În Duminica a XX-a după Rusalii, biserica Parohiei „Sfinții Mari Împărați Constantin și Elena” din Cucuruzu a îmbrăcat veșmântul sfințeniei, la o slujbă arhierească în care Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a sfințit locașul și a anunțat dobândirea a încă două hramuri: Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu și Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu. Predica ierarhului a fost un elogiu pentru mărturisitorii neamului și o chemare la demnitate, memorie și solidaritate.
O zi de Centenar, o biserică renăscută
În Anul Centenarului Patriarhiei Române, PS Ambrozie a subliniat că lucrarea din Cucuruzu este „o minune a credinței lucrătoare”, mulțumind comunității și echipei parohiale conduse de pr. Radu Cojocariu și preoteasa Mădălina: „Ați transformat un lăcaș modest într-un adevărat sanctuar; dragostea și jertfa voastră au pus la locul lor frumusețea și lumina”.
Doi ocrotitori mari pentru un sat mic
Ierarhul i-a așezat ca ocrotitori pe pr. Ilie Lăcătușu, mărturisitor al temnițelor comuniste (16 ani de detenție, dezgropat neputrezit), și pe pr. Constantin Sârbu, ctitor și propovăduitor neînfricat în Capitală. „Amândoi au ales parohiile mici după închisoare și și-au pus viața pentru păstoriți – semn al adevăratei preoții”, a accentuat PS Ambrozie.
Predica: sfinții – răspunsul lui Dumnezeu la descurajarea vremurilor
Cu ton cald și fermitate pastorală, PS Ambrozie a chemat la întoarcerea la izvoare: „Când suntem apăsați de neputințe sociale, rătăciri ideologice și lipsuri, vin sfinții și ne ridică”. Ierarhul a elogiat canonizările din Anul Centenar și a legat exemplul mărturisitorilor de demnitatea prezentului: memorie, cultură, credință lucrătoare.
Lecția temnițelor: memorie care vindecă
„Cel ce uită, nu merită”, a spus Episcopul Giurgiului, reamintind persecuțiile, deportările și Decretul 410/1959. A anunțat că la Centrul eparhial este valorificată documentar istoria preoților martiri, iar o lucrare dedicată acestora – cu acte de condamnare din arhive – este oferită clerului: „memoria e un act de dreptate”.
Familie, tineri, școală – misiune împreună
PS Ambrozie a pledat pentru solidaritate concretă cu tinerii și familiile vulnerabile: „Nu naștem copiii spre moarte, ci spre viață. Arcașul e Dumnezeu; noi îi creștem în credință, discernământ și cultură”. A îndemnat la grijă pentru educație, combaterea abandonului școlar și la prezență a Bisericii acolo unde statul lipsește.
Cucuruzu – loc de pelerinaj și mărturie
În biserica reînnoită au fost așezate veșminte și obiecte ce au aparținut pr. Ilie Lăcătușu, iar PS Ambrozie a exprimat dorința ca, la vremea potrivită, sfintele sale moaște să fie așezate într-un locaș vrednic – „poate chiar aici, unde s-a mutat la Domnul” – „locul sfinților este în Biserică, patrimoniul ei de preț”.
Recunoștință și distincții
Ierarhul a elogiat pr. Radu Cojocariu – „vocație autentică și inimă de păstor” – și a mulțumit preoților din împrejurimi și credincioșilor simpli: „temelia Bisericii”. Au fost înmânate distincții și volume de predici; comunitatea a fost binecuvântată „să rămână fii ai Învierii, nu ai descurajării”.
Cuvântul-cheie al zilei
„Sfinții sunt răspunsul lui Dumnezeu la frica noastră. Ei ne învață că se poate – cu jertfă, cu memorie, cu dragoste.” — PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului
Context: Slujirea arhierească a avut loc în Duminica a XX-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain), iar evenimentul s-a înscris în Anul Centenar al Patriarhiei Române, când Biserica a proclamat noi sfinți români și a chemat la comuniune, cultură și slujire. Comunitatea din Cucuruzu devine astfel punct de pelerinaj și model de reînnoire prin credință.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris cuvântul de învățătură rostit de PS Ambrozie la data de 19 octombrie 2025, în Duminica a XX-a după Rusalii, în biserica parohiei Cucuruzu, cu hramul „Sfinţilor Mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena”, care a îmbrăcat veșmântul sfințeniei, primind și hramurile Sfântului Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu și Sfântului Preot Mucenic Constantin Sârbu:
”Ne bucurăm că, în acest an al centenarului Bisericii Ortodoxe Române, Dumnezeu ne-a învrednicit atât pe noi, clericii din Episcopia Giurgiului, cât și pe dumneavoastră, credincioșii din satul Cucuruzu, din comuna Răsuceni, ca și pe cei din localitățile învecinate și pe toți cei care ați venit astăzi la acest eveniment al sfințirii bisericii.
Aici, părintele mărturisitor Ilie Lăcătușu a trăit, a mărturisit și a sfințit acest loc, după ani grei de suferință și detenție — 16 ani de temniță grea, după deportarea sa, în anii ’50, la Canalul Dunăre–Marea Neagră. Părintele a fost eliberat în anul 1964, odată cu amnistierea deținuților politici.
Atunci au fost eliberați mulți preoți și ierarhi, dar și numeroși intelectuali care au fost condamnați la ani grei de închisoare pentru simplul fapt că și-au mărturisit credința.
