Duminică, 21 septembrie, la Odovania praznicului Înălțării Sfintei Cruci, după ce a oficiat Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în biserica „Sfântul Nicolae” a voievodalei Mănăstiri Comana din județul Giurgiu, Preasfințitul Părinte Ambrozie a rostit o predică în care a vorbit despre puterea Crucii și despre nevoia de a redescoperi sensul jertfei în viața fiecărui creștin.
Crucea – altarul jertfei și izvorul bucuriei
Ierarhul a pornit de la cuvântul Apostolului Pavel, care numește Crucea „nebunie pentru unii și puterea lui Dumnezeu pentru cei care se mântuiesc”. El a subliniat că, de multe ori, oamenii de azi văd doar partea de suferință a răstignirii, fără să înțeleagă bucuria care izvorăște din ea.
„De cele mai multe ori, dacă privim în grabă asupra sensului răstignirii pe Cruce a Mântuitorului, înțelegem doar suferință. Nu vedem bucuria Crucii, pe care o laudă imnografii și Sfinții Părinți. Nu înțelegem că prin Cruce a venit bucurie la toată lumea, pentru că Mântuitorul a înălțat Crucea și a făcut-o altar de jertfă”, a spus PS Ambrozie.
Omul modern și uitarea jertfei
Pornind de la exemplul Mântuitorului, care a transformat semnul de ocară al Crucii într-un semn al mântuirii, Preasfințitul a arătat că lumea de azi nu mai înțelege valoarea sacrificiului.
„Adeseori uităm să vorbim despre jertfă. Plecând de la jertfa pe care a făcut-o Hristos, omul modern nu mai înțelege ideea de jertfă, de sacrificiu, de dăruire de sine. Cred că aici suntem cei mai mulți dintre noi deficitari. Sinele este acel ego, acea părere de sine. Fiecare dintre noi avem o părere extraordinară despre noi înșine, dar dacă privim prin taina Crucii înțelegem altceva”, a arătat episcopul Giurgiului.
Lecțiile bătrânilor și puterea Psaltirii
Pentru a arăta că viața duhovnicească nu are nevoie de artificii, ci de rădăcini solide, PS Ambrozie a evocat tradiția călugărilor de altădată. Unii erau învățați și ajungeau ierarhi, alții erau simpli și neștiutori de carte, dar păstrau Psaltirea și rugăciunile în memorie și în inimă.
„Ar trebui să mergem pe calea aceasta bătătorită a Bisericii și să facem ceea ce făceau bătrânii de altădată, cărora în casă nu le lipseau Psaltirea, Ceaslovul, cărțile de rugăciuni și Sfânta Scriptură. De acolo luau sevă și viață și duh, iar viața lor era exemplară și paradigmatică”, a spus ierarhul.
Tehnologia – prieten sau dușman?
Predica a inclus și o reflecție asupra ispitei contemporane a tehnologiei, care adesea îi distrage pe oameni chiar în timpul slujbelor.
„Astăzi se întâmplă ca persoane în vârstă să filmeze slujbele și să nu se concentreze la taina care se petrece la Sfânta Liturghie. Bătrânii ne învață că acolo trebuie să stăm ca înaintea judecății lui Dumnezeu. Dacă pentru o citație lumească tremurăm, cum ar trebui să fie când vom sta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos?”, a avertizat PS Ambrozie.
„Cunoaște-te pe tine însuți” – cheia vieții duhovnicești
În încheiere, episcopul a îndemnat la introspecție și la cunoașterea propriilor slăbiciuni, amintind cuvântul „gnōthi seauton” – „cunoaște-te pe tine însuți”.
„Rar mai vezi astăzi o persoană preocupată de spiritualitate, care să se roage foarte mult și căreia să-i descopere Dumnezeu taine. Cel mai important lucru este să te cunoști pe tine, să-ți vezi greșelile. Dacă nu avem un duhovnic iscusit care să ne ajute, riscăm să fim ca acela care merge la psihoterapeut și are doar sentimentul că l-a ascultat cineva”, a arătat ierarhul.
El a încheiat predica cu o mărturie despre credința unei mame simple, care prin rugăciune și jertfă a primit daruri și descoperiri de la Dumnezeu, subliniind că numai prin rugăciune curată și viață exemplară putem deveni lumină pentru ceilalți.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, duminică, 21 septembrie, la Odovania praznicului Înălțării Sfintei Cruci, după ce a oficiat Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în biserica Sf. Nicolae a voievodalei Mănăstiri Comana, din județul Giurgiu:
”Înaltpreacuvioase Părinte Arhimandrit Mihail, vă mulțumim pentru prea bogatul și prea frumosul cuvânt de învățătură pe care, astăzi, în Duminica după praznicul Înălțării Sfintei Cruci, l-ați adresat părinților monahi, părinților diaconi, coslujitorilor dumneavoastră și credincioșilor prezenți la Sfânta Mănăstire Comana.
