La data de 6 aprilie 2025, în Duminica a V-a din Postul Mare (numită și Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca), Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a oficiului Sfânta Liturghie înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, în noua Catedrală Episcopală din Giurgiu.
În cuvântul de învățătură rostit la finalul slujbei, când a fost sărbătorit pentru cei 19 ani de când este episcop de Giurgiu, ierarhul a rememorat momente importante din slujirea sa arhierească și a vorbit despre darul credinței, importanța vocației și chemarea principală a clericilor la o viață de jertfă și rugăciune.
Despre formarea duhovnicească alături de Patriarhul Teoctist
Preasfințitul Ambrozie a evocat cu emoție relația sa cu vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, sub a cărui oblăduire a fost ales episcop la o vârstă tânără:
„Ca arhiereu, am avut parte de o binecuvântare cerească, aceea de a fi ales de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist în această demnitate, la o vârstă tânără cumva, foarte fragedă. Dar am avut șansa să creasc în umbra marelui Patriarh… Patriarhul a privit la mine ca la un copil și m-a îndrumat, m-a crescut.”
Preasfinția Sa a amintit și de perioadă în care a slujit ca vicar patriarhal, fiind martor la momente istorice ale Bisericii și țării.
Exemplu personal pentru clerici și credincioși
În mesajul său către cler și credincioși, ierarhul a subliniat importanța trăirii autentice, oferind ca exemplu propria experiență pastorală:
„Am încercat, prin ceea ce am făcut eu în cei 19 ani la Giurgiu, de călugărie, de jertfelnicie – dacă mi-e permis să spun asta – să fiu exemplu pentru preoții tineri, pentru teologi, pentru confrații mei și, în mod deosebit, pentru călugări și călugărițe.”
PS Ambrozie a vorbit despre eforturile de construire a unor centre educaționale și culturale pentru tineret în Giurgiu, despre implicarea preoților și familiilor în viața eparhiei și despre importanța păstrării echilibrului între viața de familie și slujirea pastorală.
Apel la întoarcerea la duhovnicie și viața lăuntrică
Preasfințitul Ambrozie a lansat un apel către tinerii preoți și credincioși să-și aprofundeze viața spirituală:
„Tinerilor preoți de astăzi – alminteri foarte pregătiți teologic și intelectual – le lipsește ceea ce mi-a lipsit și mie: experiența pastorală.”
A subliniat faptul că viața preotului, chiar și în mijlocul lumii, nu trebuie să fie lumească, ci îndreptată spre sfințenie, să fie model de cultură și duhovnicie.
Credința – singura scăpare în vremuri tulburi
Răspunzând provocărilor societăților contemporane, ierarhul a avertizat asupra pericolelor secularizării și a îndemnat la rugăciune și păstrarea demnității:
„Toată nebunia acestei lumi nu o să îngenuncheze niciodată România. Că scăparea noastră este doar credința. Doar credința.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită duminică, 6 aprilie, de către PS Ambrozie și o redă integral:
”Ne bucurăm în mod deosebit de slujirea acesta, solemnă, în sobor, împreună cu părinții arhimandriți, părinții consilieri, părinții protopopi, în această duminică a Sfintei Cuvioase Maicii noastre Maria Egipteanca. Poate vă întrebați de unde bucuria aceasta pentru noi și, în mod deosebit, pentru dumneavoastră, credincioșii care sunteți fii duhovnicești ai Mănăstirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Giurgiu. Vă întrebați, poate, zic, de unde acest sobor, această sărbătoare solemnă. Ei bine, în urmă cu 19 ani, în duminica a cincea, eu am fost întronizat la Giurgiu în demnitatea de arhiereu, iar părinții consilieri, cuvioasele măicuțe, fiii duhovnicești foarte apropiați au ținut minte evenimentul acesta și pentru ne-au făcut deosebita bucurie – bucurie duhovnicească – să fie alături de noi, lucru pentru care le mulțumesc.
Cei 25 de ani de arhierie pe care îi împlinesc în anul milei Domnului 2025, Anul Centenar al Bisericii Ortodoxe Române… Ca arhiereu, am avut parte de binecuvântare cerească, aceea de a fi ales de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist în această demnitate, la o vârstă tânără cumva, foarte fragedă. Dar am avut șansa, pe de altă parte, să fiu și să crească în umbra marelui Patriarh Teoctist Arăpașu, al cincilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, patriarh care a lucrat foarte mult împreună cu preoții de aici, din Episcopia Giurgiului, pe care a și înființat-o la finele anilor 2000, în Anul Jubiliar de la Nașterea lui Hristos.
