Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim a fost prăznuită cu bucurie și evlavie în vechea Catedrală Episcopală „Adormirea Maicii Domnului” din municipiul Giurgiu, unde Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului. Numeroși credincioși au umplut locașul istoric, aducând stâlpări de salcie și inimă smerită pentru a întâmpina praznicul.
Procesiune cu stâlpări și bucurie duhovnicească
În predica rostită după Sfânta Liturghie, Preasfinția Sa a amintit semnificația duhovnicească profundă a praznicului Floriilor, care marchează sfârșitul Postului Mare și intrarea în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului. Procesiunea tradițională cu ramuri de salcie a fost organizată și în acest an, plecând de la Schitul „Sfântul Ierarh Nicolae” din Giurgiu și ajungând la Catedrala Episcopală.
„Mă bucur în mod deosebit să vă văd în număr mare astăzi la Catedrală, pe fiecare dintre dumneavoastră, la sfârșitul Sfântului și Marelui Post al Paștilor.
O procesiune tainică, un Mântuitor smerit
Preasfințitul Ambrozie a evocat momentul intrării Mântuitorului în Ierusalim nu ca un triumf pământesc, ci ca o manifestare a smereniei: „Spre deosebire de împărțirea lumii, Hristos intră nu călare pe cal alb, ci pe mânzul asinei, împlinind profeția.
Postul – o vindecare pentru suflet și trup
PS Ambrozie a vorbit și despre importanța postului, nu doar ca jertfă omenească. Ierarhul a avertizat asupra pericolului unei societăți care abandonează valorile spirituale: „Trăim într-o lume în care postul e ridiculizat, în care credința e privită cu suspiciune. Dar nu trebuie să nu fie rușine că venim la biserică! Mare dar este libertatea și credința – și trebuie să le transmitem copiilor noștri”.
„Nu vă faceți de râs părinții care v-au născut”
Un mesaj emoționant a fost adresat părinților și bunicilor: „Nu vă faceți de râs părinții care v-au născut, care v-au educat în credință. Dacă nu veniți voi la biserică, nici copiii voștri nu o vor face. Veniți, rugați-vă pentru ei, puneți-le numele în pomelnice.”.
Pomenirea celor adormiți și recunoștință pentru cei în suferință
Preasfințitul Ambrozie a subliniat și importanța pomenirii celor adormiți și a solidarității cu cei care suferă: „În Săptămâna Mare, mergeți la morminte, plângeți-vă părinții, copiii, rugați-vă. Ei nu sunt morți, sunt adormiți întru Hristos. Hristos a înviat – și vor învia și ei”.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris integral predica rostită de PS Ambrozie după Sfânta Liturghie la sărbătoarea Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, în vechea Catedrală Episcopală „Adormirea Maicii Domnului” din municipiul Giurgiu, duminică, 13 aprilie:
”Iubiți credincioși și credincioase,
La mulți ani!
Ne-a ajutat bunul Dumnezeu să ajungem la slăvitul praznic al Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim. O sărbătoare pe care credincioșii de pretutindeni o cinstesc, așa cum se cuvine, cu multă evlavie, venind la sfintele biserici și aducând aceste simboluri ale ostenelilor lor din Sfântul și Marele Post: ramurile de salcie sau de finic.
Părinții de la Catedrală, ca și părinții din oraș, urmând îndemnul Părintelui Patriarh Daniel, anul acesta – ca și în anii anteriori –, au plecat în procesiune de la Schitul „Sfântul Ierarh Nicolae” din Giurgiu împreună cu credincioșii, îndreptându-se către Catedrala noastră veche episcopală, cântând Domnului, „care cu slavă S-a preaslăvit”.
Mă bucur în mod deosebit să vă văd în număr mare astăzi la Catedrală, pe fiecare dintre dumneavoastră, la sfârșitul Sfântului și Marelui Post al Paștilor. Veți fi poate surprinși de faptul că am spus acest lucru – că Postul Paștelui s-a sfârșit astăzi, la sărbătoarea Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim.
Când eram copil – probabil ca și dumneavoastră, ca și alți copii – părinții noștri țineau rânduiala aspră a postului și număram noi zilele Postului Mare. Știam că sunt șase săptămâni de post aspru și tot număram, dar nu ne ieșea la socoteală, pentru că venea încă o săptămână: Săptămâna Mare, a Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos, care are o rânduială cu totul și cu totul aparte.