Alături de părintele Ilie Lăcătușu, am oferit ca ocrotitor al bisericii și pe părintele Constantin Sârbu, un alt preot mărturisitor — așa cum spunea și părintele exarh în cuvântul său. Între acești preoți de mir, preoți de enorie, preoți mărturisitori, există o asemănare duhovnicească extraordinară: amândoi, după anii grei de închisoare, au ales să slujească la parohii mici, neînsemnate.
Părintele Ilie Lăcătușu, asemenea Sfântului Arsenie Boca, a venit în acest sat mic de pe Vlașca și a mântuit comunități întregi de credincioși care veneau pentru bunătatea, lumina și pacea sa. Există numeroase mărturii, inclusiv din partea părintelui Iustin Pârvu, care spunea că părintele Ilie Lăcătușu era un om sfânt și că, chiar și în închisoare, răspândea lumină, pace și o seninătate extraordinare.
Și aici, în comunitate, mulți dintre dumneavoastră purtați încă vie amintirea părintelui, care s-a mutat la cele veșnice la vârsta de doar 73 de ani. După 16 ani de temniță grea, el a fost proslăvit de Dumnezeu.
Asemenea Sfântului Arsenie Boca, părintele Ilie spunea că și după moarte va rămâne alături de cei care se roagă lui: „Veniți la mormântul meu și vă rugați, pentru că eu vă voi ajuta.”
Părintele a primit de la Dumnezeu, prin rugăciunea inimii și curăția vieții sale, darul de a-și vedea sfârșitul și de a vesti că trupul său va rămâne neputrezit. Există o mărturie consemnată, în care părintele i-a spus soției sale, Iustina, că după 15 ani trupul lui va fi scos pentru a-i face loc ei, și că atunci se va vedea că trupul său este neputrezit.
La Capela de marmură din Cimitirul Giulești, unde a fost dezgropat în anul 1998, s-au săvârșit de atunci nenumărate minuni și vindecări. Cei care se roagă părintelui simt pace, liniște și lumină sufletească, redescoperind conștiința de fii ai Învierii.
Spuneam că există similitudini între acești doi preoți mărturisitori, pentru că și părintele Constantin Sârbu, în anii grei ai dictaturii antonesciene, a ridicat în București o biserică impunătoare, actuala Catedrala „Sfântul Constantin și Elena” de la Pasajul Muncii.
Avea o putere și o convingere aparte, un zel mărturisitor extraordinar — și așa a putut să ridice această biserică monumentală, unde slujește astăzi un vrednic preot, părintele profesor doctor Nicolae Giolu, originar din zona Episcopiei noastre.
După anii de întemnițare, deținuții politici — așa erau numiți atunci, pentru că erau acuzați că au făcut lucruri împotriva orânduirii socialiste — au purtat mai departe crucea credinței.
Vicarul Episcopiei noastre s-a preocupat îndeaproape de istoria preoților mărturisitori și a descoperit în arhive actele de condamnare ale acestora, pe care le-a adunat și publicat într-o carte ce va fi oferită astăzi preoților din sobor de către părintele nostru vicar, Teodor Radu Șerban.
După anii grei de temniță, părintele Constantin Sârbu a slujit la Biserica Sapienței din Capitală, unde s-au petrecut numeroase minuni. Era un om de o liniște și o noblețe aparte. Devotamentul său se simțea din frumusețea slujirii, din adâncimea predicii și din convingerea cu care rostea rugăciunile. Mulți credincioși vârstnici, care l-au cunoscut încă din viață, dau mărturie și astăzi despre sfințenia sa și despre minunile care se petreceau la mormântul părintelui.
Atât părintele Constantin Sârbu, cât și părintele Ilie Lăcătușu au fost canonizați în acest an al centenarului Bisericii Ortodoxe Române.
Dintre multele și variatele învățături care se desprind din viața lor, una ar trebui reținută cu deosebire de noi toți — clerici și credincioși deopotrivă: devotamentul lor deplin în slujirea preoțească. Asemenea Păstorului celui Bun, părintele Ilie Lăcătușu și părintele Constantin Sârbu și-au pus viața pentru păstoriții lor.
Aici, la Cucuruzu, părintele Ilie este încă viu în inimile și amintirea celor care l-au cunoscut. Nu întâmplător, un preot cu vocație autentică, părintele inginer Radu Cojocariu, a ridicat o biserică într-o filie mică, la Carapancea, în apropierea orașului Mihăilești — acolo unde, în biserica de la Drăgănescu, a slujit odinioară Sfântul Arsenie Boca.
Părintele Radu Cojocariu a venit aici, în satul Cucuruzu, împreună cu doamna preoteasă Mădălina Cojocariu, știind că părintele Ilie Lăcătușu a slujit în acest loc și de aici s-a mutat la cele veșnice. Un alt preot vrednic, părintele Nicolae Barbu, trecut și el la Domnul, este cel care l-a îmbrăcat pe părintele Ilie atunci când s-a mutat la cele veșnice. Există mărturii video cutremurătoare despre sfințenia părintelui, iar multe dintre obiectele și veșmintele care i-au aparținut se păstrează astăzi la Parohia „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Cucuruzu.
Continuând pe linia mărturisirii, părintele paroh Radu Cojocariu, împreună cu doamna preoteasă, au transformat biserica dintr-un lăcaș modest de sat într-o adevărată catedrală. Au împodobit-o cu dragoste și cu jertfelnicie, redându-i o frumusețe pe care, poate, nu a avut-o nici la temeluirea ei.
Credința și noblețea acestor doi slujitori ai altarului au făcut ca biserica să strălucească astăzi ca un adevărat locaș al sfințeniei. Lucrarea lor, într-un sat mic și sărac, este o mărturie vie a prezenței lui Dumnezeu printre oameni.
