În Duminica a XXVIII-a după Rusalii, 14 decembrie 2025, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a săvârșit Sfânta Liturghie Arhierească în biserica din lemn a Mănăstirii „Izvorul Tămăduirii” – Drugănescu, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi. Așezământul monahal îi are ca ocrotitori pe „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, pe „Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache” și pe „Sfântul Teodor Tiron”.
În cuvântul de învățătură, ierarhul a tâlcuit pilda celor poftiți la cină, subliniind mecanismele prin care omul își justifică abaterile, dar și dimensiunea euharistică a chemării lui Hristos. În același timp, Preasfinția Sa a făcut o aplicație socială a temei, arătând că greșelile personale și publice produc consecințe asupra comunităților.
„Pilda celor care găsesc pretexte”
Pornind de la textul evanghelic al zilei, Preasfințitul Părinte Ambrozie a arătat că pilda celor invitați la cină devine, în lectura Părinților, o imagine a omului care își construiește justificări pentru a refuza binele și pentru a rămâne în obișnuințe greșite.
„Este Evanghelia celor care întotdeauna găsesc o motivație, o justificare la toate lucrurile pe care le fac și, de multe ori, din nefericire, nu pentru lucrurile bune…, ci… pentru păcatele pe care le fac, căderile pe care le au”, a spus ierarhul, atrăgând atenția asupra „dezvinovățirii” și a tendinței de a arăta spre aproapele ca vinovat pentru propria greșeală.
Cina – chemare euharistică
În explicarea sensului teologic al parabolei, Episcopul Giurgiului a subliniat că „omul oarecare” din pildă nu este un personaj anonim, ci o trimitere la Hristos, Cel care cheamă la „cina euharistică”, la ospățul credinței și la împărtășirea cu Dumnezeu.
Preasfinția Sa a insistat asupra simbolismului „ogorului”, al „boilor” și al „soției” ca semne ale captivității în materie și în simțuri, arătând că omul este chemat să se ridice mai presus de „cugetarea lumească”, pentru a nu-și întuneca viața duhovnicească prin judecare, osândire și împrăștiere.
„Sufletul are nevoie de rugăciune, nu doar duminica”
Ierarhul a vorbit despre rânduiala personală a credinciosului și despre nevoia de a cultiva o viață de rugăciune care să depășească spațiul strict liturgic al duminicilor și sărbătorilor.
„Sufletul are nevoie de contemplație, sufletul are nevoie de rugăciune… și acest lucru nu trebuie să se întâmple doar duminica sau în sărbători… ci și în pravila noastră… Fiecare are canonul lui de rugăciune, rânduiala lui”, a subliniat Preasfințitul Părinte Ambrozie, arătând că neglijarea rânduielii duhovnicești reduce omul la o existență dominată de strictul biologic.
O aplicație socială: efectele păcatului și ale deciziilor publice
În partea finală a predicii, Episcopul Giurgiului a extins mesajul către o reflecție asupra responsabilității sociale, afirmând că greșelile grave, atunci când sunt repetate și neasumate, pot afecta „un sat, o comună, un oraș, o țară”.
În acest context, Preasfinția Sa a rostit pasajul care a devenit și punctul de accent al cuvântului: „Țara a ajuns la sărăcia de astăzi, la sărăcirea populației, rând pe rând, prin politici greșite, prin politici împotriva poporului, prin taxare, impozite și prin tot ceea ce vedem și, din păcate, vom vedea și mai rău de anul viitor”.
Ierarhul a arătat, totodată, că asumarea greșelii și întoarcerea prin pocăință sunt singurele căi reale de îndreptare, atât în plan personal, cât și comunitar, îndemnând la discernământ, responsabilitate și întărirea vieții duhovnicești.
Mulțumiri și repere locale
În cuvântul rostit la Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” – Drugănescu, Preasfințitul Părinte Ambrozie a menționat prezența maicilor venite de la Giurgiu, de la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Bolintin-Vale, precum și sprijinul oferit de-a lungul timpului pentru viața liturgică și pentru lucrările de restaurare și consolidare a așezământului, evocând și implicarea clericilor din zonă.
