Sâmbătă, 16 august 2025, după Sfânta Liturghie săvârșită în Parohia „Sfinţii Martiri Brâncoveni și Sf. Sofia” din municipiul Giurgiu, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a rostit o amplă cuvântare dedicată Sfinților Martiri Brâncoveni și situației actuale a copiilor, pe care îi vede amenințați de ideologii și tendințe distructive.
Recunoștință pentru ctitorii bisericii
Ierarhul a evocat începuturile parohiei, amintind cum părintele Ionică Gheorghe a ridicat primele ziduri într-un garaj improvizat, asemenea unui „Betleem” al Giurgiului, și cum autoritățile de atunci au oferit, în cele din urmă, terenul pe care astăzi se înalță singura biserică din municipiu cu hramul Sfinților Martiri Brâncoveni.
Preasfinția Sa a mulțumit ctitorilor, oficialilor locali și credincioșilor care au sprijinit ridicarea locașului, subliniind că modelul brâncovenesc de credință, diplomație și bună administrare trebuie să rămână reper pentru conducătorii de azi.
Lecția lui Constantin Brâncoveanu
În predica sa, PS Ambrozie a rememorat ultimele clipe ale voievodului, când și-a îndemnat fiul cel mic să nu se lepede de credință, preferând moartea în locul apostaziei:
„Mai bine să murim de o mie de ori decât să ne lepădăm de credință, doar ca să mai trăim câțiva ani.”
Ierarhul a evidențiat rolul voievodului ca bun administrator, protector al credinței și ctitor al unor opere durabile – de la Academia Domnească la Mănăstirea Hurezi, Potlogi, Mogoșoaia și Palatul de la Drugănescu.
Avertisment pentru prezent: pericolul ideologiilor
Trecând la realitățile de astăzi, PS Ambrozie a lansat un apel ferm către părinți și educatori:
„Trebuie să facem ceva pentru copii, pentru că vedeți cum îi năucesc ideologiile și nebuniile. Nu ascultă de părinți, dar știm că este o perioadă de rebeliune; apoi se așează, se căsătoresc, devin părinți.”
Ierarhul a condamnat manifestările blasfemiatoare întâlnite la evenimente publice, precum răsturnarea crucii sau injuriile aduse înaintașilor, și a subliniat nevoia cultivării conștiinței de român și de creștin.
Modelul Maricăi Brâncoveanu
PS Ambrozie a vorbit și despre soția voievodului martir, pe care o consideră un model de putere și credință, amintind propunerile de canonizare:
„V-ați gândit vreodată ce a simțit o mamă văzând cum îi sunt tăiați, unul câte unul, fiii, lăsând în urmă o baltă de sânge?”
Apel la rugăciune și unitate
În încheiere, episcopul i-a îndemnat pe credincioși să se roage pentru copii, pentru păstrarea credinței și pentru evitarea conflictelor, reamintind vocația poporului român de a-și crește pruncii „în credință, odată cu laptele matern”.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, în data de 16 august, după Sfânta Liturghie săvârșită în Parohia „Sfinţii Martiri Brâncoveni și Sf. Sofia” din municipiul Giurgiu:
”Distinse notabilități ale județului și orașului nostru, domnule deputat Alexandru Andrei, domnule Nicolae Barbu, domnule George Dobre, domnule Silviu Dumitrescu și, desigur, domnule Vasile Mustățea, ctitor al acestei minunate biserici, singura cu hramul Sfinților Martiri Brâncoveni, suntem onorați de prezența domniilor voastre și trebuie să spunem astăzi că fiecare ați contribuit la edificarea acestei biserici referențiale pentru arhitectura ecleziastică, pentru arhitectura în speță brâncovenească, în municipiul și orașul nostru, Giurgiu.
Părintele nostru Ionică Gheorghe este cel care a avut această inițiativă de a ridica aici, începând și construind într-un garaj, improvizând ca într-un adevărat Betleem, primul lăcaș de închinare și de slujire — lucru pentru care suntem recunoscători, veșnic recunoscători — și ne bucurăm să-l vedem astăzi în sobor, alături de noi.