Dumneavoastră, cei care sunteți din aceste locuri — din Răsucenii de Jos, Răsucenii de Sus, Walter Mărăcineanu și satele din împrejurimi — știți bine cât de multă nevoie aveau oamenii de aici de o rază de speranță. Dumnezeu a rânduit ca acești oameni sfinți să vină și la Drăgănescu, și aici, la Cucuruzu, pentru a-i ridica pe cei care nu mai aveau nădejde.
Astăzi, privind spre credincioșii din jur, am văzut oameni simpli, unii încălțați în papuci de humă, ca odinioară bătrânii de altădată — oameni smeriți, cu o pensie mică, dar cu o credință mare. Ei sunt temelia acestei biserici și dovada vie că jertfa și credința nu pier niciodată.
Este oare un lucru lipsit de importanță faptul că, atunci când lumea pare că se prăbușește și ideologiile rătăcesc mințile tinerilor și ale copiilor, politicienii nu mai găsesc soluții pentru a sprijini bătrânii cu pensii modeste, studenții sau elevii? Când nu vedem o îmbunătățire reală a sistemului medical și a instituțiilor sociale?
Nu vreau să vă întristez astăzi, pentru că este o zi de mare sărbătoare. Dar vedeți, în aceste vremuri apăsătoare, când suntem deznădăjduiți și dezamăgiți de multe lucruri, vin sfinții și ne ridică.
Cred că a fost o inițiativă proniatoare a Întâistătătorului Bisericii noastre, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, ca în acest an al Centenarului să fie canonizați 16 sfinți români și să fie trecuți în calendar și alți sfinți canonizați în Bisericile Ortodoxe surori. Dar mai ales, anul acesta este unul al împlinirii unui mare proiect de țară — visul unei generații care a început cu primul Rege al României, a fost continuat de oameni de cultură precum Mihai Eminescu și de Patriarhul Miron Cristea. Regii de altădată au dat legi speciale pentru ca această Catedrală a Neamului să fie ridicată, ca loc de rugăciune pentru eroii care s-au jertfit pentru credință și neam.
Vremurile vitrege ale Primului și celui de-Al Doilea Război Mondial, apoi instaurarea comunismului la finele anilor ʼ40–ʼ50, au adus o perioadă de suferință cumplită. Prin Decretul 410 din anul 1959, mulți intelectuali, călugări și călugărițe au fost izgoniți din mănăstiri. Li s-au ars bibliotecile și cărțile, cum s-a întâmplat și la Schitul Darvari din Capitală, unde am slujit o vreme ca stareț. Călugării au fost trimiși forțat la Mănăstirea Cernica, unde mulți s-au săvârșit din viață de inimă rea.
Toate acele vremuri grele — pe care, din păcate, de multe ori le uităm — trebuie să ni le amintim. Să nu uităm niciodată îndemnul: „Cel ce uită, nu merită!” Avem datoria de a le povesti copiilor noștri despre aceste jertfe.
Din păcate, mulți dintre tinerii preoți de astăzi nu mai au râvna pastorală și zelul duhovnicesc pe care le-au avut acești sfinți mărturisitori, trecuți în calendar pentru credința și răbdarea lor. Ei au fost oameni plini de iubire, de bunătate și de iertare.
Când ne atinge duhul pocăinței și invocăm pe Duhul Sfânt, ar trebui să ne gândim la temnițele grele pe care le-au îndurat acești oameni. Să ne gândim la modul în care au fost schingiuiți: părintele Ilarion Felea, mare profesor de teologie, care a murit în închisoare, sau la cei de la Aiud, Jilava, Balta Brăilei, ori la cei deportați la Canalul Dunăre–Marea Neagră, cum a fost și părintele Ilie Lăcătușu.
Trebuie să ne aducem aminte de aceste jertfe și, văzându-le prezentate în emisiunile Trinitas TV sau în mediile creștine, să ne întărim în credință.
Preotul nu are niciodată dreptul să vorbească de la amvon cu trufie sau cu aroganță despre jertfa acestor mărturisitori. Ei erau oameni de o smerenie extraordinară. Smerenia lor, răbdarea și jertfa lor au deschis cerul. Canonizarea lor și faptul că trupurile lor au rămas neputrezite și izvorâtoare de mir sunt semne vii ale sfințeniei.
Astăzi, când suntem cuprinși de teamă și dezamăgire, când vedem războaie, conflicte sociale și destrămarea valorilor, vin sfinții și ne ridică.
Ca în filmele lui Andrei Tarkovski, când un monah merge să se înece în baltă, pierzându-și sensul existenței — și, dintr-o dată, o lumină dumnezeiască îl ridică —, așa vin sfinții și ne întăresc.
Mă gândeam la lucrarea unui mare scriitor care a trăit la Praga și a murit la Berlin, în Imperiul Austro-Ungar, Franz Kafka, autorul romanului “Colonia penitenciară”. Cartea are ca temă condamnarea unui tânăr fără vină, fără anchetă, fără explicație — un om care nu înțelege de ce este închis.
Așa s-a întâmplat și cu mărturisitorii noștri: au fost aruncați în temniță fără motiv, fără judecată, doar pentru că au păstrat credința și au sprijinit poporul — din Basarabia, din Transnistria, din întreaga Românie.
Pentru această credință au fost condamnați. Dar Dumnezeu i-a proslăvit! Și i-a proslăvit tocmai în acest mileniu, în vremea noastră.
Nepotul Sfântului Ilie Lăcătușu povestește amintiri din copilărie, de la vârsta de cinci ani, despre bunicul său.