La final, ierarhul a îndemnat credincioșii la păstrarea păcii, la lucrare comună și la intensificarea rugăciunii și a faptelor bune în perioada Postului Nașterii Domnului.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită în duminica a XXVIII-a după Rusalii, la data de 14 decembrie 2025, de Întâistătătorul Eparhiei Giurgiului, Preasfințitul Părinte Episcop Ambrozie, care, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfânta Liturghie Arhierească în biserica din lemn a Mănăstirii „Izvorul Tămăduirii” – Drugănescu, care are ca ocrotitori pe „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, pe „Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei, și sfetnicul Ianache” și pe „Sfântul Teodor Tiron”:
”Iubiți credincioși și credincioase,
Ne bucurăm în mod deosebit că, în această duminică, ne aflăm la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din localitatea Florești Stoenești. Am avut parte de o slujbă frumoasă, în soborul pe care părinții de aici, ostenitori și rugători, l-au alcătuit astăzi, în prezența maicilor sosite de la Giurgiu, de la nou-înființata Mănăstire „Acoperământul Maicii Domnului” din Bolintin-Vale, în prezența, de asemenea, a proinstareței Filoftea Plăcintar, care a susținut foarte mult, încă de la începuturile întemeierii și deschiderii acestei, de Dumnezeu păzite, mănăstiri, închinate Maicii Domnului, Izvorul Tămăduirii, și nu în ultimul rând ocrotirii Sfinților Arhangheli.
Fiecare duminică de peste an și, în mod deosebit, duminicile din posturile bisericești – cum este și duminica aceasta din Postul Crăciunului – ne înfățișează câte o lecție teologică, câte o paradigmă, câte un exemplu din care putem învăța. Așa este și duminica aceasta, a 28-a după Rusalii, care ne pune înainte o parabolă: parabola omului oarecare care pregătește o cină și îi invită la această cină pe prietenii săi.
Fiecare dintre cei chemați la cină, ne arată parabola, găsește un motiv, o justificare, ca să nu ia parte. Și această pildă, această parabolă, ne face să ne gândim la multe lucruri, la multe aprecieri, la multe meditații.
În primul rând, mulți dintre teologii renumiți, de marcă, care au meditat asupra acestei parabole, au numit această pildă pilda celor poftiți la cină, sau pilda celor care găsesc pretexte, care găsesc motive să lipsească, justificări pentru a lipsi de la o asemenea invitație, de la o cină mare, cum spune Evanghelia de astăzi. Este Evanghelia celor care întotdeauna găsesc o motivație, o justificare pentru toate lucrurile pe care le fac și, de multe ori, din nefericire, nu pentru lucrurile bune – care au un temei, un fundament, un rost –, ci, de cele mai multe ori, pentru lucrurile pe care le fac greșit, pentru păcatele pe care le săvârșesc, pentru căderile pe care le au. Pentru toate au o justificare.
Ori această dezvinovățire, această neprihănire de sine, se manifestă prin faptul că spunem mereu că „s-a întâmplat într-o anumită situație”, că „avem circumstanțe atenuante”, că „dacă n-ar fi fost cutare sau cutare situație, noi n-am fi greșit, n-am fi păcătuit așa, n-am fi făcut lucruri care sunt abominabile”.
Ori, în clipa în care ne dezvinovățim sau, mai mult decât atât, îl învinovățim pe celălalt, arătând cu degetul către aproapele nostru, considerându-l pe el vinovat de căderea noastră, de greșeala noastră, de o situație-limită, îl învinovățim pe acela și păcătuim, iar noi rămânem în greșeala noastră fără să primim mustrarea, fără să primim îndreptarea de la părinții care ne-au născut și crescut, de la nașii care ne-au botezat și cununat, de la cei care ne sunt duhovnici, învățători, profesori, mentori. Acesta este un aspect.
Un alt aspect, asupra căruia ar trebui să medităm mai adânc, mai profund, este aspectul teologic. Pentru că omul acesta „oarecare”, așa cum îl numește pilda, nu este, de fapt, un nimeni, nu este un oarecare în sensul comun, ci este cineva anume: este chiar Iisus Hristos, Cel care pregătește o cină. Dar, de data aceasta, cina despre care se face amintire este o cină euharistică.