Foarte mulți dintre preoții care ne însoțesc astăzi au fost numiți în ascultări de protopop, cum este inspectorul general bisericesc, părintele Ion Șerban, părintele Dan Mihale, protopopul de la Mihăilești, ca mulți, mulți alții, unii dintre ei fiind chiar hirotoniți de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist sau de delegații acestuia, ierarhii din vremea aceea, astăzi ierarhi titulari: arhiepiscopi, episcopi și chiar mitropoliți.
Așa anii aceștia de experiență, de care m-am bucurat nu pentru niște merite personale, nicidecum pentru niște calități intelectuale sau mai mult, spirituale aparte, ci doar pentru că Patriarhul a privit la mine ca la un copil și m-a luat, m-a crescut, m-a îndrumat. La vremea aceea – ca vicar al său, având titlul de ”Sinaitul” – vedeam foarte multe lucruri, întâlniri importante, momente istorice, cum a fost cel al integrării în NATO, în structurale euroatlantice din 2004, evenimente globale, aș putea spune, vizite în străinătate, la Vatican, iar din toate lucrurile acelea înțelegeam cât puteam eu la vârsta tânără.
Lucrurile acestea și experiențele acestea s-au sedimentat, ca mai târziu, când – cum știți mai bine decât mine – crescând, nici cu vârsta, nici cu înțelepciunea, ci cu căruntețile, poate, lucrurile le percepem astăzi altfel și tragem învățături, sperăm noi nu atât de târziu încât să nu luăm lecțiile pe care bătrânii, atât mie, cât și dumneavoastră, ni le-au predat, ni le-au transmis prin însăși experiențele lor de viață, prin modul lor de a fi, de a trăi.
Ei bine, eu pot să vă povestesc multe lucruri și despre experiența mea cu Patriarhul Teoctist, părintele meu bun, cu ierarhii mari de altădată, dar aș conchide spunând că ceea ce am învățat eu de la ei am încercat să trăiesc și să împlinesc în viața mea. Așa, dincolo de predici, când există riscul de a fi foarte didactic și de a da multe sfaturi și povețe – unor tineri sau unor persoane care nu mai au răbdare, trăind în veacul acesta, al netului, al gadgeturilor, al internetului de mare viteză – nu prea mai au răbdare de poveștile și de sfaturile bătrânilor.
Și atunci conchid și spun că am încercat, prin ceea ce am făcut eu în cei 19 ani la Giurgiu, de călugărie, de jertfelnicie – dacă mi-e permis să spun asta – să fiu exemplu pentru preoții tineri, pentru teologi, pentru confrații mei și, în mod deosebit, pentru călugări, călugări și călugărițe. Așa încât, de la sine, o mie și una de predici, aici, ca cele 1001 de nopți ale Șeherezadei, nu cred că s-ar putea folosi mai mult sau s-ar putea folosi decât din ceea ce au văzut la mine, în sensul că am cumpărat clădiri și m-am părut mutat în ele: conacul Drugănescu, unde păstorește părintele Benedict Georgescu, unde am stat câțiva ani de zile, la Mănăstirea Comana am stat câțiva ani de zile și acolo, la Schitul Varlaam, la fel, ani de zile, până când se va așeza, după Sfintele Paști, o obște monahală formată din măicuțe.
Am cumpărat o clădire pe care am făcut-o Centrul educațional pentru copii și tineret și mă organizez. Acolo am făcut spații culturale, educaționale, pastorale, unde primim copii și tineretul orașului Giurgiu. Multe dintre împlinirile care s-au făcut nu mi se datorează mie, ci se datorează doar preoților vrednici cu care am lucrat în acești ani: preoți căsătoriți, preoți de la enorie, protopopi, consilieri și așa mai departe.