Este bine să subliniem cu responsabilitate: trupurile sfinților, moaștele lor, nu mai aparțin familiei. Ele aparțin Bisericii lui Hristos. Sunt cel mai mare tezaur duhovnicesc, cea mai de preț comoară a credinței noastre.
O Biserică din care se nasc sfinți și ale cărei trupuri sunt neputrezite — precum ale Sfintei Cuvioase Parascheva, Sfintei Filofteia, Sfântului Iosif de la Partoș și ale multor altor sfinți — este dovada că este o Biserică adevărată.
Dacă ne ducem mintea și timpul înspre rețelele de socializare, cu toate gadgeturile, bârfele și disputele politice, vom ajunge într-o stare depresivă. Dacă ne preocupăm prea mult de păcatele lumii și de nebunia acestei lumi, vom deveni apatici și deznădăjduiți.
Dar dacă citim viețile sfinților, dacă le ascultăm propovăduirea și ducem mai departe mărturiile lor — despre părintele Ilie Lăcătușu, părintele Constantin Sârbu, părintele Ilarion Felea, despre sfintele din Mălainița, Serbia, de pe Valea Timocului, despre mamele domnitorilor noștri, despre doamna Maria Brâncoveanu, despre soția lui Neagoe Basarab, devenită maica Platonida —, atunci înțelegem că destinul fiecăruia dintre noi este să tindem spre sfințenie.
Și iată, chiar și în veacul de acum există vocație pentru sfințenie. Acei oameni simpli, pe care i-am văzut astăzi în papuci de humă — despre care Sfântul Cleopa spunea că „aduc cerul pe pământ” — aceia sunt cei care țin credința vie.
Când ne hrănim zilnic doar din rețele sociale, când ne lăsăm absorbiți de televizor și de zgomotul lumii, căpătăm o falsă părere despre noi — credem că suntem puternici, că suntem zei. Iar dacă mai avem și o funcție politică sau ceva avere, trăim într-o amăgire de sine care ne îndepărtează de credință.
Nu vedeți că oamenilor puternici le este rușine să vină duminica și de sărbători la biserică, să stea lângă cei pe care îi păstoresc, lângă cei care i-au ales și i-au încredințat cu răspundere?
Mare bucurie este, în acest an al Centenarului, că părintele Radu Cojocariu, împreună cu doamna preoteasă Mădălina, au reușit să restaureze această biserică — pe care cei din localitate au văzut-o multă vreme coșcovită, îmbătrânită. Dar, asemenea mamei noastre, oricât ar fi de bătrână și plină de riduri, chipul ei rămâne frumos, pentru că poartă frumusețea copilăriei noastre.
Așa este și Biserica — „maica neamului românesc”, cum o numea Mihai Eminescu.
La propunerea consilierilor Centrului eparhial al Episcopiei Giurgiului, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oferit, în Anul Centenar, pentru jertfa și dragostea acestei familii, cea mai înaltă distincție a Anului Centenar: Diploma Anului Centenar al Patriarhiei Române, acordată în semn de prețuire și recunoștință pentru meritele deosebite în apărarea și slujirea credinței ortodoxe, pentru promovarea culturii și intensificarea vieții creștine.
Aceasta este diploma, aceasta este medalia anului centenar, pe care, împreună cu volumele de predici — tâlcuiri la canoanele și sărbătorile bisericești — le oferim părintelui Radu și doamnei preotese.
Părinte Radu, când biserica se umple de credincioși, primiți-i aici cu drag.
Părintele și doamna preoteasă, asemenea nouă, călugărilor — Mihail, Teodor și Nicolae —, nu au copii trupești, dar au fii și fiice duhovnicești. Ei v-au adoptat pe dumneavoastră, credincioșii acestei parohii, și pe pelerinii care vin aici, în biserica unde a slujit părintele sfânt Ilie Lăcătușu, pentru a culege mărturii vii de la cei care l-au cunoscut.
Mă bucur că și preoții din împrejurimi sunt astăzi aici.Astăzi, iubiți credincioși, ați făcut o mare sărbătoare. După zile ploioase și mohorâte, Dumnezeu ne-a dăruit o vreme frumoasă, semn al binecuvântării Sale.
Dumneavoastră sunteți cei care țineți credința.
Vă spuneam despre Franz Kafka și despre povestea lui emoționantă. El a murit într-un sanatoriu de tuberculoză, la doar 40 de ani, dar într-o zi, plimbându-se printr-un parc din Praga, a întâlnit o fetiță care plângea pentru că își pierduse păpușa. Au căutat-o împreună, dar nu au găsit-o.
Atunci, Kafka a inventat o poveste și i-a spus: „Păpușa ta a plecat în lume să cunoască oameni și locuri, și îți va scrie în fiecare zi.” În fiecare zi, fetița primea o scrisoare „de la păpușă”.
După multe scrisori, Kafka i-a dăruit o păpușă nouă. Fetița a spus: „Dar nu seamănă cu cea pe care am pierdut-o!” Iar el i-a răspuns: „Nu, pentru că păpușa ta a călătorit prin lume și s-a schimbat. A crescut.”
După moartea lui Kafka, fetița a găsit în păpușă o scrisoare care spunea: „Lucrurile pe care le iubim, uneori le pierdem, dar ele se întorc la noi într-o altă formă.”
Așa s-a întors și dragostea părintelui Ilie Lăcătușu — prin biserica aceasta, prin credința și rugăciunea pe care o revarsă peste noi toți.