Sunt foarte mulți teologi care vorbesc despre ospățul credinței, despre comuniunea euharistică, despre împărtășirea la care ne cheamă Hristos. Și, într-o abordare mistagogică a Sfinților Părinți și a părinților filocalici, cu apoftegmele lor, ne gândim că pământul pe care l-a luat cel care n-a participat la cină, sau soția pe care și-a luat-o, ori boii pe care i-a cumpărat, sunt de fapt simboluri, și încă simboluri adânci, profunde.
De pildă, cele cinci perechi de boi nu sunt altceva decât cele cinci simțuri, care de multe ori ne înșală. Dacă ar fi să ne gândim practic, pastoral, vedem multe lucruri necuvenite, care ne smintesc, care ne tulbură, care ne irită mental și emoțional; auzim lucruri care nu sunt demne de crezare și care nu ne folosesc spre mântuire; dimpotrivă, ne duc la păcat, ne fac să judecăm și să osândim.
Pământul pe care și l-a luat și pe care trebuia să-l lucreze, să-l are și să-l semene, nu arată altceva decât preocuparea excesivă a omului pentru cele materiale, nicidecum pentru cele spirituale. Pipăitul, gustul, mirosul, toate celelalte simțuri capătă, de data aceasta, o conotație spirituală.
Ori Evanghelia, această paradigmă, această parabolă, ne arată că trebuie să ne ridicăm mai presus de o cugetare lumească, trebuie să renunțăm la ceea ce ne-ar putea face să păcătuim, la lucrurile care nu ne sunt de folos. Vorbele pe care le rostim de multe ori, prin care judecăm, criticăm și osândim, luând locul Mântuitorului, Care spune: „A Mea este judecata” și „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”, toate acestea arată că ținem mai mult de materie decât de spirit.
Ori Mântuitorul, când ne cheamă la o cină euharistică și ne spune, într-un anumit pasaj evanghelic, că vom cina cu El în Împărăția lui Dumnezeu, ne pregătește pentru o Liturghie neîncetată, a îngerilor, care sunt zugrăviți pe turla, pe bolta bisericii, și care slujesc neîncetat, împreună cu noi, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, Cel ce vine întru numele Domnului, Dumnezeul oștirilor, Dumnezeul nostru”.
Prin urmare, viața omului ține deopotrivă de pământ și de cer, pentru că structura noastră este psihosomatică, suflet și trup îngemănate. Și, sigur, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc”, pentru că trupul caută pe ale sale: mâncare, băutură, odihnă, petrecere, distracție. Dar să nu neglijăm partea cea mai importantă: sufletul, care are și el nevoie de o hrană specifică, care nu este de natură materială.
Sufletul are nevoie de contemplație, are nevoie de rugăciune, și acest lucru nu trebuie să se întâmple doar duminica sau la sărbători, sau numai atunci când participăm la Sfânta Liturghie, ci și în pravila noastră personală, pe care o avem fiecare: călugări, preoți și mireni deopotrivă. Fiecare are canonul său de rugăciune, rânduiala sa. Aceste lucruri nu trebuie neglijate, altminteri arătăm că suntem doar trup și sânge, doar materie, niște materialiști lipsiți de orizontul dimensiunii spirituale.
Pentru că, odată ce plecăm din această lume cu trupul, sufletul merge la Dumnezeu, la împărtășirea cea adevărată. Iar atunci când participăm la Sfânta Liturghie, dumneavoastră, cei care sunteți „aminul” Bisericii, poate nu auziți toate rugăciunile profunde, înalte și extrem de angajante pe care preotul, înveșmântat, purtând mânecuțele slujirii și patrafirul, le rostește, rugându-se ca Dumnezeu „să ne învrednicească pe noi să ne împărtășim cu Tine mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăției Tale”.
Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit până la al șaptelea cer, spune: „Am văzut lucruri de negrăit, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit”, lucruri pe care omul nu le poate simți, nu le poate pricepe, nu le poate înțelege.
