Mesaj duhovnicesc de praznicul Schimbării la Față, rostit la Mănăstirea Comana
În ziua praznicului Schimbării la Față a Domnului, miercuri, 6 august, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a rostit o predică duhovnicească de mare profunzime în biserica mare a Voievodalei Mănăstiri Comana, la finalul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii.
Chemare la lumină și îndumnezeire
„Fiecare dintre noi, indiferent de cinul din care facem parte, suntem în căutarea luminii. Hristos ne spune: «Eu sunt Lumina lumii. Credeți în lumină ca să fiți fii ai luminii»”, a subliniat PS Ambrozie, arătând că această sărbătoare este o chemare spre transfigurare și sfințenie.
„Trebuie să realizăm că suntem făpturi create după chipul și spre asemănarea lui Dumnezeu și că avem această posibilitate, această dimensiune de a ne îndumnezei, de a ne desăvârși”, a continuat ierarhul, explicând că lumina de pe Tabor este „lumina necreată” a slavei dumnezeiești, „lumina taborică”, așa cum o numeau Sfinții Părinți.
Refugiu în Dumnezeu în fața greutăților
Preasfințitul Părinte Ambrozie a oferit și o parabolă din viața cotidiană, relatând un episod de la un spectacol aviatic de la Mihail Kogălniceanu: „Când s-au auzit zgomotele înfiorătoare ale aeronavelor, copiii s-au ascuns în spatele părinților și țipau speriați. Așa trebuie să facem și noi, când vin furtunile vieții: să ne ascundem în brațele Tatălui ceresc.”
Critică a risipirii timpului în epoca digitală
Un mesaj clar a fost adresat celor care se lasă copleșiți de divertismentul fără conținut: „Să renunțăm la a pierde timpul uitându-ne la televizor, pe rețele de socializare – Instagram, TikTok… Mă uit la Trinitas non-stop. Chiar dacă nu mă uit, îl las să meargă și tot aud ceva. Dumnezeu ne-a dat acest dar ca să vedem ce se întâmplă în Biserica Ortodoxă.”
Ierarhul a deplâns faptul că, în prezent, tot mai puțini tineri aleg viața monahală: „Nu mai naștem copiii și nu-i mai închinăm lui Dumnezeu de mici. Nu mai citim Patericul. Ne tulburăm cu internetul, cu emisiunile nefolositoare…”
Îndemnuri la pocăință și viață duhovnicească
„Ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Oameni buni, repetați neîncetat rugăciunea inimii, țineți un metanier în mână și rugați-vă!”, a fost apelul PS Ambrozie, care a cerut credincioșilor să nu lase toată povara spirituală pe umerii preoților: „Dacă credeți că se roagă călugării și preoții, ei se mântuiesc. Dar dumneavoastră unde sunteți?”
Preasfinția Sa a evocat cu emoție întâlnirea cu marii duhovnici ai Moldovei, amintind despre părintele Cleopa, părintele Paisie Olaru și părintele Ioanichie Bălan: „Ce dar mare este pentru un popor să se nască din mijlocul lui sfinți!”
O slujbă cu semnificație specială pentru Mănăstirea Comana
În finalul predicii, Preasfințitul Ambrozie a amintit că, în urmă cu 33 de ani, la 6 august 1992, Mănăstirea Comana a fost redeschisă ca mănăstire de obște, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist. De atunci, praznicul Schimbării la Față are o semnificație aparte pentru acest sfânt așezământ.
„Ne rugăm ca Mântuitorul Iisus Hristos, lumina cea adevărată, să ne învrednicească și pe noi a gusta o picătură din lumina slavei Sale dumnezeiești, să ne schimbăm la față și să devenim oameni ai luminii care umblă în lumină”, a încheiat Preasfinția Sa.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, miercuri, 6 august, în ziua praznicului Schimbării la Față a Domnului, după Sfânta și Dumnezeisca Liturghie din biserica mare a Voievodalei Mănăstiri Comana din județul Giurgiu:
”Ne bucurăm în mod deosebit de acest mare praznic împărătesc al Schimbării la Față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Muntele Taborului. Cu acest praznic al Schimbării la Față a Mântuitorului Iisus Hristos pe Muntele Taborului se împlinește o profeție biblică din Vechiul Testament, în care se spune: „Taborul și Hermonul întru numele Tău se vor bucura”.