Iubiți credincioși și credincioase, trăim un moment de mare înălțare sufletească și de adâncă recunoștință înaintea Bunului Dumnezeu, care ne-a ajutat și, în mod deosebit, l-a ajutat pe părintele Radu și pe doamna preoteasă Mădălina Cojocariu în această lucrare duhovnicească de restaurare a bisericii din Cucuruzu — biserică în care a slujit, după eliberarea sa din temnițele comuniste, în anul 1964, părintele Ilie Lăcătușu, după 16 ani de închisoare grea, plină de umilință, privațiuni și înfometare.
Părintele Ilie a fost, așa cum îl descria părintele Iustin Pârvu, „un noian de bucurie, un noian de iertare și o rugăciune vie”. Prin rugăciunile sale, Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim această clipă de binecuvântare, în Anul Centenar al Bisericii Ortodoxe Române, odată cu restaurarea acestui sfânt locaș.
Părintele inginer Radu Cojocariu și doamna preoteasă Mădălina au transformat biserica din satul Cucuruzu, de pe vechea Vlașcă, într-un adevărat sanctuar duhovnicesc. Au adunat, înainte de toate, numeroase mărturii de la cei care l-au cunoscut pe părintele Ilie Lăcătușu — oameni care s-au spovedit la el, care i-au ascultat cuvintele pline de lumină și care au primit de la el sfat și mângâiere.
În această biserică, părintele Radu a adus, de la familia părintelui Nicolae Barbu — consilier al Episcopiei Giurgiului, al cărui tată l-a îmbrăcat și pregătit pentru înmormântare pe părintele Ilie Lăcătușu — reverenda purtată de sfânt în ultimele sale zile, așezată acum într-un loc de mare cinste, asemenea unui relicvar.
Trupul neînsuflețit al părintelui, plin însă de duh dumnezeiesc și izvorâtor de mireasmă duhovnicească, se află astăzi în capela familiei din cimitirul Giulești, unde numeroși credincioși merg să se roage. Mulți dintre ei l-au descoperit pe părintele Ilie abia după trecerea sa la cele veșnice și, mai apoi, după canonizarea sa.
Trupul sfânt, izvorâtor de mireasmă, se află în grija nepotului său, Mihai Spirache — un om de o aleasă cultură și educație —, cel care, asemenea unui arhanghel, veghează cu evlavie asupra trupului bunicului său, la Giulești.
Ne rugăm ca Duhul Sfânt să-i dăruiască acestui nepot luminare și înțelepciune, iar familia să primească îndrumare cerească pentru ca, la vremea rânduită, sfintele moaște ale părintelui Ilie Lăcătușu să fie așezate într-o biserică vrednică să le primească și să le cinstească așa cum se cuvine. Poate chiar aici, în biserica din Cucuruzu, locul unde părintele s-a mutat la cele veșnice.
Să ne rugăm pentru aceasta! Cu siguranță, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în înțelepciunea sa, va rândui ceea ce este mai bine.
Locul sfinților, iubiți credincioși, nu mai este acolo unde au fost îngropați, ci în Biserica lui Hristos, căci Dumnezeu i-a proslăvit, iar ei nu mai aparțin lumii acesteia, ci Bisericii. Ei sunt patrimoniul Bisericii, odoarele ei cele mai de preț.
Familia ne mântuiește prin jertfă și răbdare, prin greutățile și încercările vieții de zi cu zi, dar Biserica este cea care sfințește. Ea este cea care face consacrarea sfinților, potrivit criteriilor canonice.
După cum arată părintele Ioan Floca în tratatul său de drept canonic, între semnele sfințeniei se numără: trupurile bine mirositoare și neputrezite, izvorâtoare de mir și săvârșirea de minuni.
Părintele Ilie Lăcătușu a îndeplinit toate aceste semne, la fel ca părintele Constantin Sârbu, despre care am vorbit astăzi.
Se cuvine, așadar, să mulțumim Maicii Domnului, sfinților și, în mod deosebit, să vă mulțumim dumneavoastră — credincioșilor — care l-ați sprijinit pe părintele Radu cu rugăciune neîncetată, cu dragoste și cu jertfă.
Părintele Radu, pentru mine, înseamnă foarte mult. Îmi este mai mult decât un frate, mai mult decât un frate după trup, pentru că îi cunosc jertfirea de sine și dragostea față de Biserică. Ne știm de mai bine de 25–30 de ani, din vremea când mergeam împreună la mănăstiri, înainte ca el să se fi căsătorit cu doamna Mădălina.
A avut și are, în persoana preotesei sale, un adevărat înger păzitor — cel care l-a îndrumat, l-a consiliat, l-a încurajat și l-a întărit în toate greutățile. Părintele protopop Mihale ne spunea că părintele Radu s-a zbătut foarte mult, dorind cu toată ființa să facă posibil ceea ce părea imposibil: ca, în Anul Centenar al Bisericii Ortodoxe Române, pictura să fie terminată și biserica din Cucuruzu să fie complet restaurată.
Am fost aici în urmă cu câteva luni și știu cum arăta biserica atunci. Astăzi este un adevărat sanctuar, din care transpare multă dragoste, multă sfințenie, o lucrare plină de har. Sunt convins că duhul părintelui Ilie Lăcătușu este prezent aici și ne ajută pe fiecare dintre noi.
De aceea, vă îndemn să veniți mereu la această biserică și să vă rugați, pentru că locul pe care pășiți este sfânt, așa cum spune Scriptura. Și Moise, când a pășit pe Muntele Sinai și a văzut taina rugului aprins care ardea și nu se mistuia, și-a scos încălțămintea în semn de smerenie, înțelegând taina Fecioriei Maicii Domnului.