Ori preotului, atunci când slujește, i se descoperă taine, lăuntric; vede cerurile deschise asemenea arhidiaconului Ștefan. Are un anumit gen de revelații, nu într-un sens din acesta spectaculos, să spunem că vede nu știu ce minuni, așa cum vedeau sfinții. Părintele Cleopa, pe care tocmai l-am prăznuit, Ilie Cleopa de la Sihăstria, spunea: „Mânca-v-ar Raiul!”, dar el nu teologisea, nu teoretiza despre Rai; spun părinții care l-au cunoscut că a fost răpit. Dacă a fost în duh sau nu, nu știm, cum spune și Sfântul Apostol Pavel. Nu putea să descrie ceea ce a văzut.
Tot așa, părintele nu putea să spună „să vă mănânce Raiul”, „să aveți parte de paradis, de Împărăția cerurilor”, dacă nu ar fi văzut, dacă nu ar fi pregustat. Acum, când spunem că Dumnezeu ne invită la o cină în Împărăție, ne gândim și la cuvântul Mântuitorului care spune: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”. Se referă la Împărăția cerurilor, dar Împărăția începe de aici, de pe pământ, în inimile voastre.
Prin urmare, noi pregustăm bunătățile cerești doar dacă intrăm în rânduială în Biserică, dacă ne spovedim, dacă avem duhovnic, dacă participăm la viața Bisericii, dacă ne căutăm un duhovnic încercat care să ne arate unde greșim. Pentru că, din experiența vastă pe care o avem ca preoți, ca ierarhi, vedem întotdeauna oameni care se justifică. Și nu doar oamenii din lume; chiar și preoții și călugării, persoane consacrate, întotdeauna au explicații.
Când veneam cu explicații și justificări, iar eu sunt asemenea dumneavoastră, duhovnicul meu, părintele Paulin Lecca, iar mai târziu părintele Arsenie Papacioc, spuneau: „Lasă justificările, lasă explicațiile, asumă-ți ceea ce ai făcut, pentru că faptele tale provoacă consecințe nu doar asupra ta, ci și asupra semenilor tăi, asupra obștii, asupra Bisericii.”
Chiar dacă și noi, mirenii, dumneavoastră, cei din lume, ați înțelege că păcatele acestea au repercusiuni asupra întregii societăți, pentru că greșelile pe care le facem cu lucrul, cu cuvântul, cu știință sau cu neștiință, nu au efecte doar asupra noastră. Rămânem în starea aceasta de cădere și nu ne ridicăm, pentru că ne justificăm.
Dar anumite greșeli mari, păcate mari, pot provoca consecințe și pot avea repercusiuni asupra semenilor noștri. Vedeți că păcatele unor oameni din societate, cu rosturi importante, greșelile pe care le-au făcut – desfrâul, vânzarea țării rând pe rând, scoaterea instituțiilor românești la mezat, privatizarea lor, trecerea din domeniul public în cel privat, vânzarea lor și așa mai departe – au adus repercusiuni. Avariția aceasta a adus efecte asupra întregii societăți românești.
De aceea, o țară atât de bogată, despre care se spune: „Munții noștri aur poartă, noi umblăm din poartă-n poartă”, a ajuns la sărăcia de astăzi, la sărăcirea populației, rând pe rând, prin politici greșite, prin politici împotriva poporului, prin taxare, impozite și prin tot ceea ce vedem și, din păcate, vom vedea și mai rău de anul viitor. Sunt consecințele unor păcate grave pe care le-au făcut și pe care niciun guvern, niciun politician nu și le asumă, spunând: „Am greșit, nu m-am sfătuit bine, nu am întrebat consilierii care știau, nu am întrebat profesioniștii, nu am întrebat armata, nu am întrebat poporul.”
Senatorii și deputații, care au birouri parlamentare în fiecare localitate unde au fost aleși, trebuie să se consulte cu populația, să vadă ce nevoi are poporul, ce nevoi au oamenii, ce nevoi au tinerii și copiii.
Iată, deci, că o abordare teologică ne poate duce nu doar la reverii înalte, ci și la o abordare socială: păcatele pe care le facem fiecare, individual, pot afecta o întreagă comunitate, un sat, o comună, un oraș, o țară sau chiar o lume întreagă.
