Vineri, 25 aprilie 2025, în ziua slăvitului praznic al Izvorului Tămăduirii, Preasfințitul Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a săvârșit Sfânta Liturghie în biserica din lemn a Mănăstirii „Izvorul Tămăduirii” – Drugănescu, înconjurat de un sobor de clerici și credincioși.
În cuvântul de învățătură, Preasfinția Sa a subliniat emoția și bucuria duhovnicească trăită în aceste zile luminate ale Învierii, arătând că „fiecare dintre noi suntem plini de recunoștință față de Dumnezeu, Cel care ne-a creat și ne-a dat un destin atât de înalt, acela de a fi fii ai Lui”.
Referindu-se la Învierea lui Hristos și la mântuirea adusă întregii făpturi, ierarhul a arătat că „Moartea a fost înșelată, iadul a fost umplut de lumină, iar Mântuitorul, prin Învierea Sa, a devenit începutul celor din veac adormiți”. Preasfinția Sa a îndemnat la recunoștință pentru darul vieții și al mântuirii, spunând că „dacă iubim cu adevărat pe cineva, îi dorim nu doar o existență pământească îndestulătoare, ci viața cea veșnică”.
În continuarea predicii, Preasfințitul Ambrozie a evocat exemplul sfinților canonizați recent în Biserica Ortodoxă Română, precum și eforturile de păstrare și transmitere a credinței și culturii românești prin Centrul Pastoral-Cultural „Gavril Drugănescu”. A adus mulțumiri celor care au contribuit la restaurarea și înfrumusețarea mănăstirii și a anunțat, cu emoție, oferirea unei icoane a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe către Preasfinția Sa, drept semn de recunoștință.
În final, Preasfințitul Părinte Ambrozie a înălțat rugăciuni de mulțumire și binecuvântare pentru toți ostenitorii și binefăcătorii mănăstirii, întărind pe cei prezenți cu îndemnul: „Să nu pierdem niciodată busola credinței, căci adevărata noastră orientare este către Răsăritul cel de Sus – către Hristos Cel Înviat”.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie la data de 25 aprilie:
”Cu o mare și profundă emoție, fiind cuprins de multă bucurie duhovnicească, ca de altfel fiecare dintre domniile și frățiile voastre, ca și preacucerniciile lor și preacuvioșiile lor, în această perioadă pascală, în Săptămâna Luminată, în ziua Izvorului Tămăduirii, se trăiește ca la Paște.
Având aceste gânduri și aceste sentimente fiecare dintre noi în inimile noastre, în întreaga ființă a noastră, suntem plini de recunoștință, în primul rând față de Dumnezeu, Cel care ne-a creat, Cel care ne-a adus la existență și care ne-a dat un destin atât de înalt, un rost atât de frumos, atât de binecuvântat: acela de a fi fii ai lui Dumnezeu Celui Preaînalt.
Zilele trecute, în perioada Sfintelor Paști, în cele trei zile ale Sfintelor Paști, împreună cu părintele stareț, cu părinții din urbea mică de pe malul vechiului Danubius, am început să doxologim, să slăvim pe Dumnezeu, fiecare dintre noi, în prezența măicuțelor starețe, a celor de la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a maicilor venite din nordul județului, de la Mănăstirea Găiseni, veche de peste 500 de ani, maica stareță Benedicta Moldovan și părintele Macarie, veniți de la Mănăstirea Acoperământului Maicii Domnului, ca de altfel împreună cu preoții și cu fiii duhovnicești, cu preotesele care au venit să ne felicite pentru împlinirea celor 56 de ani de viață pe care i-am împlinit chiar în ziua Paștilor.
N-am știut că maica mea, Dumnezeu să-i dea sănătate și să mi-o mai țină încă pe lume, m-a născut de Paște.