Părintele profesor și consilier Silviu ne-a vorbit atât de frumos despre dimensiunea spirituală a acestui praznic, încât mie nu mi-ar mai rămâne foarte multe lucruri de adăugat. Însă am și această obligație pastorală de a le reaminti părinților monahi, pentru că ne aflăm într-o mănăstire, și dumneavoastră, închinătorilor acestei sfinte mănăstiri voievodale, despre faptul că fiecare dintre noi, indiferent de cinul din care facem parte, suntem în căutarea luminii.
Hristos ne spune: „Eu sunt Lumina lumii. Credeți în lumină ca să fiți fii ai luminii.” Oare trăim, într-adevăr, în lumină? Despre Dumnezeu, spune Scriptura: „Nimeni nu L-a văzut vreodată.” Dar El S-a sălășluit între oameni și ne-a arătat slava Sa, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.
Părintele ne-a amintit despre un moment din tradiția rusească cu Sfântul Serafim de Sarov și cu un ucenic, care au văzut ce înseamnă să fii în lumină. M-am gândit adesea: oare noi putem să privim soarele atunci când este în plină strălucire, așa cum L-a privit și femeia din Sihar la fântâna lui Iacob? Ați văzut că sunt fenomene astrale, de pildă, când nu putem privi o cometă sau alt fenomen ceresc decât cu ochelari speciali.
Evanghelia de astăzi ne spune că fața Mântuitorului „s-a făcut ca strălucirea soarelui”, iar hainele Lui „albe ca lumina”. Ucenicii au căzut la pământ „ca morți”, neputând să suporte vederea slavei Sale. Moise, care I-a cerut lui Dumnezeu, pe Muntele Sinai, să Îl vadă, a primit răspuns că „niciun om nu poate vedea fața lui Dumnezeu și să trăiască”. Dar Moise s-a adăpostit în crăpătura unei stânci, ca să poată vedea slava lui Dumnezeu, să vadă lumina Lui.
Dimensiunea acestui praznic al Schimbării la Față este una cu totul specială, pentru că învățăm că această arătare a slavei dumnezeiești a avut loc înainte de Pătimirile Mântuitorului Iisus Hristos, ca să-i întărească pe ucenici. Evanghelia ne arată că Iisus a urcat pe munte „ca să Se roage” și nu a luat cu El decât pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, fiii lui Zevedeu – acei ucenici pe care Mântuitorul i-a numit „fiii tunetului”.
Acest moment trebuie să ne dea de gândit fiecăruia dintre noi. Sunt mulți părinți și scriitori bisericești care au tâlcuit lumina aceasta dumnezeiască, ce descoperă slava lui Dumnezeu. Lumina aceasta necreată este numită de Sfinții Părinți – și mai ales de Sfântul Simeon Noul Teolog – „lumină taborică”.
Ori noi, trăind în lume, și chiar în mănăstire, din păcate, de multe ori nu realizăm că suntem în căutarea luminii. Lumina înseamnă cunoaștere, lumina înseamnă theosis sau îndumnezeire.
Grele sunt cuvintele filocalice, iar părintele Silviu, care cunoaște foarte bine teologia, nu a vrut să vă pună atenția și mintea la încercare. Dar, ca și căutători ai luminii, ca unii care avem o singură viață de trăit, ar trebui să realizăm că sensul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, este theosis-ul sau îndumnezeirea, și să înțelegem măcar puțin și din teologia dogmatică – pentru că nu putem vorbi doar despre teologia practică, despre mersul la biserică, despre tradiții, despre cutume și obiceiuri.
Trebuie să realizăm că suntem făpturi create după chipul și spre asemănarea lui Dumnezeu și că avem această posibilitate, această dimensiune de a ne îndumnezei, de a ne desăvârși. Filocalia, tâlcuirea Sfinților Părinți, în traducerea Părintelui Dumitru Stăniloae, ne arată că prin rugăciune, prin post curat, prin meditație – și toate acestea laolaltă – înseamnă isihie, adică liniștea minții, noi putem să-L vedem pe Dumnezeu, dar nu după ființă – spun teologii – care înseamnă ousia. Dumnezeu nu poate fi cunoscut în ființa Sa, dar poate fi cunoscut prin energiile sau lucrările Sale în lume.