Slujbele însele comemorează evenimentele legate de Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos. Începând cu Sâmbăta lui Lazăr, retrăim momentele prin care Mântuitorul, mergând în Betania, îl înviază pe Lazăr, cel mort de patru zile. Îl înviază și, ca un om – așa cum spune troparul și Sfinții Părinți – plânge, dar ca Dumnezeu îl înviază pe Lazăr din mormânt.
Troparul praznicului spune: „Învierea cea de obște, mai înainte de pătimirea Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți L-ai înviat.”
Este extrem de important acest moment, prin care, mergând către Pătimirile Sale, plecând din Betania și intrând în Ierusalim, Mântuitorul este înconjurat de o mulțime de oameni impresionați de faptul că un om a înviat din mormânt – un om care, după patru zile, înfășurat în giulgiu, la cuvântul lui Hristos: „Lazăre, vino afară!” – a înviat.
O astfel de minune, o astfel de întâmplare este cutremurătoare atât pentru cei credincioși, cât și pentru cei necredincioși. Lumea, fascinată, îl urmează pe Iisus Hristos, intrând în Ierusalim în speranța că va mai face vreo minune asemănătoare. Nu din evlavie și credință Îl urmau mulțimile – aceleași care, a doua zi, vor striga: „Răstignește-L! Răstignește-L!” și vor cere lui Pilat din Pont eliberarea lui Baraba –, ci din curiozitate: să vadă un om ieșind din mormânt, înveșmântat în giulgiu și viu.
Facem o paranteză: ați văzut, atunci când pierdem pe cineva apropiat și mergem la prohodirea lui, în sălile de priveghi, ce înseamnă omul. Cum se schimbă la față, cum i se modifică trăsăturile și, încet-încet, cum începe procesul de descompunere. Cel care ne-a fost tată, mamă, copil, rudă sau prieten nu mai este cel pe care îl vedeam altădată cu zâmbetul pe buze, cu cuvinte bune. Și stăm, ne uităm, privim către interiorul nostru și începem să ne gândim mai mult la moarte.
Cea mai mare înțelepciune este gândul că vom muri.
Adu-ți aminte, spuneau Sfinții Părinți, că vei muri și nu vei greși. Așadar, insist asupra acestui aspect, pe care îl vedem reiterat peste veacuri: faptul că mulțimile Îl urmează pe Iisus Hristos nu dintr-o credință adâncă, nu dintr-o evlavie aparte, ci din curiozitate.
Îl văd pe fratele Martei și al Mariei, în casa cărora, de multe ori, Mântuitorul Iisus Hristos intra și prânzea. Este acea Marta care se îngrijește de multe și pe care Mântuitorul, cu blândețe, o dojenește și îi spune: „Marto, Marto, te silești și te îngrijești de multe, dar un singur lucru trebuie. Maria și-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea.”
Evanghelia ne spune că Maria stătea la picioarele lui Iisus și asculta cuvintele Lui. Așadar, aceste două simboluri – Marta și Maria – ale înfăptuirii practice și ale meditației, sunt simboluri pe care Evanghelia ni le propune.
Revenind însă la sărbătoarea de astăzi: Mântuitorul pleacă din Betania, un orășel mic, situat la 6 km de Ierusalim, cu acest cortegiu împreună cu Lazăr, cu Marta și Maria, și merg la o sărbătoare importantă. Intră în Ierusalim. Mulțimile Îl aclamă și Îi spun: „Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”
Și noi acest moment îl rostim în Sfânta Liturghie, când spunem: „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!” Dumnezeul și Mântuitorul nostru.
Numai că Mântuitorul nu intră în Ierusalim asemenea împăraților.
Avem atâtea civilizații precreștine, atâtea imperii, în care împărații intrau biruitori în cetățile pe care le cucereau. Alexandru cel Mare, bunăoară, intră în cetatea Babilonului după ce îl înfrânge pe împăratul perșilor, Darius. Intră în Babilon cu fală și cu faimă extraordinară, iar cetatea, împreună cu locuitorii, i se închină ca unui biruitor.
Spre deosebire de acești mari împărați ai lumii antice, Mântuitorul împlinește o profeție, care spune: „Bucură-te și te veselește, Sioane, că iată vine la tine Mântuitorul, blând, călare pe fiul celei de sub jug, călare pe mânzul asinei.”
Ce spectacol! Ce spectacol să intre Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care înviase morții, Cel care făcuse atât de multe minuni, Profetul din Nazaret, să intre călare pe un catâr, pe un mular, pe un măgar – am spune noi astăzi.