De aceea, venind la Biserică, cerem de la Dumnezeu discernământ, cerem să ne aducem aminte de greșelile noastre și să cerem iertare, poate chiar pentru că am greșit față de cei pe care i-am zămislit, i-am născut și i-am crescut – față de copiii noștri. Sunt atâtea cântări populare emoționante care spun: „Am făcut băiat și fată și îi văd la un an o dată”. La un an o dată mai vin, pentru că suntem bătrâni, retrași, iar ei, săracii, au fost aruncați în vâltoarea acestei societăți, a acestei vieți nedrepte, a acestor răutăți pe care le vedem în lume.
Ori noi nu trebuie să abdicăm în fața acestui război nevăzut pe care îl purtăm cu toții, mai ales preoții și călugării. Trebuie să ne rugăm neîncetat și să înțelegem că este un război nevăzut, despre care vorbesc sfinții, de pildă Sfântul Nicodim Aghioritul, și că fiecare dintre noi avem obligațiile noastre duhovnicești: canonul, pravila, rugăciunile de dimineață, din timpul zilei, seara, înainte de culcare.
Călugărul are o pravilă foarte aspră; citește Psaltirea noaptea, când noi mergem la somn. Este foarte important să avem aceste rânduieli. Spunea Patriarhul Teoctist vrednic de pomenire că, în societatea secularizată, întâlnim din ce în ce mai rar locuri alese de rugăciune și persoane alese pentru rugăciune, într-o anumită slujire.
Cei care devin preoți, cei care se fac călugări și călugărițe, cei care poartă povara de a fi părinte duhovnicesc, stareț sau stareță – cum a fost maica Filofteia Plăcintar aici –, cu o jertfire de sine rar, rar întâlnită. Nu am văzut o persoană care să iubească atât de mult Biserica, credința și tradițiile și să fi făcut aici atâtea lucruri frumoase.
După dânsa a venit părintele Benedict Georgescu, care a continuat activitățile de aici și pe care am fost sfătuiți să-l sprijinim pentru a face un cămin de bătrâni în localitatea Mironești, unde există și un schit și o mănăstire. Părintele a dorit să facă ceva acolo. El este stareț, nu a fost pedepsit, nu a fost oprit de la slujire, pentru că este un om foarte pregătit. Format în Arhiepiscopia Tomisului, crescut lângă ierarhii de altădată – Vasile Costin, Mitropolitul Nifon –, cu seminar, cu facultate, ne ajută foarte mult. Abia aștept să vă invităm să veniți să vedeți cât de frumos este la acel cămin.
Iar aici, în localitatea Bolintin, s-a deschis o mănăstire foarte frumoasă. Un om de afaceri, domnul Ion Roșu, a donat toată moșia, tot domeniul, și a ridicat o mănăstire de maici. Maica Cecilia Moldovean, cu multă experiență, venită de la Mănăstirea Vălenii de Argeș, a restaurat Mănăstirea Găiseni, care era o ruină. A găsit icoana în moloz, a găsit pomelnicul voievozilor scris pe tablă. A luat, efectiv, o ruină și a readus-o la viață.
S-a zbătut și a făcut o mănăstire frumoasă, cu biserică veche de peste 500 de ani. Și atunci, cu rugăminți repetate, a acceptat să-și lase schitul de la Găiseni, să-și lase munca, munca de o viață, și să vină aici, la nou-înființata mănăstire de la Bolintin, aducându-l pe părintele arhimandrit Macarie Șotârcă, care, împreună cu măicuțele de acolo, foarte pregătite, cu multă experiență… Sunt vreo zece călugărițe de nota 10, îmi place mie să spun, chiar dacă sunt la senectute, au o vârstă și sunt povățuite de maica stareță Cecilia. O mănăstire foarte, foarte frumoasă. Ați fost; dacă nu, să mergeți, că este aproape. E o mănăstire foarte, foarte frumoasă.