Cu această ambianță duhovnicească am început să teologhisim fiecare dintre noi și fiecare nu contenea să slăvească pe Dumnezeu și să-I mulțumească pentru faptul că a făcut o lucrare așa de înaltă, ca un adevărat părinte, ca un adevărat Tată, și a rânduit în înțelepciunea Lui ca, după căderea omului primordial în păcat, Unul dintre Treime să lase cerurile, să se întrupeze, să se încarneze în firea noastră umană și să o treacă prin suferințe, să coboare în Sheol, acolo unde așteptau toți drepții Vechiului Testament, întrebându-se unii pe alții: „Oare s-a născut Mesia? Oare a venit în lume Izbăvitorul?”
Trebuie să știți că toți drepții Vechiului Testament, începând cu patriarhii, continuând cu proorocii, toți coborau în Sheol, pentru că harul nu venise. Așa cum spun Sfinții Părinți: „Legea prin Moise s-a dat pe Muntele Sinai, dar harul și adevărul prin Iisus Hristos au venit.” Am încheiat citatul.
Gândiți-vă ce taină mare, ca Mântuitorul să Se nască, să aibă o mamă pe pământ, în persoana Sfintei Fecioare Maria, să aibă un tată pământesc – El, Cel fără de Tată, născut din veci din Tată, și la plinirea vremii din Maică – fără de păcat, fără să fi stricat fecioria, pecetele fecioriei, și să coboare la iad.
Moartea, asemenea unei umbre, înghite trupul acesta și este înșelată, este amăgită, și iadul se umple de lumină, încât Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai mare teolog, în predicile pe care le-a ținut, spunea – și noi, în noaptea de Paști, citim acel prea frumos cuvânt – se întreabă retoric: „Unde îți este, iadule, boldul tău? Unde îți este, iadule, biruința ta? A înviat Hristos și se bucură îngerii! A înviat Hristos și niciun om nu mai este în groapă! A primit un trup și a fost lovit de dumnezeire, și s-a umplut iadul de dumnezeire!”
Vă imaginați dumneavoastră, cu mintea și cu existența de acum, pe care fiecare dintre noi o avem în această lume, în această vale a plângerii, câtă bucurie au avut profeții și drepții când au văzut că trupul acela răstignit și plin de răni, pe care profeții Vechiului Testament îl compătimeau, spunând că „nu avea chip și înfățișare la care să poți privi”, dintr-o dată este plin de lumină și luminează iadul, Sheolul, și toți Îl văd pe Mesia și Îl recunosc ca pe Izbăvitorul.
Și El, cum spune Patriarhul, citându-l pe Sfântul Apostol Pavel în noaptea de Paști, „s-a făcut începutul sau începătura, căci acesta este cuvântul, celor din veac adormiți.”
De multe ori ne-am gândit la ceea ce spunea Sfântul de acum Dumitru Stăniloae despre Sfânta Treime: „La început a fost iubirea”, pentru că din iubire s-a coborât Unul din Treime, fără să Se despartă de Treime, devenind om. El fiind Dumnezeu adevărat și om adevărat, a unit dumnezeirea cu firea umană într-un ipostas. Teologii vorbesc despre unirea ipostatică.
Dar ceea ce este mai frumos este faptul că prin El, făcându-se începutul celor din veac adormiți, așa cum spune Scriptura: „Dacă Hristos n-ar fi înviat din morți, zadarnică ar fi credința noastră, zadarnică ar fi propovăduirea noastră, zadarnică și încercarea noastră de a ne mântui.”
Ori vedeți dumneavoastră câtă bucurie avem în suflete, pe care de multe ori, chiar dacă trăim stări extatice de bucurie, de euforie pascală, nu-i așa? Fiecare dintre noi, de multe ori, unii nici nu știu de ce, dar asta e altă discuție. Scrutăm toate pentru Înviere. Ne bucurăm pentru că cei adormiți ai noștri au adormit într-o nădejde a învierii și, după o viață pământească, nu?
Cum spune psalmistul: „Zilele omului sunt 70 de ani, dacă este în putere 80 de ani; iar ce este mai mult decât aceasta, osteneală și durere.” Ei se mută, trec de la moarte la viață, pentru că Hristos este Cel care de la moarte la viață și de pe pământ la cer ne-a trecut pe noi.