Au fost multe eforturi. Autoritățile din vremea aceea, illo tempore, ne-au tot plimbat cu locul care fusese alocat inițial pentru ridicarea acestei biserici. Astăzi, pe locul acela unde Patriarhul Teoctist a așezat o troiță, este ridicat un magazin Penny.
Cumva, știți, stau și mă gândesc la multe momente istorice când autoritățile, sub o stăpânire sau alta — în speță, în Transilvania, la Cluj, în Imperiul Austro-Ungar —, atunci când se dorea ridicarea unei catedrale, au dat un teren mlăștinos, pe care nu se putea construi. Însă, ierarhul Nicolae Ivan al Clujului a tăiat stejari seculari și i-a scufundat în mlaștină, care au devenit adevărați piloni pe care s-a ridicat Catedrala din Cluj.
Tot așa și aici, vrednicul părinte Ionică Gheorghe alerga pe la primarul de atunci, regretatul domn Lucian Iliescu, și am primit acest teren într-o zonă unde treceau foarte multe utilități, multe conducte. Ne tot gândeam cum să facem și ne-am străduit mult, iar iată ce catedrală s-a ridicat aici! Mereu ne rugăm pentru sănătatea autorităților și notabilităților județului și orașului nostru, pentru că este un lucru pe care nu trebuie să-l uităm și care este întotdeauna demn de remarcat, mai ales că astăzi prăznuim pe Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, cu cei patru fii ai săi, cu Ianache, sfetnicul și ginerele său.
Părintele consilier Eduard Dumitrache ne-a ținut un foarte frumos și profund cuvânt de învățătură.
Va veni o vreme în care noi nu vom mai fi aici și nici dumneavoastră, cei care ați participat, din cartierul acesta, la punerea pietrei de temelie. Și cât de mult vă bucurați acum de această biserică! Biserica de la Brâncoveni este cea mai frumoasă biserică din orașul nostru și a fost, ca să spun așa, domnilor distinși și iubiți credincioși, un model pentru noua catedrală care se ridică la intrarea în orașul nostru: o ctitorie brâncovenească, frumos pictată și împodobită, unde mi-am pregătit și eu, ca orice om care, după o vârstă, se gândește și la moarte, mormântul — alături de ctitor, familia Constantinescu.
Ce putem învăța noi de la Vodă Brâncoveanu?
A fost unul dintre cei mai mari domnitori ai Principatului Valahiei, nepotul lui Matei Basarab (1632–1654), un alt mare domnitor care a făcut lucruri însemnate pentru țara românească. Țara era atunci bine guvernată, bine administrată.
Brâncoveanu a condus aproape 30 de ani și a fost, înainte de toate, un exemplu de credință, de diplomație, de strateg și, dacă vreți, chiar militar. Țara a prosperat, a înflorit, iar numele său s-a veșnicit prin marile ctitorii și mănăstiri pe care le știți, începând cu Academia Domnească – pe locul căreia astăzi este Universitatea din București –, apoi cu biblioteca de la Mănăstirea Hurezi și cele patru schituri ale sale, Potlogi, Mogoșoaia și, nu în ultimul rând, Palatul de la Drugănescu, care aparține Episcopiei și care a fost ridicat tot în vremea voievodului martir Constantin Vodă Brâncoveanu.
Mari istorici și osmanologi, preocupați de istoria Imperiului Otoman, vorbesc despre Altinbei, „Prințul Aurului”, și despre felul în care se conducea atunci Țara Românească. Era un strateg abil, cultivând relații de prietenie cu marile imperii ale vremii, lucru care a deranjat Înalta Poartă și a dus, în final, la sacrificarea sa – chiar în ziua sa de naștere, în prezența familiei.