Sfinții Părinți tâlcuiesc această lepădare a încălțămintei ca pe o chemare la despărțirea de cele lumești. Sfântul Grigorie Teologul explică faptul că ea simbolizează lepădarea felului de a trăi omenesc, renunțarea la omul vechi și descoperirea omului duhovnicesc, a omului lăuntric.
Părintele Eduard Dumitrache, consilier al Episcopiei noastre, de la Puțu Greci, v-a vorbit astăzi despre Evanghelie și despre taina morții. Iar dacă ar fi să adâncim acest cuvânt, trebuie să înțelegem că moartea nu este sfârșitul, ci începutul unei noi vieți. Moartea precede întotdeauna învierea.
Trebuie, așadar, să avem conștiință duhovnicească și discernământ, să înțelegem, așa cum spune poetul Mihai Eminescu, că „ne naștem spre a muri și murim spre a ne naște.”
Viața omului pe pământ, spune Psalmistul David, este de 70 de ani, iar dacă va fi în putere — 80. Părintele Ilie Lăcătușu a împlinit acest cuvânt: spunea adesea, cu pace și seninătate, „Mi-am împlinit cei 70 de ani și trebuie să mă mut la Domnul.”
Citesc adesea și recitesc cu drag poeziile lui Grigore Vieru, românul nostru din Basarabia. Într-un poem tulburător, intitulat „Nu am moarte cu tine nimic”, el scrie:
„Dar te întreb cum ar fi dacă ai avea mamă,
dacă ai avea copii,
și aceștia, într-o zi, ar muri?”
Nu există nimic mai dureros decât ca un părinte, respectiv o mamă, să-și îngroape copilul.
Din păcate, vedem tot mai des în zilele noastre părinți nevoiți să-și conducă la groapă propriii copii — nu doar din cauza morții trupești, ci și a morții sufletești, pentru greșelile și lipsurile din educația și creșterea lor.
Vă dau un exemplu dureros: în urmă cu câteva zile, la Giurgiu, a murit un tânăr de doar 17 ani. Trăia singur, pentru că mama plecase în străinătate, iar tatăl era și el departe. Într-o noapte, la ora trei, copilul s-a izbit cu mașina de o autospecială de poliție și a murit pe loc.
M-am gândit atunci la Evanghelia de astăzi: ce simte o mamă care și-a născut și crescut copilul, iar apoi îl pierde așa?
Un poet persan spunea într-un text extraordinar: „Copiii pe care îi aduci pe lume nu sunt ai tăi. Tu vrei să-i faci asemenea ție, dar ei nu vor fi niciodată ca tine. Ei vor fi ei înșiși, pentru că viețile lor se hrănesc din dorul lor de viață.”
Și continuă poetul: „Copiii sunt ca săgețile în mâinile arcașului.”
Iar dacă ne întrebăm cine este arcașul — nu suntem noi, părinții. Arcașul este Dumnezeu. El este Cel care dă direcție vieții lor, Cel care le hotărăște destinul.
Noi nu naștem copiii spre moarte, ci spre viață. Părinții, mamele, născătoarele de fii ai omului — ai Omului cu majusculă din Noul Testament — îi nasc pentru viață, nu pentru moarte.
De aceea, libertățile adolescenților trebuie călăuzite cu discernământ, nu tăiate, ci îndrumate cu înțelepciune. Iar când un copil greșește, să ne întrebăm, precum în Evanghelie: „Cine a păcătuit, el sau părinții lui?”
De multe ori spunem că părinții sunt de vină, că le-au dat copiilor lor prea multe, că le-au înlesnit lucruri pe care ei înșiși nu le-au avut. Dar, adesea, părinții nu sunt vinovați, ci neputincioși, pentru că tinerii de astăzi intră în contact cu o societate tot mai agitată, mai vulnerabilă, cu numeroase ispite și dependențe.
Instituțiile statului încearcă, prin diverse programe, să-i ajute pe tineri să se elibereze de aceste adicții, dar, oricât de bune ar fi intențiile, rezultatele sunt adesea limitate. Iar când părinții și bunicii nu mai pot face față problemelor copiilor sau nepoților lor, rămâne un singur drum: să-i încredințăm lui Dumnezeu.
Îmi amintesc o întâmplare din vremea studenției mele la Teologie, în Capitală. Făceam naveta de la Facultatea „Justinian Patriarhul” până la Piața Miniș, unde locuiam într-o mică garsonieră. Într-o zi, în metrou, o femeie m-a văzut îmbrăcat în haine monahale, s-a aplecat în fața mea, mi-a sărutat mâinile și a spus printre lacrimi:
„Sunt cea mai fericită femeie din lume!”
Am întrebat-o: „De ce, mamă?”
Și mi-a răspuns: „Pentru că am doi copii și amândoi s-au călugărit astăzi la Mănăstirea Cernica.”
Era plină de bucurie și mi-a povestit cum i-a crescut singură: „Eram singură, fără bărbat, nu mai puteam, părinte, și i-am încredințat Maicii Domnului. I-am zis: Maica Domnului, crește-i tu! Și i-a crescut. I-a luat sub ocrotirea ei.”
Cât de frumos este să-ți încredințezi copiii lui Dumnezeu, să-i pui sub acoperământul Maicii Domnului, să le oferi o educație aleasă și o creștere în lumină și credință!
Revin și spun, continuând gândul din predica de la sfințirea bisericii: este esențial să avem conștiința a ceea ce suntem — făpturi create pentru veșnicie, oameni născuți din trup, dar destinați vieții veșnice.
Cu toate preocupările mărunte și grijile cotidiene, uităm adesea acest adevăr: viața noastră nu se încheie aici.