De aceea noi suntem euforici, suntem plini de bucurie, iertăm toate pentru Înviere, pentru că știm că cei care ne-au părăsit – părinții și bunicii noștri, rudele și prietenii – mă gândesc cu mult dor la ierarhii care nu mai sunt, la cei care au murit cu moarte neprasnică, la mamele și părinții care și-au pierdut copiii, la copiii care și-au pierdut părinții.
Am prieteni preoți – George Bota este unul dintre ei – care a plecat prematur, după ce a construit o biserică, și au rămas copiii după el, și mulți, mulți alții. Și atunci, chiar dacă, ca oameni, plângem – așa cum și Mântuitorul a plâns pentru Lazăr cel mort, prietenul Său, fratele Martei și al Mariei – a plâns, zic Sfinții, ca un om, dar ca un Dumnezeu L-a înviat din morți.
Prin urmare, atunci când vezi oameni devastați de faptul că cineva a murit, că cineva a adormit, da? De aici vine, din limba greacă, și cuvântul „cimitir”, de la „kimitirion”, adică „locul celor adormiți”. În fapt, oamenii aceia au adormit într-o nădejde a învierii celei de obște.
După o viață pământească limitată la un anumit număr de ani, ei se nasc, cum zice poetul, „se nasc spre a muri și mor spre a se naște”, se nasc pentru viața cea veșnică.
De aceea credința noastră, vedeți dumneavoastră, lumina aceea pe care credincioșii, preoții și călugării, monahii și monahiile o poartă ca pe niște stâlpări, când rostește imnograful: „Bucură-te și te veselește, sfinte Ioane, că au venit la tine fiii tăi ca niște vlăstare, ca niște făclii de Dumnezeu insuflate. De la miez de noapte și de la răsărit au venit la tine fiii tăi.”
Am văzut imagini din bisericile și mănăstirile noastre prin intermediul mass-media, al site-urilor religioase, cu precădere ale celor creștin-ortodoxe. Am văzut imagini din Etiopia, de la Addis Abeba, mii și zeci de mii și milioane de oameni cu lumânări în mâini și cu credință în Învierea lui Hristos.
De aceea o mare bucurie am avut stând de vorbă prin mănăstiri: la Mănăstirea Comana, la Sfântul Ioan Rusul, la Izvorul Tămăduirii, aici cu părintele Benedict, cu închinătorii din sat, din comuna Florești Stoenești, care mi-au spus – și cred că și dumneavoastră ați constatat lucrul acesta – că anul acesta, ca niciodată, bisericile au fost pline.
Și nu doar că oamenii au venit să ia lumina adusă și anul acesta – lumina din lumina lui Hristos, din mormântul cel gol al lui Hristos cel răstignit, dar Înviat –, ci au rămas și până spre dimineață la Sfânta Liturghie, ceea ce înseamnă că oamenii conștientizează că, într-o societate și într-o lume secularizată, acolo unde reperele – cum insist să spun, adeseori cu riscul de a mă repeta – reperele de moralitate încet-încet dispar, se pierd, totuși românii care își cresc copiii în credință, în normalitate, în firesc, le transmit mai departe aceste valori nepieritoare.
La vârsta la care se căsătoresc, se maturizează aproape instantaneu: în clipa în care se nasc copiii, devin responsabili, devin maturi, așa cum unii, din cauza suferințelor și necazurilor și tragediilor, pot albi într-o noapte – cum se întâmplă de multe ori.
Tot așa vedem că tinerii zburdalnici, năbădăioși în adolescență, după ce se căsătoresc, devin dintr-o dată maturi, responsabili. Nici nu-ți vine să crezi când vezi la o tânără mămică sau la un tânăr tătic câtă grijă, câtă delicatețe, câte virtuți au avut ei în latență atunci când îmbrățișează un copil, când îl îngrijesc, când îl sărută.
Și te gândești la cuvântul unui alt sfânt, părintele Constantin Galeriu, care spunea că „dacă iubești pe cineva cu adevărat, îi dorești viața veșnică.” Cât de frumos spunea părintele. Și așa este.