Dintre feciori, unii erau deja căsătoriți. Cel mai mic, Mateiaș, având doar 12 ani, s-a înfricoșat văzând vărsarea de sânge și a cerut sultanului să-l ierte, promițând că se va converti la islam. Atunci, tatăl său l-a mustrat, spunându-i: „Mai bine să murim de o mie de ori decât să ne lepădăm de credință, doar ca să mai trăim câțiva ani, noi cei care am pierdut totul.”
E o imagine cutremurătoare. Privită cu mintea de acum, într-o societate modernă sau postmodernă, ceea ce s-a întâmplat atunci pare, pe bună dreptate, o barbarie. Ambasadorii acreditați la Sublima Poartă au fost chemați să asiste, ca la un spectacol macabru, pentru a li se arăta ce pățesc delatorii, trădătorii, cei care nu respectau regulile otomane.
De multe ori, turcii au distrus palatele pe care voievodul martir și înțeleptul ctitor Brâncoveanu le-a ridicat – cum s-a întâmplat la Mogoșoaia –, dar acestea au fost ulterior refăcute. În conștiința noastră, el a rămas ca un mare voievod, principe martir și diplomat învățat, deși copil orfan. La doi ani a rămas fără tată, acesta fiind ucis mișelește.
Este de remarcat, și nuanțele sunt multe, că Vodă Brâncoveanu era din neamul Basarabilor, iar după mamă, Stanca, era din neamul Cantacuzinilor – o faimoasă ramură bizantină – și s-a înrudit apoi cu alte mari familii boierești din Muntenia, precum Bălenii. Din păcate, unele dintre aceste neamuri, avide de putere, l-au vândut, între care și nepotul său Ștefan.
După moartea lui Șerban Basarab, Brâncoveanu a fost ales domnitor și a acceptat să păstorească și să administreze mai bine țara. Nepotului său Ștefan, care îi era și fin, i-a spus: „Finule Ștefan, dacă ceea ce s-a întâmplat este din rânduiala lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, să fie primit; facă-se voia lui Dumnezeu. Dar dacă acest lucru s-a făcut prin viclenie și invidie, Dumnezeu să vă ierte, dar nu veți scăpa de mâna Atotputernicului Judecător.”
Așa s-a și întâmplat: la doi ani după moartea sa, în 1714, finul său a fost, după rânduiala vremii la Poartă, ori demis, ori spânzurat.
Vedeți, neamurile – și am reflectat de multe ori la aceste nuanțe – ajung uneori să nu-și mai vorbească între ele, deși s-au zămislit în același pântece al maicii lor. Când unul ajunge la un statut și la bunăstare, ceilalți pot fi atinși de această mare patimă: invidia.
Dar ceea ce trebuie să rămână în memoria noastră este credința lui Brâncoveanu. Dacă ar fi trecut la islam, poate că astăzi ar fi fost uitat, așa cum s-a întâmplat cu alți domnitori care s-au turcit – de pildă, Mihnea Turcitul și alții care au apostaziat – pentru bunăstare și pentru a arăta că sunt fideli Sublimei Porți.
Exista un obicei în epocă ca mezinul sau beizadeaua dintr-o familie domnească să fie luat și crescut la Înalta Poartă. Moștenitorul tronului, cum s-a întâmplat și cu Vlad Țepeș, era trimis acolo pentru a învăța limba, tradițiile, rânduiala cancelariei și, eventual, pentru a se converti mai târziu la islam.
Sultanii, care și ei se schimbau după o rânduială greu de înțeles, aplicau o regulă crudă: atunci când cel desemnat moștenitor auzea că sultanul a murit, venea dintr-un pașalâc apropiat pentru a fi întronizat, iar primul lucru pe care îl făcea – ce credeți? – își sugruma sau își executa frații. Era o tradiție menită să asigure stabilitatea „împărăției islamului”.
Astăzi, cu mintea și libertățile pe care le avem, cu greu putem înțelege astfel de lucruri. Cum ambasadorii Înaltei Porți erau chemați să asiste la asemenea spectacole macabre, pentru a relata și a arăta: „Iată ce pățesc trădătorii și cei care nu ascultă.”