Părintele Radu Cojocariu și doamna preoteasă mi-au dăruit o icoană cu Sfântul Dionisie de la Colciu, marele duhovnic al Sfântului Munte. L-am cunoscut personal, în tinerețea mea, pe când aveam 30 de ani. M-am dus în Athos, dorind să mă spovedesc, și i-am întrebat pe călugări cine este cel mai încercat și mai luminat duhovnic.
Mi-au spus: „Starețul Dionisie Ignat, de la Chilia Vatopedină Colciu.”
Am mers mult, pe o vale pustie, până am ajuns la chilia lui. Acolo am întâlnit un bătrân orb, senin, plin de pace — acela era Sfântul Dionisie. M-a primit, m-a ascultat, m-a spovedit, și, la un moment dat, mi-a spus:
„Hai să vorbim despre lucruri mai importante. De Sfânta Parascheva, vei fi hirotonit episcop la Patriarhie.”
Am zâmbit atunci și i-am spus: „Părinte, am doar 30 de ani.”
El mi-a răspuns cu blândețe: „Mie mi s-a descoperit. Vei fi ales și hirotonit.”
Și, într-adevăr, așa s-a împlinit în anul 2000.
Așa lucrează Dumnezeu prin sfinții Săi — cu darul înainte-vederii și al profeției.
Aseară citeam o lucrare fundamentală, Getica lui Vasile Pârvan, o istorie a geților și dacilor, neamul din care ne tragem. Pârvan spune că acei strămoși ai noștri aveau conștiința nemuririi sufletului și că preoții lor, retrași prin munții Daciei, duceau o viață ascetică, asemenea esenienilor.
Acești preoți erau mai venerați decât regii — chiar decât Burebista — și erau considerați cei mai înțelepți dintre oameni. Ei trăiau în armonie, în pace, se îngrijeau de turme, de apicultură, de ogoare, dar, când veneau greutățile, se retrăgeau în munți, la sihaștri, și se rugau.
Dumnezeu vorbea prin acei oameni sfinți.
Politica și religia nu erau amestecate, dar oamenii îi ascultau mai mult pe preoți decât pe regi, pentru că ei vorbeau despre viața veșnică.
Noi am moștenit această credință în nemurirea sufletului. De aceea, formarea poporului român creștin a fost firească, naturală.
Și chiar dacă astăzi ni se pare că s-a diluat credința, că s-au pierdut obiceiurile noastre pastorale, firea meditativă și contemplativă, eu cred că, în adâncul fiecăruia dintre noi, a rămas acea fărâmă de lumină — acea nevoie tainică de a te ruga, de a te reculege, de a merge la biserică.
E foarte, foarte important să nu pierdem această dimensiune verticală, legătura cu Dumnezeu — cum spunea academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga, devenită mai târziu monahia Benedicta — să nu pierdem verticala credinței.
Trebuie să mergem neabătut pe această cale bătătorită, care este Biserica. Avem dovada vie că părintele Ilie Lăcătușu, părintele Ilarion Felea, părintele Constantin Sârbu și toți cei care au înfundat temnițele comuniste pentru credința lor s-au mântuit. Nu i-a canonizat Biserica dintr-un impuls politic sau ca parte a unui program administrativ, ci pentru că ei înșiși au ieșit din pământ și au izvorât mireasmă.
La Mănăstirea Neamț, ctitoria Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, s-a petrecut o minune: într-o noapte, pământul s-a cutremurat, aleile și pavimentul au crăpat, iar sfinții au ieșit la suprafață. Era prin anul 1985. Au venit securiștii și le-au poruncit călugărilor să toarne beton peste morminte, ca să nu se mai vadă nimic. Dar, la scurt timp, pământul a „explodat” din nou — și sfinții au ieșit iarăși la lumină.
Așa lucrează Dumnezeu. Cândva, sfinții ies din pământ nu doar în sens fizic, ci și în sens duhovnicesc, ca să ne arate că nu trebuie să ne pierdem identitatea. Poți să pierzi averea, poți să pierzi bogăția, poți să pierzi familia — prin deces sau despărțire —, poți să-ți pierzi copiii, plecați departe în lume, dar să nu-ți pierzi credința.
Aceasta ne-au învățat părinții și bătrânii de la sate, acei oameni simpli care au pierdut tot, dar nu și-au pierdut credința. Îi vezi cum pleacă din această lume împăcați, senini, asemenea părintelui Ilie Lăcătușu, care simțea dinainte clipa mutării sale și spunea cu pace: „Săptămâna viitoare mă voi duce la Domnul.”
Ei și-au trăit viața în Hristos. Poate că noi n-am trăit cum se cuvine. Poate că n-am fost exemple pentru copiii noștri. Poate că astăzi nu mai găsim repere în societate. Dascăli de cuget și de simțire românească, cum spunea mitropolitul Antonie Plămădeală, par tot mai rari. Poate că nu mai găsim preoți smeriți precum Sfântul Ilie Lăcătușu — dar Dumnezeu are aleșii Lui în lume.
Mai sunt și astăzi oameni care nu și-au plecat genunchii înaintea „lui Baal”, a demonilor lumii moderne. Dar sunt și mulți care, apropiindu-se de marea trecere, se întâlnesc cu Dumnezeu nepregătiți: n-au mers la biserică, nu s-au spovedit, n-au crezut în Înviere.
Priviți, însă, ce oferă lumea de azi! Unde se înghesuie oamenii? La biserică, pentru rugăciune, sau la alte adunări unde se promit daruri trecătoare? Cei care vin la sfintele moaște, la Sfânta Parascheva, nu vin pentru pomeni electorale, ci pentru promisiunea vieții veșnice.