Când iubești pe cineva, nu-i dorești doar o existență pământească îndestulătoare, ci întotdeauna îi dorești mântuirea. Știți că, în vechime, când alergau călugării după discipoli, după ucenici, le strigau așa, în esență: „Să vă mântuiți, fraților!” sau „Mântuiți-vă, fraților!”.
Așa și în obștile de unde părinții s-au canonizat, de la Sihăstria, de la Sihăstria Putnei, din anul acesta, de prin toate zonele metropolitane – în anul acesta centenar au fost canonizați 16 sfinți călugări, dar și teologi și mărturisitori. Și cred că, în această lume, pentru că veniți la biserică și la sfintele mănăstiri și aveți aici duhovnici – pe părintele Benedict, pe părintele Macarie –, aveți preoții de aici, din localitate, preoți foarte buni care au făcut lucruri extraordinare. Și profesorii aceștia minunați de la Florești Stoenești, unde sunt unele dintre cele mai bune școli și cea mai solidă, mai mare și mai închegată comunitate eclezială, dar nu numai, ci și culturală, educațională.
Vreau să vă spun că aici, în această mănăstire, sunteți martorii unor minuni care s-au petrecut în mod repetat. Noi am achiziționat, împreună cu părintele Stuparu și cu părintele Nicolae Dumitrescu, cu preoții din zonă de aici, cu părintele Mihai Șerban de la Stoenești, am alergat după noii proprietari ai conacului, i-am prins și am făcut un credit ipotecar și am cumpărat acest domeniu: conacul Drugăneștilor, al boierului Drugănescu de aici, care sunt înmormântați, o parte dintre ei, pentru că boierii sunt mai mulți, de aceea au și dat în multe zone ale țării numele de Drugănești, pluralul de la familia Drugănescu.
S-a construit aici această biserică minunată, cum doar la Sfânta Agoră, în Muntele Athos, sau în zona Epirului, la Meteore, poți să găsești o biserică cu o pictură atât de frumoasă. Și părintele Lucian Neacșu s-a străduit foarte, foarte mult, a alergat către autorități, a găsit pictori care erau acreditați pentru restaurarea de monumente atât de importante.
Eu, la bază fiind istoric ca formare, găsesc cărți foarte, foarte vechi în care atât academicianul Răzvan Teodorescu, Dumnezeu să-l ierte, cât și alții înainte de el vorbesc despre pisaniile bisericii de la Florești Stoenești – aceasta pe care părintele Lucian Neacșu a restaurat-o.
Am încercat aici, în acest conac, să aducem opere de artă, artă românească, artă populară românească. Am umplut, ca să vină copiii aici să vadă colecțiile muzeale, să vadă costumele populare pe care le-am donat și la care s-au adăugat multe altele care au fost oferite în dar.
Și ne bucurăm să aflăm de la profesori universitari, de exemplu, care trăiesc în București, conducători de doctorate, care o întâlnesc pe Maica Doctor, care este prezentă aici, Maica Andreea Veronica Dragomir, și spun: „Măică, știți că la Florești Stoenești este un primar harnic și niște călugări, cu protopopul, cu starețul, au o colecție muzeală extraordinară!” Și Maica îmi spune mie, și te bucuri să ai ecouri din altă parte, pentru că da, copiii de astăzi au nevoie de modele culturale, educaționale. Ei au un ritm de a trăi, un ritm de a se raporta la realitățile cotidiene. Însă, indiferent cât de mult ar fi luați de val, la vremea potrivită, ei își vor reveni și nu vor uita niciodată ceea ce le-a spus mama, tata, bunicii, ceea ce au învățat de la profesorii lor din gimnaziu, din liceu mai târziu, indiferent de cum va evolua societatea și de felul în care va arăta o societate schimonosită, cu ideologii de gen, cu nebunii.
Săptămânile trecute am fost la un concert – în calitate de om de cultură despre care oamenii spun că aș fi – în această calitate, să-mi duc preoții, preotesele, tinerii să-i duc la operă, la operetă. Și am văzut acolo o piesă, ce să vezi, „Romeo și Julieta”. Și în sală, acolo, oameni de diferite orientări. Și intuiam noi, intelectualii, exclamau cu multă bucurie: „Da, pentru că suntem popor creștin-ortodox, vin preoții, preotesele, călugării și călugărițele la operă.”