Cea mai mare dintre bucuriile – multe – pe care le am și pentru care vă sunt recunoscător, înainte de toate, sigur, bunului Dumnezeu și Maicii Domnului, este că sunt recunoscător preoților de aici, de la catedrala nouă. În mod deosebit, părintelui Valentin Ștefan, cu care am început aici această lucrare, părintelui arhimandrit doctor Teodo Radu Șerban, care este și vicarul Episcopiei, care s-a ocupat împreună cu preoții de aici ca această catedrală să fie împodobită, cu pavimentul, cu tâmpla, cu catapeteasma aceasta și, în mod deosebit, familiile domnului Petru și doamnei Constantinescu, care ne-au ajutat. Înainte de dumnealor, a fost un om apropiat nouă și foarte drag, pe care îl pomenim în rugăciunile noastre, este vorba de domnul Nicolae Jianu, directorul de la „Dunăreana”, vecinul nostru, care ne-a donat acest teren, ca noi să putem să ridicăm catedrala în umbra Mănăstirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.
Așadar, timpul așază lucrurile, așază și oamenii, și e nevoie de mult timp. Vorbeam cu preoții mai tineri despre faptul că, aici, noi, pe Vlașca, pe Teleorman – și de unde vine și noul protopop, părintele Ilie Alexandrescu – neavând mănăstiri așa cum a avut și are Bucovina sau Moldova, mănăstiri mari, de referință, în rândul s-au format personalități care au fost trecute, în anul acesta, în rândul sfinților, cum au fost părintele Dometie Manolache, părintele Arsenie Boca, părinții mari duhovnici, Visarion, sau părintele de la Timișeni… Noi nu am avut mănăstiri în care personalitățile călugărești de acolo să fie un model. Lipsa aceasta, a părinților duhovnici mari, încercați, s-a văzut și în viața spirituală, nu doar a credincioșilor, ci, în mod deosebit, în viața spirituală a preoților. Pentru că preoții, ca să fie ei lumină, trebuie întâi să se sfințească, să se lumineze pe ei înșiși și, apoi, să transmită din învățături.
De aceea, mă rog lui Dumnezeu ca tinerii preoți de astăzi – alminteri foarte pregătiți din punct de vedere teologic și intelectual, cu o cultură vastă, universală, chiar academică, unii dintre ei cu studii de doctorat, cu burse și cu studii în străinătate – le lipsește ceea ce mi-a lipsit și mie în tinerețea mea: experiența pastorală. Adică, atunci când vorbim de un preot încercat, de un duhovnic încercat, nu vorbim neapărat de o persoană încercată de suferințe. Și acelea fac parte din formarea unui preot. Dar „încercat” înseamnă după ani de experiență, de Liturghii, de spovedanie, de rugăciuni, de îndrumări, de zdrobire sufletească, de umilință – când preotul, stând în chilia lui sau în cămăruța lui, chiar dacă are familie și copii, el plânge pentru păstoriți, el post pentru păstoriți, el se roagă pentru păstoriți. Și îmi place să cred că lucrul acesta nu se întâmplă doar cu călugării în mănăstire, care sunt, iată, stareți, ci trebuie să se întâmple, în mod deosebit, cu preotul. Viața preotului nu trebuie să fie o viață lumească. Nicidecum, nicidecum! Chiar dacă are familie, are copii, eu încerc să-i culturalizez în măsura în care și pe mine alții m-au învățat – călugări, preoți, oameni de reală cultură: Virgil Cândea, academicianul, bunăoară, arhitecți mari care au restaurant Mănăstirea Comana, Nicolae Vlădescu și multe personalități pe care noi le-am întâlnit, am întâlnit și am privit ca la niște lumini, ca la un far călăuzitor și am avut niște repere, niște modele.
Dacă tineretul de astăzi, care este condus, în societatea aceasta, de umori, de pasiuni, de vârstă, de hormoni, de gadgeturi, de ideologii, dacă nu va avea model în familie, în propriile familii, în societate și, mai ales, dacă nu va avea duhovnic, se va pierde.
Sunt studii pe care le-a prezentat și le prezintă arhidiaconul Sorin Mihalache, care are teze de doctorat și studii de specialitate, care spun, între altele, că de ceea ce ai mai mult te vlăguiești și te săcătuiești, iar cel care nu se ocupă de multe lucruri și nu se răspândește are viață lăuntrică, viață interioară, și este fericit, este împlinit.
Omul care aleargă după multe lucruri, care sunt himere, până la urmă – cum spunea Solomon, împăratul: „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune… și goană după vânt” – eu privesc la preoți, pentru că trebuie să se împartă între obligațiile casnice pe care le au în viața de familie, creșterea copiilor și pastorație, dar ei nu au privilegiul pe care noi, călugării, îl avem – să stăm singuri în chilie, cu candela aprinsă. Când vrei să te rogi, dau buluc, năvălesc peste tine copiii sau nepoții. Și atunci nu aveți privilegiul acesta pe care îl avem noi, de a fi singuri pentru Dumnezeu – călugării și călugărițele.