Istorici reputați, precum regretatul academician Răzvan Theodorescu, spuneau că imperiile care l-au creat pe Brâncoveanu principe, i-au dat titlul și i-au asigurat o domnie de lungă durată, îi promiseseră că vor interveni și îl vor apăra în caz că va cădea din grațiile sultanului. Astfel de promisiuni am văzut și în istoria recentă, când marile puteri ale lumii promit că vor apăra o țară sau alta, dar realitatea demonstrează că adesea aceste promisiuni nu sunt onorate. Ucraina, de exemplu, pentru că nu știu ce s-a întâmplat aseară în Alaska.
Invidia, dorința de hegemonie și setea de conducere sunt un adevărat drog: atunci când ai foarte multă putere, nu știi să o gestionezi, uiți de unde ai plecat și nu înțelegi că Dumnezeu te-a ridicat într-o demnitate atât de înaltă pentru a face lucruri bune pentru comunitate, pentru oraș, pentru țară.
Mă bucur să văd că unele dintre notabilitățile noastre, când au înțeles că Biserica, reprezentată prin nou-înființata Episcopie a Giurgiului, are nevoie de ajutor, au venit și ne-au sprijinit. Nu ne venea să credem – eram obișnuiți să fim ignorați – și totuși, domnul Vasile Mustățea s-a împrietenit cu vicarul episcopiei și cu părintele Mihail și ne-au ajutat la toate proiectele mari pe care le-am avut, în vremea aceea în Consiliul Județean, apoi ca senator.
Pe aceeași linie a continuat și domnul deputat Alexandru Andrei, care ne-a sprijinit mult în episcopie, pentru ca să fim bine reprezentați, să avem un nou sediu administrativ, să putem desfășura activități cu copiii de la seminar, cu olimpicii, cu elevii din școli și cu profesorii.
Cred că Brâncoveanu, dincolo de lecția de credință, ar putea fi un exemplu de bun administrator. Dacă țara este bine păstorită, credința este protejată, libertățile religioase sunt respectate, iar în instituțiile de educație – de la cele primare, la licee și universități – nu suntem obligați să predăm altfel de istorie sau alte religii, ci ne cinstim martirii, sfinții, istoria și neamul.
Autoritățile statului au obligația, potrivit Constituției – dar mai presus de Constituție, potrivit conștiinței lor – să sprijine Biserica, care în toate vremurile a însemnat nu doar ierarhia și clerul, ci poporul credincios.
În vremuri de restriște, precum în Transilvania aflată sub Imperiul Austro-Ungar, mănăstirile erau distruse de generalul Bukow, la ordinul împărătesei Maria Tereza. În vremuri mai apropiate, ierarhi precum Visarion Puiu sau Gurie Grosu au fost condamnați, alungați sau chiar otrăviți pentru credința lor.
Și totuși, credința s-a păstrat. Îmi amintesc mărturia Patriarhului Teoctist, care spunea că, deși autoritățile comuniste nu sprijineau Biserica oficial, își dădeau seama că mănăstirile Moldovei și credința însemnau enorm pentru popor. Preoți care astăzi nu mai sunt – precum părintele Mihail Balaban, Dumnezeu să-l ierte – și mulți alții îmi povesteau cum, în comunism, autoritățile întrebau: „Părinte, cu ce te mai putem ajuta la biserică? Ai nevoie de materiale de construcții?”
Chiar și cei care reprezentau regimul veneau pe ascuns să se cunune sau să-și boteze copiii la mănăstiri. Libertatea pe care o avem astăzi, de a ne crește copiii în credință, este una extraordinară.