Nu e mai bine să vină preoții, preotesele, tinerii și lumea să vină la operă și la operetă, decât să fie invers, să vină circul și boxul în biserică, cum vedem că se întâmplă în Occident, transformând catedralele în altceva?
Să știți că România are oameni frumoși, chiar dacă nu sunt toți spirite academice, nu au pregătire superioară, dar sunt oameni care gândesc încă cu mintea lor și nu-i derutează nimeni.
Și un popor ca acesta, care vine la biserică, care își trimite copiii către școală – chiar dacă sunt asperități, sunt greutăți –, îi trimite către teologie, îi îndeamnă să facă facultate și mulți dintre ei, fete și băieți, se călugăresc, devin călugări, nu doar preoți, preotese, ci devin călugări și călugărițe, înseamnă că noi avem o vocație aparte în istorie, chiar dacă, de multe ori, suntem dezamăgiți și spunem că ne-am pierdut busola.
Dar Maica, academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga, spunea: „Să nu pierdeți verticala, să nu rătăcim busola.”
Vezi? Mai sunt unii magneți așa, în preajma busolei, și o dereglează până când aceasta își găsește nordul. Dar busola, în sensul după care noi ne ghidăm, este Răsăritul cel de Sus. Este Iisus Hristos, care a înviat și care înviază, indiferent că unora le pasă sau altora nu le pasă.
De aceea mă bucur foarte mult că aici, la Conac, părintele Stuparu, părintele Pisculungeanu, împreună cu doamna preoteasă de aici, au organizat tabere pentru copii, împreună cu Patriarhia Română, cu World Vision, instituții pe programe „The Way”, „Alege școala” și așa mai departe. Copiii din comună au primit burse foarte, foarte mari, de aici, de la Conac. Iar Centrul acesta cultural-educațional „Gavril Drugănescu” este deschis nu doar pentru comună, ci și pentru comunele învecinate. Și mă bucur că atunci când aud că vin grupuri cu profesori, se pot bucura de parcul acesta cu statuete tematice din granit, din bazalt.
Ce să mai spunem de Maica Filofteia Plăcintar, cu care am stat aici, în mănăstire, fără curent, fără apă, fără gaz metan, fără nimic, ca să construim clădirea aceasta. În urmă cu nu știu câți ani, acum vreo 15 ani, am cumpărat. Așa eram cu Maica Filofteia pe aici, puneam celofan ca să nu plouă în biserică în Joia Mare sau Vinerea Mare. Și de aceea, Maica Filofteia este prima stareță. În limba greacă se spune „proin”, adică fosta stareță.
Icoana aceasta frumoasă pe care o vedeți, trebuie să știți că Maica Filofteia, din pensia ei medicală și cu ajutorul Maicii doctor Andreea, care este lângă dânsa, a făcut această icoană în aur. Este îmbrăcată în tehnica „bolus” și a donat-o mănăstirii. Eu am vrut să i-o iau. I-am zis: „Maică, nu mi-o dai mie?” Zice: „Păi, mi-ai luat tot, ce-mi mai iei?” I-am spus: „Maică, viața nu ți-am luat-o. Dă-mi icoana.” „Nu, nu, eu vreau s-o dau mănăstirii.” Și uite că a dat-o astăzi. Preoții au sfințit-o și uitați cât de frumoasă este. Îi mulțumim Maicii Filofteia.
Vă mulțumim pentru icoana aceasta și mulțumim părintelui Benedict că, împreună cu familia sa, cu viețuitorii de aici, cu doamnele din comună, în mod deosebit cu părintele Stuparu și părintele Pisculungeanu, țin aici colțul acesta de rai, zona aceasta paradisiacă, deschisă nu doar pentru copii și profesori, ci pentru toți cei care vor să vină să învețe acum și în viitor, și pururea, să vadă ce am iubit noi, ce am îndrăgit noi, în ce vremuri și cum ne-am crescut și educat copiii.