Ori, având acest privilegiu, este și o mare responsabilitate pentru călugări: în loc să stea la Ceaslov, să mediteze, să se interiorizeze, să-și cultive viața interioară, viața duhovnicească, cunoștința minții, el – dacă se risipește pe gadgeturi, pe rețele de socializare – se agită cu toate lucrurile acestea.
Sorin Mihalache vorbește și de fapt că, în societatea noastră, este foarte multă boală – și, de multe ori, boli incurabile – din cauza faptului că omul trăiește în stres. Omul care trăiește în stres se raportează mai mult la cele din proximitatea lui, la cele materiale, la duhul vremii, la mass-media, la televizor, la internet, și atunci se stresează singur. Și acel stres, acea neliniște, acea tulburare, acea risipire duc la schimbarea ființiale, duc la cancer, duc la boli de tot felul, pentru că scade imunitatea. Ori omul care este credincios și care se roagă, care are viață lăuntrică, este întotdeauna sănătos. Omul care este încercat de cancer se vindecă întorcându-se la credință și rugându-se mult. Avem atâtea exemple.
De-aia zic că viața duhovnicească, atât a călugărilor, a preoților de mir, cât și a dumneavoastră, credincioșilor, poate să fie terapie – dacă ne rugăm, dacă nu spovedim curat, dacă venim la biserică și dacă stăm departe de toată agitația acestei lumi.
Și uitați, între sfinții canonizate au fost doi foarte mari părinți cărora monahismul moldovean le datorează foarte mult: părintele Ilie Cleopa și părintele Paisie Olaru. Oamenii aceia nu certau pe nimeni, nu jigneau pe nimeni, nu făceau pe marii duhovnici ca să împartă canoane și metanii și așa mai departe, cum fac unii zeloți, zeloțiști. Ei erau un noian de bunătate.
Părintele Paisie doar câteva vorbe spunea. Din ’72, dacă bine îmi amintesc, până în ’85, s-a retras la Schitul Sfintei Teodora de la Sihla și a stat într-o peșteră, acolo, între pietre, și a făcut o colibă acolo. Și mergeau călugării și călugărițele, și mirenii, noaptea, la el. Părintele nu mai dormea, veghea tot timpul, ca un achimit, ca un neadormit. Și oamenii căpătau povețe și sfaturi.
Dacă preotul de astăzi trăiește în miasma acestor ispite – ideologii, nebunii, politică, campanie – o nebunie totală… și noi trebuie să stăm departe de toate acestea.
E adevărat că sunt niște oameni politici, sunt niște parlamentari nepregătiți și ajung acolo conjunctural, dar nu oamenii aceia România reală, adevărată. România pe care o cunoaștem noi, ca preoți, ca duhovnici și ca ierarhi, e o Românie frumoasă, de oameni care naște și cresc copii în credință, le dau o educație aleasă. Și e din ce în ce mai greu, astăzi, să faci lucrul acesta profesional, asumat, pentru că politicile sunt strâmbe.
Și, cu toate astea, vedem noi – văd eu personal și mă spovedesc astăzi în fața domniilor voastre – că totuși societatea românească nu e îngenuncheată. Și copiii învață în continuare, și copiii fac facultate în continuare, și rămân foarte mulți în țară și vor să facă lucruri. Așa că nu o să ne îngenuncheze nimeni niciodată. Că noi avem, în gena noastră de români, ceva despre care doar părintele sfânt Dumitru Stăniloae putea să spună, în „Spiritualitatea poporului român”: toată nebunia acestei lumi nu o să îngenuncheze niciodată România. Scăparea noastră e doar credința. Doar credința.
Faptul că încă putem să venim la biserică, că nu a dat nimeni peste biserici – cum se întâmplă, probabil că ați văzut, în Ucraina – sunt bombardate bisericile, catedralele, preoții sunt arestați, sunt maltratați… Noi trebuie să ne rugăm. Dacă nici în ceasul acesta nu înțelegem că Armaghedonul e pe aproape, atunci ce mai facem?
Să fiți sănătoși! Dumnezeu să vă ajute, să vă ocrotească!”