Profit, vorbind despre mănăstire, să-i mulțumesc maicii starețe Cecilia că pe una dintre călugărițele foarte pregătite de acolo, cu studii universitare, cu școală bună de pictură, pe maica Nicolaida, cu multă jertfă și cu multă durere, a dat-o, „copilul”, ca să spunem așa, pe „mămicuța”, ca să vină aici să continue activitățile fostei starețe Filofteia Plăcintar. O numim proinstareță, adică fostă stareță.
Și maica Nicolaida, pe care v-o prezentăm astăzi, pictează icoane. Foarte multe dintre icoane sunt pictate de dânsa: cruci de altar, biserici, și îi sunt recunoscător maicii Cecilia că a acceptat, într-un târziu, să-i dea binecuvântare maicii ei, Nicolaida, să vină aici.
Pentru că dumneavoastră, cei care ne cunoașteți, dincolo de discuții și de bârfe și de păreri – că toată lumea știe mai bine –, nimeni nu știe prin câte am trecut eu ca să fac credit, să cumpăr conacul de la Drugănescu, o ruină, ca să-l restaurez. Am stat trei ani aici, în beci, fără lumină, fără apă, și m-am îmbolnăvit, am făcut reumatism, doar ca să restaurăm conacul Mariei Știrbei Brâncoveanu, despre care părintele Benedict Georgescu vorbește foarte frumos în câteva emisiuni pe care le tot văd la televizor, pe Travel Mix și așa mai departe: despre istoria acestui conac al Drugăneștilor, despre biserica veche de aici, din sat, de la Drugănescu.
Și atunci am avut o durere în suflet că nu aveau preoții de aici, care au ostenit foarte mult: părintele protopop Ioan Emanuel Stuparu, împreună cu părintele Florin Pisculungeanu. Ce să mai vorbim despre părintele Alexandru Mirel Lăudat, care a adus burse la copii aici. Era un centru cultural în parteneriat cu Patriarhia Română, pe proiecte de tip „Alege calea” și așa mai departe, „Hristos împărtășit copiilor”. Pentru copiii de aici, din comună, a obținut burse.
Aici, în comuna Florești-Stoenești, care este cea mai frumoasă și cea mai mare comună, avem preoți foarte, foarte harnici. În locul părintelui Nicu Dumitrescu, duhovnicul multora dintre noi și al meu, a venit părintele dr. Nicolae George Barbu, care a venit din Grecia, cu studii superioare, cu școală academică, și a făcut foarte, foarte multe lucruri frumoase aici, la Florești-Stoenești. Și este un alt preot, la fel de bine pregătit, cu școală academică, cu doctorat: părintele Andrei Petrache, de la Florești-Stoenești.
Aici, la Bucura, este părintele Costin Manache, un preot foarte, foarte bun. În Stoenești a venit părintele Cosmin Nițu, care e foarte iubit de constăteni, după părintele Mihai, după pensionarea sa. Preoți foarte buni. Și la Florești-Stoenești sunt părinții Iustin Pâslaru și Valeriu Popescu, care, împreună cu doamna lui, cu familia, își doresc să construiască în marea comună Florești-Stoenești o biserică, o biserică nouă. Se zbat să facă lucruri.
Și sigur, aici, la conac, noi ne-am ajutat cu preoții din sat: cu părintele Valentin Spătari, cu părintele Ionuț Popescu și, nu în ultimul rând, cu părintele Lucian Neacșu, de la biserica satului, cu care am muncit foarte mult aici. Alergam pe la depozite să cumpărăm scule, unelte și așa mai departe. Am muncit foarte, foarte mult. Doar maica Filofteia poate să dea mărturie. Noi trei aici am ostenit foarte, foarte mult.
Dar sigur, peste toate, crucea a purtat-o părintele Ioan Emanuel Stuparu, care a avut grijă de maica Filofteia. Și părintele Florin Pisculungeanu, care, după accidentul nefericit – prețul plătit pentru ostenelile și jertfele maicii Filofteia – a avut grijă de dânsa, a dus-o la recuperare. Aici am fost ca o familie.