Ne bucurăm de sărbătoarea de astăzi. Vrem să-i oferim aici Maicii Filofteia, părintele Mihăal a rânduit: mergeți să-i oferiți Crucea – Ordinul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Să o puneți acolo.
Pentru că simt și eu că îmbătrânesc, când am venit la Giurgiu, arătam așa, ca puiul de porumbel, știți? Și acum arăt așa… O doamnă, ascultându-mă, mi-a spus odată: „Vezi că toți, indiferent de ranguri sau grade, cum spunea părintele profesor care v-a format la Târgoviște la doctorat, toți o mierlim.” Și unul i-a zis: „Părinte, sunteți profesor universitar, doctor, ce cuvânt e ăsta, o mierlim? Nu puteți să spuneți: o să murim?” „Zice, uite ce e: dacă mor sau dacă o mierlesc, nu-i tot una?”
Și atunci Cristi Șelaru a înregistrat și a polișat și a scos prima carte pe care eu am considerat-o – i-am spus – ”Palimpsestul lui Ambrozie”: învățăturile toate care s-au pus peste noi, de la mama, de la tata, de la profesori, de la societate. Și îi mulțumesc lui Cristi Șelaru, îl invit aici, pentru că dânsul nu a primit ceea ce a muncit. A făcut un lucru interesant: a pus un cod QR, ca cei care cred că nouă, episcopilor, preoților, ne scriu alții predicile, să meargă să vadă videoul – că ceea ce am spus aici o să vedeți cu cod QR, mâine-poimâine.
Mulțumim pentru ajutor. Să vă dăm primul semnal cu îndemnul să le scriem și pe celelalte, ca atunci când vor veni după noi copiii, să vadă ce iubeam noi, cum trăiam noi, cum ne vedeam noi la Izvorul Tămăduirii, cum mergeam la Comana sau la Găiseni și cum Maica Filofteia, la propriu, și-a pus viața pentru această ruină, pentru acest centru, și a plătit un preț de sânge, la propriu spunând.
Vă felicităm, vă mulțumim și, pentru că diaconul nostru, Haim, care a fost hirotonit astăzi, a pregătit o floare, v-o dăm pentru doamna dumneavoastră.
Băiatul acesta pe care l-am hirotonit astăzi, uitați-vă la el, e topit. Cineva ar fi zis că e altceva, dar nu, este topit de emoție. El este evreu după mamă și după tată și, asemenea lui Nicolae Steinhardt, a îmbrățișat creștinismul. Eduard Dumitrache, consilierul nostru episcopal, l-a botezat într-un butoi mare și l-a ținut cam mult acolo – mi-era frică să nu-l înece.
Și pentru părintele nostru stareț Benedict avem un tablou-ghicitoare. Cine este? Să vedem cine știe! Maica Andreea știe: este Sfântul Dionisie Ignat de la Sfântul Munte. Părintele era oricum dirijat de sunete și de simțul tactil.
Acum 25 de ani m-am dus să mă spovedesc și părintele Dionisie Ignat mi-a spus exact că voi deveni episcop, data la care voi fi hirotonit și unde voi fi. Și lucrurile s-au întâmplat exact cum a zis părintele.
Uitați, Dionisie Ignat, om sfânt. Când a fost pictat, încă nu era canonizat, de aceea aura lui e discretă. Îl dăm aici la mănăstire să ne ajute Sfântul.
Părintele Benedict este un om foarte pregătit; de mic a intrat în mănăstire. A studiat teologia la Târgoviște, ca și părintele Mihail. Au cunoscut ierarhi mari de altădată, pe vrednicul de pomenire doctor Vasile Costin. A avut profesori de mare calibru, profesori de mare, mare calitate, care i-au format și i-au trimis la masterat, la universitate, la doctorat în Israel.
Dânsul este părintele Gheorghe Chivulescu. Îi spunem, a treia zi după Scripturi, „La mulți ani!” pentru Sfântul Gheorghe. I-am oferit această carte a domnului Cristi Șelaru.
Le mulțumim tuturor. La mulți ani! Doamne ajută! Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”