Dacă ne dă Dumnezeu înțelepciune la timp și ne păstrează mintea întreagă, netulburată de vremurile acestea – ele însele fiind tulburi –, atunci ne vom crește copiii în credință, știind că acesta este bunul cel mai de preț pe care îl putem da. Și asta mai ales pentru vremurile când nu vor mai avea averi și când ideologiile îi vor face să se clatine în convingeri, așa cum am văzut la Costinești, la festival, unde își înjurau strămoșii, sau la Cluj, la Untold, acolo unde crucea era întoarsă pe dos și blasfemiată.
Este foarte important să avem o conștiință de români și de creștini, pentru că voievozii noștri de altădată și-au dat viața pentru credință. Mărturia pe care ne-au lăsat-o ei, prin ctitorii, mănăstiri, biserici și prin Regulamente Organice, rămâne neprețuită. Să știți că toate constituțiile românești din Țara Românească se numeau inițial pravila sau îndreptarea legii, plecând de la credință.
Este îmbucurător să vedem că, într-un cartier nou, muncitoresc, s-a ridicat această minunată catedrală, care a devenit un adevărat creuzet duhovnicesc, unde veniți în număr atât de mare. Cred că în nicio biserică din oraș nu vin oamenii cum vin aici, pentru că preoții dumneavoastră sunt foarte buni, afectuoși și apropiați. De aceea venim cu multă bucurie aici.
Părintele a primit în dar, de la Patriarhul Daniel, o icoană cu moaștele Sfântului Martir Brâncoveanu, la intervențiile părintelui profesor Emil Nedelea Cărămizaru, care a restaurat biserica unde voievodul a fost îngropat în 1716, la doi ani după moartea sa. A fost îngropat de către doamna Marica, soția sa, care fusese trimisă în exil cu fiicele. Au stat un an în Caucaz, până când au reușit să răscumpere trupurile de la Mănăstirea Halki, dintr-o insulă apropiată de Istanbul.
Uitați cât de frumos au fost împodobite icoanele cu ghirlande de flori și cât de frumoasă a fost slujba de astăzi, pentru că a venit corul patriarhal Tronos, condus de arhidiaconul Mihail Bucă, și a cântat atât de frumos. Mulțumim protopsalților, arhidiaconilor, preoților slujitori și coslujitori.
Dorim să oferim parohiei o icoană pictată de unul dintre pictorii episcopiei noastre, părintele profesor doctorand Severian Luca, de la Pâslari – o icoană foarte frumoasă, pe care o vom înmâna părintelui consilier administrativ Lucian Ionuț Ștefan.
Iubiți credincioși, sunteți familia noastră dragă. Ieri am slujit la Catedrala Veche și ne-am bucurat că icoana Maicii Domnului a fost adusă de la Letca de către părintele Edmond Popa. Au venit foarte mulți credincioși – n-am văzut niciodată atâta lume, atât la priveghiul de seară, la Adormire, cât și a doua zi la catedrală. Părintele Lucian mi-a spus că, atunci când s-au dus să ia icoana, aceasta a plâns, a lăcrimat. Este cel mai mare tezaur al episcopiei noastre. Ori de câte ori icoana este dusă în parohii sau la mănăstiri, plânge. Este o icoană oferită de primul mitropolit primat, – un fel de patriarh, Nifon Rusăilă –, care a fost dăruită părinților lui.
Sunt foarte bucuros că astăzi, spre deosebire de ieri, notabilitățile orașului au fost prezente: domnul Silviu Dumitrescu, domnul George Dobre, fostul primar Nicolae Barbu, domnul președinte și senator Vasile Mustățea și, nu în ultimul rând, în primul rând aș putea spune, domnul Alexandru Andrei, prietenul și fratele meu, care ne-a ajutat foarte mult.
Trebuie să facem ceva pentru copii, pentru că vedeți cum îi năucesc ideologiile și nebuniile. Nu ascultă de părinți, dar știm că este o perioadă de rebeliune; apoi se așează, se căsătoresc, devin părinți și, uneori, mamele se ceartă cu propriile fiice care ajung și ele soții și mame. Așa merge viața, cu toate valurile și complicațiile ei.