Aceasta este o lecție ce se petrece pe Muntele Taborului, pentru ca noi să realizăm că putem să fim în lumină. Ați văzut că părinții îmbunătățiți, duhovnicii, preotul – după ce săvârșește Sfânta Liturghie – are parcă alt chip. Este mult mai luminos, mult mai senin, mult mai relaxat, pentru că s-a împărtășit de lumină, s-a împărtășit cu Hristos. Iar dumneavoastră nu ați putea să-l vedeți așa decât dacă și dumneavoastră sunteți în lumină.
Este mare sărbătoarea aceasta și aș fi avut multe lucruri să vă spun. Nu o să vă mai rețin mult atenția, dar o să vă împărtășesc ceva. Săptămâna trecută, împreună cu un cuplu, ne-am dus la Mihail Kogălniceanu pentru că acolo avea loc un spectacol aviatic. Aeronave ale statului român, dar și ale țărilor membre în această structură nord-atlantică, au oferit un spectacol extraordinar de acrobație. Peste 40.000 de oameni s-au adunat acolo, mulți cu copii mici. Iar când aceste aeronave, de mare putere și cu forță de propulsie impresionantă, se auzeau înfiorător, copiii mici care erau la spectacol se ascundeau după părinți și, de acolo, țipau și priveau îngroziți.
Imaginea aceasta mi-a rămas în minte. Atunci când ne sperie furtunile vieții, greutățile, trebuie să ne ascundem în brațele Tatălui ceresc, să ne refugiem în Dumnezeu. Sunt Sfinți Părinți care vorbesc despre „itinerariul minții în Dumnezeu”.
Din păcate, uităm adeseori acest adevăr: că atunci când ne e greu, când ne sperie greutățile vieții – și în mod deosebit aceste vremuri nefericite pe care le trăim – trebuie să ne refugiem în Dumnezeu.
Cum putem face lucrul acesta? Vorbeam despre călugări și mireni, despre cele două cinuri. Ei bine, e foarte simplu: să renunțăm la a pierde timpul uitându-ne la televizor, pe rețele de socializare – Instagram, TikTok și celelalte – pe care eu nu le accesez. Mi le trimit prietenii, zicând că aș vedea lucruri interesante sau haioase, dar nici nu le pot deschide, pentru că nu folosesc aceste platforme.
Mă uit la Trinitas non-stop. Și chiar dacă nu mă uit, îl las să meargă – și tot aud ceva. Mi se pare că Dumnezeu ne-a dat acest dar, ca să vedem ce se întâmplă în toată Biserica Ortodoxă Română: să vedem proclamarea canonizării Sfântului Ioan Iacob, delegațiile formate din monahi care s-au dus la Hozeva, la proclamarea canonizării de către Patriarhia Ierusalimului; să vedem câte un pustnic bătrân care vorbește și care ne spune lucruri interesante și, în felul acesta, am sentimentul că trăiesc în lumină.
Părinții care nu mai sunt, pe care altădată nu aveam cum să-i auzim – iată, acum, i-am putut vedea și auzi. Ți se pare că reasculti predica lui Bartolomeu Anania. Îl ascultăm pe părintele Teofil Pârâianu de la Sâmbăta de Sus.
Anul acesta au fost canonizați foarte mulți sfinți, iar mâine, la Mănăstirea Sihăstria, se va face și proclamarea canonizării locale. Părintele Cleopa și părintele Paisie Olaru vor fi scoși din mormânt. Sigur că sufletele lor sunt la Dumnezeu, pe care L-au căutat și L-au iubit toată viața. Dar ei au fost proslăviți prin facerea de minuni, prin darul acesta de a mijloci pentru noi înaintea tronului Sfintei Treimi.
Și mă gândeam ce mare dar este pentru un popor credincios să se ridice din mijlocul său sfinți care s-au născut din familii sfinte. Părintele Paisie Olaru, părintele Cleopa, părinții Moldovei au însemnat foarte mult pentru noi.