Și lumea care judecă și stă și se uită și ne judecă, nu știe cât am muncit noi. Cum și în familiile dumneavoastră, vecinii și cei care invidiază nu știu ce sacrificii ați făcut ca să aveți o casă frumoasă, să dați o educație bună copiilor.
Așa, revenim la Evanghelia de astăzi: ochii să nu vadă ce nu trebuie, buzele să nu rostească ce nu trebuie, urechile să nu asculte bârfele și așa mai departe.
De aceea, astăzi sunt recunoscător multora dintre dumneavoastră, părinților călugări, părintelui Maxim, care a slujit atât de mult la Găiseni și care are foarte multă experiență. Dânsul e giurgiuvean, de la Băneasa, părintele Maxim, pe care vi-l prezentăm astăzi: duhovnic aici, al mănăstirii, și preot slujitor.
Sunt profesoarele Mehedințu de aici, din sat. Abia așteaptă doamnele de la parohii, de la Florești, de la Palanca, cu copiii lor mega-premiați, să vină să se implice în activități.
Iar, părinte Maxim, nu sunteți singur la slujire aici. Aveți atâția preoți. Aveți o familie frumoasă aici și bucuria mea este cu atât mai mare cu cât, atunci când mă întâlnesc cu personalități în vizitele pastorale pe care le fac eu – medici mari, profesori mari, academicieni – vorbesc despre comoara arhitectonică și culturală de la Florești-Stoenești, despre acest conac, asemenea celui de la Potlogi sau celui de la Mogoșoaia. Vedeți cât de frumos este aici, în centru, la noi.
În seara zilei de 18 vom avea și un concert de colinde, la care sunteți invitați cu toții. Preoții de la Bolintin vor colinda. Un mare profesor, fost ministru de Externe, domnul profesor doctor Adrian Cioroianu, va veni și va conferenția aici.
De aceea am făcut această jertfă, această ruptură, luând-o pe maica pictoriță Nicolaida de la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului”, pe părintele Maxim – i-am adus aici ca să aveți tot timpul slujbă, ca la mănăstire. Pentru că maica Filofteia mereu îmi spunea să fie tot timpul slujbă aici, să fie biserica deschisă, să fie portari la poartă, din grupurile care au auzit despre Conacul Drugănescu, care este promovat tot timpul.
Am vrut să auziți aceste lucruri din gura mea, să vă asigur că noi nu am uitat locuitorii, că nu l-am uitat pe domnul primar și, mai ales, pe preoții cu activitățile frumoase de aici, de la Florești-Stoenești.
Vă rog să o primiți cu toată dragostea, alături de maica proinstareță, fosta stareță Filofteia, care poartă titlul de proinstareță, adică fostă stareță. Așa. Una este de jure, de drept, iar alta este de facto. Să o sprijiniți și pe maica Filofteia, iar maica Cecilia să o ajute în continuare, să o îndrume, pentru că aveți multe lucruri de oferit.
Părintele Maxim este duhovnic aici, iar părintele Macarie, care a adus-o pe maica Nicolaida de la Mănăstirea Bistrița olteană, de la Poiana Craiovești, unde este o școală foarte bună de pictură. Maica are foarte multe prietene starețe în Prahova, la mănăstirea lui Matei Basarab. Este o maică stareță care v-a fost colegă, maica Sebastiana; ne-am întâlnit la cursurile de pictură.
Sunt maici pe care părintele Benedict Georgescu le-a ocrotit la Tomis, tot din Bistrița, și care astăzi sunt la stavropighia Patriarhiei de la Techirghiol. Deci noi suntem o mare familie. Părintele Benedict nu a putut să vină astăzi, pentru că este la mănăstire, la căminul de bătrâni. Deci suntem, în continuare, o mare familie.
Nu există dihonie și ispită între noi, dar să știți că oamenii care fac lucruri pentru societate, pentru familie și pentru Biserică întotdeauna au ispite și încercări.
Aici ne propunem să facem foarte multe lucruri. Zilele trecute am adus un cor din Munții Apuseni, de la Oașa. Vă transmit salutări de acolo, de la tinerii care au venit și au concertat la Giurgiu și pe care i-am întâlnit zilele trecute.