Să nu uitați niciodată să vă rugați lui Dumnezeu, să vă rugați Maicii Domnului și să vă gândiți la Marica Brâncoveanu. Am văzut dimineață un reportaj în care regretatul academician Răzvan Teodorescu îi cerea Patriarhului să se gândească la canonizarea ei. La anul vor fi canonizate șase soții de domnitor, între care și Marica Brâncoveanu, precum și soția lui Neagoe Vodă Basarab.
V-ați gândit vreodată ce a simțit o mamă văzând cum îi sunt tăiați, unul câte unul, fiii, lăsând în urmă o baltă de sânge?
V-ați gândit vreodată cât de puternică a putut să fie doamna Marica Brâncoveanu? Să trăiască după acele cumplite întâmplări, să recupereze din averile aflate în băncile venețiene și moșiile familiei, iar după doi ani să revină acasă și să îngroape trupul decapitat al soțului și al fiilor, pe care îi pescuiseră din apele Bosforului, în ctitoria din centrul Capitalei, de la kilometrul 0.
Noi suntem tare mândri că un preot vrednic al nostru, părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru, a restaurat acea biserică, a scos trupurile sfinților, care au fost verificate științific de antropologi, dovedindu-se că aveau lovitură de secure și că erau ale Brâncoveanului. O candelă așezată deasupra mormântului de către Marica Brâncoveanu l-a făcut pe Nicolae Iorga să descopere că acolo era însuși trupul voievodului martir.
Suntem într-o ctitorie brâncovenească ridicată aici, local, la Istru, pe malurile Dunării, și pentru aceasta suntem recunoscători. Îi pomenesc cu drag pe cei care au contribuit și au ajutat. Multe dintre aceste persoane nu mai sunt. Când vin aici, deseori, cu mare drag, le caut cu privirea pe doamna Elena, pe domnul și pe doamna cutare, și mă mângâi cu gândul că ei sunt acum în ceruri. Strângeau bănuți ca să ajute la pictura bisericii.
Părinte consilier, vă felicităm, și pe părintele Ionică să-l vedem des alături de noi, slujind cu părintele inspector Daniel Mihai Necula, cu părintele Mihai, cu părintele profesor Bogdan Mihăiescu și cu ceilalți. Ne bucurăm să-i vedem și pe copiii dumneavoastră aici. Fiica părintelui Marin, Ecaterina, e prezentă astăzi; celelalte fete frumoase – ne bucurăm din toată inima că suntem împreună. Vă mulțumesc din tot sufletul că nu ați plecat să faceți „punte” și weekend de trei zile acum, ci ați venit.
Preoții mei, cu care am început acum 20 de ani la Giurgiu, erau tineri și fără experiență. I-am căsătorit, le-am botezat copiii și sunt tare mândru astăzi de ei, de parcă aș fi tatăl lor, deși sunt, cumva, „vitreg”. I-am adoptat, i-am crescut și uitați ce lucruri frumoase fac. E o mare binecuvântare să te bucuri de copii care îți aduc mândrie ca părinte, ca mamă, ca bunică. Și e o mare tragedie să vezi că rătăcesc calea. De aceea trebuie să ne rugăm mult ca Dumnezeu să-i ocrotească, să-i ferească de rele și, mai ales, să nu fie război. Să nu fie război între noi – războiul intrigilor, al bârfei, al păcatului.
Cred că acest popor, care este grădina Maicii Domnului, cu atâția preoți și cu atâția pustnici prin munții Neamțului, se roagă pentru noi. Sfinții ies din morminte, sunt canonizați, sunt proclamați local, și astăzi, la Văratec, este o mare ceremonie. Poporul român are o vocație specială – de a crește copiii în credință odată cu laptele matern, iar acest lucru este indelibil – un cuvânt care înseamnă „de neșters”.
Să vă iubească Maica Domnului, să fiți sănătoși și să trăiți până la o sută de ani!”
