei din jur. Ci, dimpotrivă, ea i-a fost materie primă, să zicem așa, pentru tot ceea ce înseamnă dragostea, nu doar pentru acela care îți face binele, ci dragostea față de cel care îți face răul, pe care noi îl numim vrăjmaș.
Toate aceste cinci sau șase idei pe care le-am evocat pot să se transforme, sub aspect practic, în lecții pentru noi, pentru omul contemporan, pentru a înțelege credința mai cu adevărat și pentru a avea decizii serioase în viața noastră vis-a-vis de cum ne raportăm față de Dumnezeu și cum ne raportăm față de cei din jurul nostru și, mai ales, de locul și de timpul în care ne așază Dumnezeu.
Așadar, sfințenia nu este asociată doar oamenilor excepționali, ci sfințenia poate fi asociată oricăruia dintre noi. Așadar, și noi suntem candidați la sfințenie. Vă spun cu toată tăria: mai este loc în calendar și pentru noi.
Sfântul Ioan Rusul și-a ascuns viața cu Hristos în Dumnezeu. Adică o viață discretă, care la sfârșit a fost descoperită de Dumnezeu ca un tip de sfințenie accesibil tuturor.
Tocmai de aceea cred că mulți credincioși îl iubesc pe Sfântul Ioan Rusul, pentru că nu a fost cineva deosebit, deoarece nici noi nu ne simțim deosebiți neapărat. Și atunci avem și noi acest exemplu al său, această cale a sfințeniei pe care el ne-o propune, cărând jugul Domnului.
Suntem bucuroși de Sfânta Liturghie săvârșită aici, în biserica noastră, și eu personal îi mulțumesc Preasfințitului Visarion pentru poftirea făcută aici și părintelui paroh pentru ospitalitate, iar dumneavoastră tuturor pentru dragostea cu care m-ați primit astăzi aici.
Hristos S-a înălțat!”
