Duminică, 24 august 2025, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a slujit la Parohia „Sfânta Treime” din cartierul Smârda, municipiul Giurgiu. Ierarhul a oficiat Sfânta Liturghie împreună cu un sobor de preoți și diaconi, în prezența a numeroși credincioși.
În cadrul cuvântului de învățătură, părintele profesor Ilie Alexandrescu, protoiereul de Giurgiu, a tâlcuit pericopa evanghelică a duminicii, subliniind importanța pregătirii duhovnicești înainte de participarea la Sfânta Liturghie.
Pilda celor 10.000 de talanți – datoria infinită față de Dumnezeu
PS Ambrozie a continuat printr-o amplă reflecție asupra parabolei datornicului nemilostiv:
„Această sumă imensă de 10.000 de talanți este una simbolică. Ea arată datoria pe care noi, oamenii, o avem față de Dumnezeu. Existența noastră, viața noastră, faptul că mai facem umbră pământului și respirăm – toate acestea sunt daruri. De aceea, spune Sfântul Isaac Sirul, trebuie să ne rugăm ca la judecată să biruiască mila lui Dumnezeu, iar nu dreptatea.”
Ierarhul a arătat că parabola este oglinda vieții noastre cotidiene: „Sluga care a primit iertare pentru datoria imensă, dar care nu a iertat o datorie mică aproapelui său, suntem noi, cei care cerem de la Dumnezeu milă, dar nu o dăruim altora.”
Mila și iertarea – semnele adevăratului creștin
Episcopul Giurgiului a explicat că mila dumnezeiască trebuie să fie modelul relației dintre oameni:
„Evanghelia de astăzi este despre mila dumnezeiască față de noi, oamenii, care primim în fiecare clipă a vieții noastre iertarea și bunătatea Lui Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu este milostiv cu noi, și noi trebuie să fim milostivi și iertători cu cei din jurul nostru.”
Totodată, ierarhul a avertizat că lipsa iertării duce la pierderea sensului creștin:
„Nu ne rușinăm măcar un pic că venim la biserică și cerșim mila lui Dumnezeu și iertarea Lui și credem fiecare în parte că suntem vrednici de milă și de iertare, iar când ieșim afară, când întâlnim pe cineva și aflăm de o situație, spunem: «Bravo! Ce bine că l-a pedepsit! Ce bine că l-a trăznit Dumnezeu! Ce bine că a murit, cât rău a făcut în viață!» Evanghelia aceasta nu ne spune nimic? Dacă nu vom face milă în viață, cât trăim pe pământ, nu vom găsi milă de la Dumnezeu.”
Iertarea – proces de vindecare interioară
PS Ambrozie a arătat că iertarea nu este doar un act de voință, ci o lucrare profundă:
„Iertarea este cea mai grea luptă cu sinele tău. Este procesul prin care accepți că celălalt a greșit într-o conjunctură și nu trebuie să-ți întinezi mintea și sufletul cu ură. Omul duhovnicesc este acela care știe că a primit milă de la Dumnezeu și oferă, la rândul său, milă, compasiune și iertare.”
Apel la responsabilitate creștină
În încheiere, ierarhul a îndemnat pe credincioși să trăiască cu responsabilitate și conștiință eclezială:
„Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu al răzbunării, ci al iubirii și al iertării. Și noi, care suntem creați după chipul și asemănarea Lui, trebuie să fim asemenea: să iubim, să iertăm și să fim milostivi. Numai așa, comunitatea noastră va fi vie și puternică, iar societatea va primi lumina lui Hristos.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, duminică, 24 august, la Parohia Smârda:
”Se cade, înainte de toate, să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit ca și în această duminică să ne ridicăm din așteptările noastre și să venim la Sfânta Biserică, să ascultăm cuvânt de învățătură pe care, astăzi, părintele profesor Ilie Alexandrescu, protoiereul de Giurgiu, ni l-a adresat.
Este foarte important ca, atunci când venim la Sfânta Liturghie, să ne pregătim, să ne cercetăm cugetul, pentru că, nu-i așa?, trebuie să știți că și preoții fac lucrul acesta: se pregătesc încă de cu seară, meditează peste săptămână la cuvântul și la omilia pe care trebuie să o adreseze credincioșilor, au o seamă de rugăciuni pe care trebuie să le citească, care se numesc canonul preotului și care se fac în fiecare zi cu sârguință.