Când eram tânăr, ca ultimul frate care a intrat în oastea mănăstirii Comana, alergam și eu prin mănăstirile Moldovei ca să-l cunosc pe părintele Paisie, să-l cunosc pe părintele Cleopa. Pentru că, în vremea în care nu existau atâtea cărți publicate, nu exista Trinitasul – Televiziunea Patriarhiei Române – noi alergam după cărțile rare tipărite de părintele Ioanichie Bălan la Mănăstirea Sihăstria, între care se număra și Patericul românesc.
Acolo aflam despre călugări și călugărițe care au trăit în mănăstiri, care au făcut minuni – iar unii dintre ei încă mai erau în viață. I-am descoperit în Patericul românesc al părintelui Ioanichie Bălan și, ca multe alte cărți, ne-au îndemnat să plecăm și să-i cunoaștem personal. Așa am plecat să-l cunosc pe părintele Cleopa, împreună cu părintele Sebastian de la Slatina, care este episcop acum.
Părintele făcuse seminarul la Mănăstirea Neamț și eu insistam foarte tare să-l văd pe părintele Cleopa, iar părintele Sebastian, glumind, spunea: „Ce ați venit să vedeți? O buturugă, un ciot legat cu sârmă. Ce ați venit să vedeți?” Și atunci părintele ne-a trimis vorbă că ne primește la chilie și am stat cu acest bătrân frumos de vorbă. Era un noian de bunătate, de blândețe. Ne-am sărutat mâinile. Zice: „Voi sunteți preoți acum, dar mâine-poimâine veți deveni ierarhi și eu sărut harul vostru.”
Și ne-a povestit cum îl alerga Securitatea prin munți, cum stătea în peșteră, apoi cum a venit cu moaștele Sfintei Parascheva la Samurcășești, pentru că era război și vremuri grele, și ne simțeam cumva ocrotiți lângă acel bătrân simplu, care povestea asemenea unui bunic. Știți că la greci există un cuvânt dulce, un apelativ: „bunicuțul”. La noi nu prea avem acest apelativ. În anumite zone ale țării se spune „bunelul” sau „moșul”, dar ne-am simțit ca niște nepoți în brațele unui bunic.
Și ne-a spus atâtea lucruri, și ne-a învățat, și ne-am sfătuit, și mă gândeam că acești luminători i-au făcut pe mulți călugări și călugărițe să ia drumul mănăstirii și să devină povățuitori și îndrumători. Astăzi, din păcate – și părintele exarh, mergând la sinaxe cu alți stareți și starețe, constată și el – tineri și tinere nu mai merg la mănăstire să-și închine viața lui Hristos.
De ce? Răspunsurile pot fi nuanțate, pentru că nici noi, cei care trăim în lume, nu mai naștem toți copiii și nu-i mai închinăm lui Dumnezeu de mici. Eram student la facultate și mergeam cu metroul până în Titan. Și a venit o mămică, a căzut în genunchi în fața mea – eram în strai monahal – și m-a prins de mâini și plângea. Și spunea: „Astăzi mi-am călugărit amândoi copiii la Mănăstirea Cernica.” Și plângea și-mi povestea și ce nume au primit și cum a fost slujba. Zice: „Când i-am născut, erau bolnavi și i-am închinat lui Dumnezeu.”
Am ținut minte acea imagine și numele călugărilor, și, după ani, i-am văzut slujind pe Dealul Patriarhiei, la Mitropolie. Și stând la slujbă, mama lor m-a văzut și a venit la mine și mi-a zis: „Îi vezi? Ăștia sunt cei de care ți-am povestit în metrou.”
Noi nu mai avem viață duhovnicească. Nu mai citim Patericul. Pierdem timpul cu emisiunile nefolositoare. Ne tulburăm cu internetul, cu toate. Iar la Trinitas, când sunt atâtea comori și emisiuni frumoase din care să luăm lumină și liniște sufletească…
Omul lăuntric, astăzi, e greu de găsit. Și se întâmplă ca omul să devină mai înțelept abia atunci când clepsidra vieții își cerne ultimele clipe prin firul de nisip. Atunci ne gândim că vom muri, că ne vom duce la judecata lui Dumnezeu și că trebuie să fim împăcați cu oamenii, să fi trăit frumos. Atunci vine vremea introspecției și a cercetării duhovnicești.