Încercăm să promovăm și să aducem din nou în actualitate valorile pe care le conserva, le prezerva aici, înainte de a fi cumpărat Episcopia Conacul Drugănescu.
Dumnezeu să ne ajute să avem cuget treaz și inimă trează, să avem discernământ, să avem iubire față de Dumnezeu și dragoste față de semeni și îngăduință întotdeauna față de cei mai slabi, față de cei căzuți. Este o perioadă în care putem să facem multe fapte bune, să facem multe, multe daruri semenilor noștri.
Felicităm pe doamnele profesoare Mehedințu, care sunt alături de noi și pe care le respect ca pe propriile mele surori. Dânsele au o activitate extrem de frumoasă aici, la Palanca, iar roadele concrete ale acestei activități se văd prin copiii care sunt la licee bune și la facultăți bune din Capitală.
Să trăiți întru mulți și fericiți ani. Doamne ajută!
Dumnezeu să vă ajute, maică Nicolaida, să păstoriți cu înțelepciune obștea care se va forma aici, alături de maica Filofteia Plăcintar, care are o foarte frumoasă și bogată experiență duhovnicească, și mai ales sub îndrumarea maicii Cecilia Moldoveanu, care are foarte multă experiență duhovnicească, din obștea în care ați fost primită, de la Sfânta și Marea Mănăstire Bistrița olteană.
Dumnezeu să vă ajute! Îl felicităm pe părintele Macarie, duhovnicul maicii Nicolaida, pe părintele Maxim, care a venit aici în mănăstire cu o foarte bună și bogată experiență. Să-l ascultați. Este un părinte foarte, foarte bun. Vă felicităm.
Cred că toată experiența pe care ați avut-o în Marea Mănăstire de la Bistrița, sub îndrumarea maicii starețe Mihaela, care v-a îndrumat și v-a învățat, alături de obștea frumoasă de acolo și de sfaturile primite în anii mulți de osteneală, sunt convins că vă vor ajuta aici să formați o obște frumoasă.
Și obștile de astăzi, iubiți credincioși și credincioase, nu mai sunt numeroase cum erau altădată: Agapia, cu peste 500 de călugărițe, Văratecul la fel, Agapia din Deal și din Vale, Putna, cu peste 150 de călugări.
Astăzi, la noi, pe Vlașca – aici, pe Teleorman și în județul Giurgiu, Vlașca de odinioară – sunt mănăstiri mari și istorice, cum este Mănăstirea Comana, cum este Mănăstirea Găiseni, dar sunt și mănăstiri noi – Sfântul Ioan Rusul și celelalte –, unde sunt foarte puțini călugări și călugărițe.
De aceea, ei trebuie să aibă foarte multă experiență și să facă eforturi foarte mari. Pentru că și în mănăstire este ca într-o familie, prin analogie. Dacă nu ai cu cine să te ajuți în familie, când rămân doar soțul și soția, copiii au plecat, nepoții sunt pe drumul lor, este foarte greu să mai ții casa, să gospodărești. Cu atât mai mult într-o mănăstire sau într-un schit.
Însă vremurile acestea, așa cum sunt ele astăzi, nu ne grăbim să le judecăm sau să le catalogăm într-un fel sau altul. Ele îi aduc pe oameni mai aproape de Dumnezeu, iar în mănăstiri și schituri sunt foarte mulți mireni care ajută foarte, foarte mult.
Maica stareță Cecilia poate da mărturie la marea mănăstire de aici, de la Acoperământ, părintele Macarie se ajută foarte mult cu mirenii care vin și ajută la Găiseni, la restaurare, la fel. Au ajutat foarte mulți oameni, pentru că a fost un proiect foarte greu, dificil, nu doar la mănăstire, ci și la biserica istorică de aici, din localitate.
Părintele Lucian Neacșu s-a străduit foarte mult să facă acest proiect cu fonduri europene, pentru restaurare. Este una dintre cele mai frumoase biserici din județul nostru, cu o pictură cum doar la Athos sau la Meteora mai poți vedea.
Ziua de astăzi să ne fie cu bucurie, cu binecuvântare cerească. Doamne ajută! La mulți ani!”