Ce le face pe bătrânele noastre să stea 20 de ore la rând, împreună cu copiii lor, pentru a se închina la racla Sfintei? Credința! Credința vie, curată, adâncă, este fenomenul care ține neamul nostru în picioare.
Și să fiți mândri, iubiți credincioși, că sunteți fii ai Bisericii Ortodoxe! Să nu vă rătăciți după secte sau case de adunare, căci părinții și strămoșii voștri s-ar răscoli în morminte.
E dureros să vezi că, în unele locuri, cel mai sfânt spațiu al unei țări — cimitirul, unde odihnesc moșii și strămoșii noștri — este pângărit de nepăsare, se aruncă gunoaiele.
Dar eu cred în speranță. Cunosc mulți tineri, seminariști odinioară, care au trăit în lipsuri, au cântat prin biserici ca să se întrețină, dar care au rămas aproape de Dumnezeu. Ei sunt dovada că Biserica încă naște sfinți, că credința nu a murit și că, prin jertfă și rugăciune, neamul românesc merge mai departe, cu fruntea sus și cu inima la cer.
Biserica i-a plătit un salariu, iar el a ajuns un mare tenor, un artist liric de renume, care trăiește astăzi la Budapesta. Când era încă în România și cânta la Operă și la Operetă, știa familii sărace, cu copii care nu puteau merge la școală — iar din propriul său salariu îi îmbrăca și îi încălța. Și face același lucru și astăzi.
Noi, din păcate, am ajuns în vremea în care parcă nu mai putem face bine, nu mai putem ajuta. Nu vedeți că am rămas doar noi între noi? Să te mai aștepți la ajutor de la stat, să mai vină o pensie sau un sprijin… e greu. Ce speranță să mai ai de la oameni care nu mai au credință, care nu mai vin la biserică?
În multe localități din țară nu mai sunt școli, nu mai sunt grădinițe, nu mai sunt medici de familie. Nimeni nu mai vrea să se specializeze în aceste domenii, dar Biserica continuă să facă pentru oameni tot ce poate: să educe, să aline, să ajute. Totuși, rostul ei cel mai înalt rămâne mântuirea sufletului.
Preotul de la parohie are grijă de toți — de bătrânii satului, de copiii nevoiași, de familiile greu încercate. În 25 de ani de episcopat, nu am cunoscut niciun preot, oricât de sărac ar fi fost, care să nu ia din hainele, banii sau mâncarea copiilor săi pentru a le dărui celor lipsiți din sat. Țineți minte acest lucru!
Astăzi, copiii vor câștiguri rapide. Așa cum spunea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, mulți tineri nu mai vor să învețe, nu mai vor liceu, nici facultate. Vor totul repede, „acum și aici”. Și așa apare abandonul școlar.
Nu există egalitate de șanse pentru copilul de la țară care vrea să facă o școală bună, un liceu bun, să-și croiască un rost în lume. De aceea spun că singura instituție care, în anul acesta al Centenarului, a avut un adevărat proiect de țară este Biserica Ortodoxă Română.
Ea a dus la împlinire un ideal național — Catedrala Mântuirii Neamului, o lucrare monumentală cu care ne putem mândri. În rest, pe unde te duci, vezi doar clădiri abandonate, proiecte începute și neterminate.
Biserica are această dimensiune extraordinară: are grijă de oameni, de suflete, de copii, de educația lor religioasă. Poate nu știți câte face un preot, pentru că el nu trâmbițează, nu se laudă. Așa cum spune Evanghelia: „Să nu știe stânga ce face dreapta.”
El se roagă, se ostenește, ajută bătrâni, aduce mângâiere acolo unde statul lipsește.
Haideți, așadar, măcar în ceasul din urmă, să fim mai solidari între noi, să ne ajutăm, să nu ne discredităm. Am văzut oameni care mor, iar alții, în loc să se roage pentru ei, îi batjocoresc pe rețelele de socializare. Câtă răutate poate încăpea într-o inimă care nu mai știe să ierte?
Omul bun vede binele în toate. Vezi bătrâni care au ajuns asemenea sfinților, care dau sfaturi pline de înțelepciune. Vezi copii care sunt cuminți, învățați, frumoși — și vă fac cinste, vouă, părinților. De aceea vă admirăm și vă iubim, pentru că ați crescut copii buni, le-ați dat un nume curat, ați făcut eforturi, iar ei vor fi generațiile de mâine, cele care vă vor duce mai departe moștenirea.
Trăim vremuri grele, complicate, dar nu mai grele decât cele pe care le-au trăit sfinții în perioada persecuțiilor comuniste, a deportărilor, a Siberiilor. E bine să nu uităm.
La Episcopia Giurgiului am cumpărat o clădire mare, dezafectată, unde am organizat o expoziție cu hărți ale deportărilor din Basarabia, cu bejenarii scoși din case noaptea, cu preoții arestați din sânul familiilor lor. Au fost vremuri cumplite.
De aceea, ne bucurăm că vicarul Episcopiei noastre s-a ocupat cu atâta dăruire de adunarea acestor mărturii, de publicarea cărților despre preoții care au înfundat închisorile, despre documentele lor de arestare.
Sunt profund impresionat, părinte Radu, de ceea ce ați realizat aici, la Cucuruzu. Este, cu adevărat, o minune, și cred că nu ați fi putut face acest lucru fără ajutorul Sfântului Ilie Lăcătușu, care a fost și rămâne ocrotitorul dumneavoastră.”