Veniți la mănăstire, pentru că aveți speranța – unii chiar credința – că veți găsi aici oameni ai lui Dumnezeu, lucrători ai Duhului Sfânt, care practică rugăciunea neîncetată.
În vremea în care eram departe de lume și de greutăți, și mă speteam în ascultările mănăstirești, aveam rugăciunea inimii, căci îl aveam duhovnic pe părintele Paulin Lecca. Și parcă pluteam… Cele mai grele ascultări de la Mănăstirea Crasna le luam: mă duceam în pădure, spărgeam lemne, trebuia să le aduc din munte cu un măgar.
N-am avut măgar acasă și nu știam cum să-i pun căpăstrul – și l-am pus anapoda și m-am răsturnat cu măgarul într-un hău dintr-acela. Și mă gândeam cum o să plătesc măgarul mănăstirii…
Venisem la mănăstire când echipa de viață duhovnicească era înaltă. Lângă noi se nevoiau călugări pe care i-am văzut: unul cânta frumos, altul predica frumos, altul abia venise din străinătate și Patriarhul Teoctist l-a luat șef de cabinet – pe Teofan. Vedeam pe cărțile de slujbă scrise în chirilică: „Astăzi s-a călugărit Dumitru Săpu și a primit numele Teofan.”
Și trăiam într-o lume de parcă eram departe de toate răutățile lumii: fără televizor, fără radio, fără telefoane, fără internet. Și îi vedeai cum se ridică, încet-încet. Biserica îi chema la alte ascultări, dar nu pentru că s-au rugat ca să ajungă episcopi. Adică noi nu ne rugăm la Dumnezeu să ne dea rosturi înalte în societate sau în Biserică. Noi trebuie să ne rugăm, frații mei, surorile mele, pentru mântuirea sufletului.
Ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?
Oameni buni, repetați neîncetat rugăciunea inimii, „Cuvine-se cu adevărat…” către Maica Domnului. Să țineți un metanier în mână și rugați-vă, pentru că vremurile sunt rele. Să veniți la biserică să vă rugați. Nu lăsați numai pe preot cu grija, știți, că se roagă el pentru tine. Dar dacă credeți că se roagă călugării și preoții, ei se mântuiesc. Dar dumneavoastră unde sunteți?
De ce nu veniți la biserică? De ce nu vă spovediți? De ce nu certați copiii când trăiesc în desfrâu și merg pe căi greșite? Cine vă mai pomenește în pomelnic când veți muri? Cine vă mai sapă mormântul? Cine vă mai pune flori?
Pe epitafe vedem: „Nu te vom uita niciodată”, dar când te duci în cimitir, unora li s-a putrezit sicriul, le-a crescut din el un copac, și numai buruieni. Și locul care ar trebui să fie cel mai sfânt, cât timp sunt îngropați acolo părinții și bunicii noștri, e locul unde se aruncă gunoaiele.
Așa-i. Eu văd asta prin sate, pe unde mă duc, și îmi vine să iau biciul, ca Mântuitorul la templu, și să-i cam ating pe preoți că nu-și fac datoria.
Rugați-vă mult, oameni buni, că vremurile sunt rele.
Astăzi, după calendarul popular, începe toamna. Se spune că frunza se întoarce, căpătând un pic de culoare, ruginie. Și astăzi ați văzut că părintele Lazăr a binecuvântat roadele de strugure.
Să aveți o vară răcoroasă în continuare și să vă bucurați de faptul că încă puteți veni la biserică, chiar și așa, cu eforturi.
Dacă la Răstignirea Mântuitorului au ieșit din morminte trupurile multor sfinți și s-au arătat celor din cetate, astăzi, când noi, prin păcatele noastre, prin neglijența noastră, prin necredința noastră, Îl răstignim din nou pe Mântuitorul Iisus Hristos, ies trupurile sfinților din morminte, sunt proslăviți și li se face proclamare locală.
Să ne ajute Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinților nou-canonizați, să ne mântuim. Amin. Doamne ajută!”