Într-adevăr, Sfânta Cruce este pentru unii sminteală, pentru alții nebunie, iar pentru noi, cei care ne mântuim, cum spune Sfântul Apostol Pavel, este puterea lui Dumnezeu. Am stat și m-am gândit adeseori la mulțimea de sensuri pe care le poate aduce înaintea conștiinței noastre ecleziale fiecare teolog, fiecare predicator. De multe ori cităm din Sfinții Părinți, cei care au elogiat și au arătat taina Crucii, în care și Sfântul Apostol Pavel, Apostolul Neamurilor, se regăsește.
De cele mai multe ori, dacă privim în grabă asupra sensului răstignirii pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos, înțelegem la o primă vedere și sumară judecatî doar suferință. Nu vedem bucuria Crucii pe care o laudă imnografii, scriitorii Bisericii și, cum spuneam, Sfinții Părinți. Nu înțelegem că prin Cruce a venit bucurie la toată lumea, pentru că Mântuitorul S-a răstignit pe Cruce, a fost răstignit pe Cruce, un obiect de ocară, așa cum era considerată ea în veacul în care a trăit Mântuitorul Iisus Hristos, când cei mai mari păcătoși sau nelegiuiți erau spânzurați pe cruce. El a acceptat Crucea, S-a răstignit pe ea și a înălțat Crucea, făcând-o altar de jertfă.
Adeseori uităm să vorbim despre jertfă. Extrapolând, plecând de la jertfa pe care a făcut-o Mântuitorul Iisus Hristos, omul modern nu mai înțelege ideea de jertfă, de sacrificiu, de dăruire de sine. Cred că aici suntem cei mai mulți dintre noi deficitari. Sinele este acel ego, acea părere de sine. Fiecare dintre noi avem o părere despre noi înșine extraordinară. Nu sunt destule laude sau cuvinte care să ne arate personalitatea, virtuțile sau felul de a fi – din punctul nostru de vedere.
Dar, dacă privim prin taina Crucii, prin care Cel mai bun dintre oameni – Om adevărat și Dumnezeu adevărat – S-a jertfit, înțelegem altceva. Fiul Omului, despre care vorbește Scriptura: „Nimeni nu S-a suit la cer decât Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.” Ce paradox! A coborât și, în același timp, era în cer.
Preotul, când cădește în jurul Sfintei Mese, spune: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în Rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl, Hristoase, Cel ce ești necuprins.” Vedeți? Atotprezența lui Dumnezeu. Este foarte greu de explicat, pentru că nu suntem nici Sfântul Ioan Gură de Aur, nici Sfântul Simeon Metafrastul, nici Sfântul Grigorie Palama, ca să tâlcuim cum a lăsat Unul din Treime slava cerurilor, întrupându-Se și devenind ipostas.
Teoria enipostazierii, prin care într-o singură ființă se unesc două firi – firea umană și firea dumnezeiască – arată că Fiul Omului, Care este și Dumnezeu, a făcut toate și omenește, și dumnezeiește, și paradoxal, El, fiind Om adevărat și Dumnezeu adevărat, a primit să se răstignească.
Plecând de la sensul Crucii, vedem că pentru fiecare dintre noi ea capătă un sens aparte. Acest lucru îl descoperim fiecare în propria viață, pentru că fiecare avem o serie de experiențe prin care crucea noastră se descoperă și se definește.
Unii creștem duhovnicește, alții, cum se spune, superficial, tehnic, cumva evoluăm. Este la modă acum să spui că cineva a evoluat. Dar, în același timp, mă întreb: de ce oare, atunci când facem o cateheză, când ținem o predică, trebuie să plecăm de la concluzii? Să spunem ce înseamnă Crucea, ce ne-a adus Crucea, să explicăm oamenilor cât de mult înseamnă să citești Sfânta Scriptură și cât de mult te ajută.
Ca să fiu mai explicit, vă spun că ieri am citit o carte despre Psaltirea lui Teodor Negoiță, o carte foarte veche. Intru pe grupuri de anticari și cumpăr cărțile vechi, rare, care nu se mai găsesc, pentru Biblioteca Mănăstirii Comana, care este una extraordinară, fabuloasă, starețul fiind el însuși un cărturar și o persoană preocupată de a colecționa cărți vechi, rare, unice și așa mai departe.