Și copiii purtau stâlpări și strigau, spre consternarea și mirarea fariseilor și cărturarilor, care spuneau: „Ceartă-ți ucenicii și ceartă-i pe acești copii pentru spectacolul pe care ți-l fac.” Iar Mântuitorul le răspunde: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor vorbi.”
Mântuitorul intră în cetatea Ierusalimului printr-o poartă care astăzi este zidită. Este așa-numita Poarta Oilor. Intră în cetate smerit. Iar această poartă a Ierusalimului, până astăzi, este zidită, este pecetluită. Tot pe acolo va intra, la a doua venire, Mântuitorul Iisus Hristos, când va veni întru slavă, înconjurat de sfinții îngeri, ca să judece viii și morții.
Momentul acesta al intrării Domnului în Ierusalim este unul foarte, foarte important, pentru că Mântuitorul intră în Ierusalim ca să ne arate, pe de o parte, calea cea bună a smereniei, mergând pe mânzul asinei, al celei de sub jug, împlinind profeția care spune: „Iată, vine la tine biruitor…”
Paradoxuri pe care le înțelegem doar prin credință: este biruitor, dar nu intră pe cal, asemenea împăraților mari. Ați văzut că sunt gărzi în anumite orașe istorice ale lumii, unde poliția călărește cai frumoși. Nu! Mântuitorul merge călare pe un asin, ca să ne arate smerenia.
Calea cea bună, smerenia, ne-o arată nouă și merge să Se jertfească pentru noi. Știind că Mântuitorul Iisus Hristos moare pentru tine, pentru păcatele tale, ar trebui ca și tu, creștine, și noi, clericii, și fiecare dintre noi, măcar în acest ceas, în ultimul ceas, să postim aspru pentru iertarea păcatelor noastre.
Oamenii de astăzi, vedeți, nu mai postesc așa cum i-au învățat bunii și străbunicii. Nu mai postesc și nu mai au o rânduială de viață creștinească. Și atunci, trăind în acest stres cotidian, nu mai postesc, nu se mai roagă, și de multe ori se îmbolnăvesc.
Societatea aceasta în care trăim – societatea de consum – este, cumva, o societate anacronică. Oamenii de astăzi nu mai postesc. Cei care postesc, unii dintre ei, se duc la tot felul de surogate de produse „de post” și spun că postesc, deși, în realitate, nu o fac în duh.
De multe ori, îmbolnăvindu-ne din cauza stresului, a problemelor cotidiene și a greutăților vieții, medicii ne impun să ținem regim. Și iată cum ne întoarcem, volens nolens, la dimensiunea aceasta a postului.
Prin urmare, noi înțelegem că postul are două dimensiuni. Până ajungem la semnificația spirituală a postului – pentru că postim ca să ne mântuim, postim ca să arătăm că înțelegem jertfa lui Hristos și, din iubire pentru El, postim pentru Mirele Hristos – postim și pentru că așa este rânduiala. Postim pentru că așa ne-au învățat părinții, așa am crescut. De la lucrurile lumești, încet-încet ajungem la cele duhovnicești, pentru că postul ne vindecă – și nu numai trupește, ci și sufletește.
Vedeți, Biserica, care este mama noastră duhovnicească, a rânduit aceste perioade de post, și fiecare dintre noi trebuie să ascultăm de Biserică, trebuie să ascultăm de preoți, care ne reamintesc că trebuie să postim. Și cei mai mulți dintre noi vedem beneficiile postului.
Deși e foarte greu în această societate, având servicii – „joburi”, cum spun tinerii – având viață socială, ne întâlnim cu foarte mulți care ne ridiculizează și spun: „Ia uite, mă, postește! Ia uite, mă, merge la biserică! Ia uite, mă, se afișează că el postește!” Te afli într-o situație-limită, cumva. Nici pe prietenii și colegii tăi nu vrei să-i jignești, dar nici rânduiala postului nu vrei să ți-o încalci.
Ce este mai important? Zic un cuvânt din Scriptură: „Să ascultăm de oameni sau de Dumnezeu?” – pentru că vremurile acestea sunt foarte grele, foarte nefericite.
Vă reamintesc că, în istorie, împărații – care mulți dintre ei, și conducătorii – erau credincioși. Ștefan cel Mare, bunăoară, înainte de războaie îndemna oștile să postească. Se ducea la chilia Sfântului Daniil Sihastru. Și sihastrul, Sfântul Cuvios Daniil de lângă Putna, nu ieșea la domnitorul Ștefan cel Mare și Sfânt decât după ce își termina pravila.