În această carte despre sensul Psaltirii se arăta ce aduce Psaltirea. Cea mai importantă parte din Sfânta Scriptură este Psaltirea, pe care o laudă Sfântul Vasile cel Mare și toți Sfinții Părinți, în fiecare veac apostolic sau mai târziu. De ce ar trebui să arătăm ce foloase aduce Sfânta Scriptură, când ar trebui să nu plecăm de la concluzii, ci să plecăm de la ceea ce am văzut noi că se întâmplă în Biserică?
Călugării de altădată – unii erau foarte învățați și ajungeau ierarhi mari, cum a fost Dosoftei, Mitropolitul, care a scris Psaltirea în versuri, sau Sfântul Antim Ivireanul – iar alții erau călugări simpli, neînvățați, pentru că școala, pe vremea aceea, nu oricine putea să o urmeze. Oamenii erau săraci. Erau, așadar, și călugări neînvățați, dar care știau slujbele pe de rost: Psaltirea, cântările, rugăciunile. Nu știau încă să citească, silabiseau, dar aveau în memorie tot tezaurul rugăciunii.
De ce ar trebui să plecăm de la concluzii în cateheza și în cuvântul nostru, ca să fim convingători, să cităm pe Sfântul Ioan Gură de Aur, pe Sfântul Vasile, pe sfinții mari? Nu-i așa? Când, de fapt, ar trebui să mergem pe calea aceasta bătătorită a Bisericii și să facem ceea ce făceau bătrânii de altădată, cărora în casă nu le lipsea Psaltirea, Ceaslovul, cărțile de rugăciuni, Sfânta Scriptură. Și de acolo, luând sevă, viață și duh, ajungeau să aibă viața lor exemplară, paradigmatică, care ne fascina pe noi. Și până astăzi mai găsim, în anumite părți și ținuturi ale țării, oameni care au o gândire înaltă, aproape academică, deși sunt oameni fără carte, fără școală, dar care au rămas cu conștiința curată și cu ceea ce au învățat de la părinți.
Astăzi trăim vremuri complicate, pentru că tehnologia și gadgeturile ne fură pe fiecare dintre noi. Se întâmplă ca persoane în vârstă, venerabile, să filmeze slujbele, predicile, să facă poze preoților, ierarhilor, dar să nu se concentreze la taina aceea care se întâmplă la Sfânta Liturghie.
La Sfânta Liturghie, bătrânii ne învață că trebuie să stăm ca înaintea judecății lui Dumnezeu. Dacă avem un proces pe rol, dacă ne cheamă cineva în instanță, ne tremură carnea de emoție și de frică. Când primești o citație, te tulburi. Dar la judecata supremă, când se vor așterne scaunele de judecată, apostolii înșiși vor fi acolo, iar tronul Etimasiei, care este zugrăvit la Voroneț, pe care se află semnele patimilor – piroanele, cuiele, sulița cu care a fost împuns Mântuitorul și Evanghelia – acelea ne vor judeca. Ce vom face atunci? Pentru că mintea noastră nu poate să fie, zic părinții Patericului, lipsită de icoane: ori la lume cu ale ei. În sensul Patericului, unde este întrebat cineva: „Ce înseamnă lumea, sfinte părinte?”, răspunsul este: lumea înseamnă pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții. Așa definesc părinții Patericului și cărțile de spiritualitate primară lumea – ca fiind pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții.
Rar mai vezi astăzi o persoană preocupată de spiritualitate, care să se roage foarte mult și căreia să-i descopere Dumnezeu taine. Cred că cel mai important lucru este gnōthi seauton (n.r. Γνῶθι σεαυτόν) – „cunoaște-te pe tine însuți”: să te cunoști pe tine, să vezi greșelile pe care le-ai făcut. Mai ales că păcatele sunt și ele într-o ierarhie: unele sunt păcate mari, păcate grele, păcate de neiertat – împotriva Duhului Sfânt. Altele sunt patimi, altele păcate mai mici, „mărunțele”. Dar, dacă nu avem un duhovnic iscusit care să ne ajute să ne cunoaștem, riscăm să fim ca acela care se duce la psihoterapeut, plătește o oră-două, stă pe canapea și are doar sentimentul că l-a ascultat cineva.
Vă spun aceste lucruri pentru că o viață întreagă, și eu, și frații mei călugări, am fost preocupați de acest aspect. Când mergeam la scaun de spovedanie la părinții mari duhovnici – Iustin Pârvu, Paulin Lecca, Arsenie Papacioc – le ceream: „Părinte, să fac lucrul acesta?”. Și ei răspundeau simplu: „Pot să mă rog pentru tine.”
Îmi amintesc un episod: un călugăr foarte învățat, specialist în litere și limbi clasice, a plecat din mănăstire. Eram la Darvari stareț și părintele duhovnic mi-a spus: „Eu mă voi ruga, voi citi Psaltirea, voi posti pentru el și el va veni înapoi.” Bucuros, am zis: „Hai, părinte, începeți mai repede, poate până diseară vine.” Și părintele mi-a zis: „Stai, că n-am terminat! Dar ce facem cu libertatea lui, dacă el nu vrea să se mai întoarcă?” Și am stat și m-am gândit: adevărat, omul acela poate nu se simțea împlinit, poate mai avea căutările și luptele lui interioare.
Tot așa și fiecare dintre noi: luptele noastre interioare, frământările, neîmplinirile ne însoțesc în fiecare clipă a vieții. Și atunci când intrăm în stare de veghe se întâmplă lucruri greu de explicat, pentru că doar trupul intră într-o stare de relaxare, dar mintea și sufletul nu intră niciodată în adormire și amorțire. Și atunci ies la suprafață lucruri pe care le-am făcut și de care credem că am uitat, dar care ne obsedează.
De aceea, unii visează tot timpul sfinți și îngeri, iar copiii gânguresc și bătrânii spun că văd și vorbesc cu îngerii, pentru că sunt curați. La polul opus, sunt persoane în vârstă care au numai coșmaruri, care îi bântuie.
Vedeți, calea aceasta de la minte către inimă e foarte greu de străbătut. De aceea trebuie să găsești un duhovnic încercat, care să nu fie ca un tonomat. În Occident, deja au făcut roboți care răspund și la întrebările de spiritualitate. Au ajuns unii să se „spovedească” la chat, să întrebe și să primească răspunsuri, și se simt recunoscători că un robot le-a ascultat confesiunea. Dar lumea de astăzi este extrem de complicată.
Și totuși, avem atâtea șanse să vedem chipuri luminoase de intelectuali și călugări de altădată, pe care, slavă Domnului, s-a reușit să fie intervievați înainte de a trece dincolo. Avem așa tezaur, așa zestre, în Biserica Ortodoxă Română, ai cărei fii suntem.
Să poți dogmatiza, să poți teologhisi, să poți citi și să te regăsești, dar să pierzi timpul cu lucruri fără sens, care nu ating frământările tale lăuntrice – aceasta e marea ispită. Filocalia spune că mintea este ca o moară: macină ceea ce i-ai dat peste zi.
Este păcat ca viața aceasta unică și irepetabilă să fie irosită. Către sfârșitul vieții, fiecare dintre noi, după experiențe personale, familiale, monahale, trebuie să ne gândim cu adevărat la taina Crucii.
Îmi amintesc de o preoteasă din Liguria: când i s-a născut copilul, mi-a spus că a avut o revelație. A simțit că acel copil va fi „cineva”, un om ales, și i-a pus numele David. Am păstrat această confesiune, ca un semn că Dumnezeu lucrează în taina vieții fiecăruia.
Mama mereu îmi spunea: „Nu se poate ca fiul meu, pentru care am avut anumite descoperiri, pentru care m-am rugat, pentru care am făcut atâtea și atâtea, ca orice mamă, nu?” Și, într-adevăr, copilul pe care îl vedem astăzi este un medic de succes în Italia și în alte țări din Europa.
Este foarte important ca, după ce am trecut de vârsta maturității și ne îndreptăm către senectute, să pricepem altfel și să vedem lucrurile altfel, nefiind hărțuiți de patimi, de umori și de tarele pe care fiecare dintre noi le avem. Cu cât suntem mai liberi, cu atât putem să devenim lumină și să fim sfătoși, să-i îndrumăm și pe tinerii care vin din lume.
Și lucrul acesta se poate face doar cu rugăciune adâncă, doar cu viață curată, doar cu viață exemplară. Este important să înțelegi că Dumnezeu te iubește pe tine și pe fiecare în parte infinit de mult și că, în planul lui Dumnezeu, ai fost, vei fi și vei rămâne acolo, în mintea aceasta de necuprins – dacă ar fi să vorbim prin analogii omenești, limitate – cu ceea ce înseamnă divinitatea, care S-a întrupat, a pătimit, S-a răstignit și a înviat și ne-a dăruit viața veșnică.
Să fiți sănătoși, să fiți fericiți și Doamne ajută! Bucură-te, Sfântă Cruce, păzitoarea creștinilor. Amin.”