M-am gândit de multe ori că, în Săptămâna Mare, fiecare dintre dumneavoastră mergeți la morminte. Așa-i? Eu sunt foarte, foarte impresionat când, în Săptămâna Mare și la Paști, mă duc în cimitir și văd oamenii că-și plâng copiii și părinții, și vorbesc cu ei, și le mângâie crucea, le sărută icoana.
Și oamenii care n-au credință cred că cei care își plâng morții sunt smintiți, sunt nebuni, că vorbesc cu morții. Dar ei nu vorbesc cu morții – ei vorbesc cu cei adormiți, care sunt vii și pe care îi pomenim. Noi nu vorbim cu morții, că dacă Hristos a înviat din morți, vor învia și ei.
De aceea vorbim cu ei, le îngrijim mormântul, postim pentru ei, dăm de pomană, le ducem flori la morminte. Asta-i credința noastră.
Zilele trecute, m-am dus la un târg de Florii, în Capitală, și am întâlnit acolo o călugăriță din Ucraina, care vindea cruciulițele și iconițele dintr-o biserică dărâmată, bombardată, și plângea în timp ce le vindea. Le-am cumpărat pe toate și le-am dăruit. Acea femeie plângea și ne povestea tragediile pe care le trăiesc românii acolo.
De aceea trebuie să venim la biserică și să ne rugăm – dacă nu din credință, măcar de frică. Păi veniți la biserică, așa-i? Vă rugați pentru copii și pentru nepoți. De multe ori uitați să vă rugați pentru voi, pentru dumneavoastră. Vă rugați pentru copii și pentru nepoți.
Veniți la biserică și rugați-vă, pentru că mare dar este libertatea! Lumea a luat-o razna și atunci trebuie să creșteți copiii în credință. Trebuie să veniți la biserică și să nu vă fie rușine că veniți la biserică! Veniți fiecare la biserică, la mănăstire, și rugați-vă! Rugați-vă și pentru preoți, rugați-vă pentru români, rugați-vă să le dea Dumnezeu discernământ, să aibă grijă de copii, să aibă grijă de educație, să aibă grijă de spitale și așa mai departe.
Suntem un popor creștin, și atât vă spun. Să mă iertați că vă dau sfaturi. Nu vă faceți de râs părinții care v-au născut, v-au educat. Veniți la biserică! Pentru că dacă nu veniți la biserică din datorie față de părinții și de bunicii, străbunicii care v-au dat viață, nici copiii voștri nu vă vor urma exemplul.
Și vedem ce se întâmplă cu tineretul de astăzi: până trec de pubertate, de adolescență, până se căsătoresc, nu vin la biserică. Și atunci trebuie să aibă grijă bunicul, bunica, părinții – de ei. Ca Iov din Vechiul Testament, trebuie să veniți, să dați pomelnic la biserică, să vă rugați pentru ei, să veniți încoace și în genunchi, că nu e nimic mai dureros pe lumea asta decât să-ți conduci copilul la moarte. Pentru un părinte, cel mai dureros lucru este să-și ducă propriul copil.
Și ați văzut: accidente de mașină, droguri, nenorociri, sinucideri – pentru că părinții n-au fost exemplu de credință. Când dai vina pe copil, de fapt te învinovățești pe tine, pentru că nu i-ai dat o educație de mic. Degeaba vii și plângi la biserică dacă nu i-ai dat educație de mic, dacă nu l-ai împărtășit, dacă nu l-ai adus la biserică.
Încredințează copilul lui Dumnezeu, și tu, când nu vei mai fi – când vei fi o mână de cenușă la piciorul crucii – să-i poarte Dumnezeu de grijă, și Maica Domnului să-l ferească de rele.
Pentru că sunt Florii, vă binecuvântez și vă spun „La mulți ani!” tuturor persoanelor cu nume de floare: Camelii, Brândușe, Orhidee, și cum se mai cheamă – și tuturor bărbaților: La mulți ani!
E dezlegare la un pic de pește, la un pahar de vin – cu măsură, cu discernământ – și pe urmă începe Săptămâna Mare. Haideți, măcar în ultimul ceas, să postim cu toții, așa cum făceau voievozii, strămoșii, ca să ne ferească Dumnezeu de rele.
Amin. La mulți ani, să fiți sănătoși! La mulți ani!”