Prin urmare, dacă părintele se pregătește pentru a sluji Sfânta Liturghie, pentru a face proscomidia din prescurile pe care dumneavoastră le aduceți la Sfânta Biserică, el pomenește toate numele celor care sunt încredințați spre pomenire de către dumneavoastră prin acel pomelnic, pomelnicul de familii.
Prin urmare, dacă preotul nu intră oricum și de oriunde în biserică, pregătindu-se pentru Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, trebuie să știți că și dumneavoastră trebuie să vă pregătiți cu cucernicie, cuvioșie, atunci când veniți la Sfânta Liturghie, pentru că atunci cerul se coboară pe pământ, atunci îngerii nevăzuți slujesc împreună cu noi, atunci chemăm mila lui Dumnezeu și, prin rugăciunile pe care preotul le adresează către Înaltul Cerului, către Dumnezeu Cel în Treime închinat, iată, suntem în biserica Sfintei Treimi, Smârda, din Giurgiu, atunci harul lui Dumnezeu se coboară în chip nevăzut peste fiecare dintre noi, peste cei pe care îi pomenim. De aceea este important ca din fiecare familie să vină măcar un membru care să aducă pomelnicul familiei, să jertfească, să aducă prescurile din care preotul scoate Sfântul Trup, Sfântul Agneț din care ne împărtășim cu toții.
Stăteam și, pe lângă această bucurie mare, care ne-a făcut și pe noi părtași, mă gândeam la sensul parabolei, la pilda de astăzi pe care arhidiaconul a citit-o. Vă imaginați analogia pe care o face Mântuitorul cu un împărat care judecă slujitorii săi, evaluându-i pe fiecare, și unul era extrem de îndatorat împăratului, 10.000 de talanți. O sumă pe care unii istorici, în arheologia biblică, o echivalează cu câteva sute de tone de aur.
Evident că Mântuitorul, din această pildă, nu ne vorbește despre valoarea nominală a acestor monede, numite și, evident, în epocă erau și galați, erau și dinari, la care face referire, ci vorbește despre o sumă infinită, o sumă formidabilă pe care nimeni nu ar fi putut s-o datoreze, nici măcar unui împărat.
Prin urmare, această sumă este una simbolică, ea arată datoria pe care noi, oamenii, o avem față de Dumnezeu. Și, în același timp, sluga căreia i s-a iertat această datorie imensă, când întâlnește pe cineva care îi datora o sumă de bani infimă în raport cu cea pe care o datora el împăratului, îl admonestează, îi adresează cuvinte grele și îl duce la judecată, aruncându-l chiar în închisoare.
Slugile împăratului îi spun despre acest comportament nefiresc, pentru care împăratul trece de la milă la dreptate.
Această parabolă se referă la noi, cei care, ca ființe umane, ființe pământești, Îi datorăm foarte mult lui Dumnezeu. Îi datorăm infinit: însăși existența noastră, viața noastră, faptul că încă mai facem umbră pământului, faptul că respirăm, faptul că putem veni pe picioarele noastre la biserică. Trebuie să ne rugăm, spunea Sfântul Isaac Sirul, ca la judecată să biruiască mila lui Dumnezeu, iar nu dreptatea. Dumnezeul milei este milostiv, dar este și drept atunci când oamenii fac nedreptăți.
Așa cum și noi, oamenii, aplicăm anumite măsuri sub formă de pedeapsă – mai aspră sau mai puțin aspră – cu copiii noștri, cu nepoții noștri, ca dascăli în societate sancționăm abaterile, ca preoți în scaunul spovedaniei dăm canon, epitimie. Limba greacă are acest cuvânt „epitimie”, care înseamnă deopotrivă și dorință, dorința penitentului de a se îndrepta, de a-și recunoaște păcatele.
Prin urmare, Evanghelia de astăzi, pe care ne-a tâlcuit-o atât de frumos părintele Ilie Alexandrescu, este despre mila dumnezeiască față de noi, oamenii, care primim în fiecare clipă a vieții și a existenței noastre mila lui Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu este milostiv cu noi, și noi trebuie să fim milostivi și iertători cu cei din jurul nostru.
Cuvântul „milă” capătă mai multe sensuri: de milostivire, de milostenie. Și în Vechiul Testament ne amintim de Psalmul 50, în care chemăm milele lui Dumnezeu: „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta.”
Noi trebuie să cerem mila lui Dumnezeu în fiecare clipă a existenței noastre – dar nu într-un mod bigot sau fanatic religios. Cu decență, venim la biserică, chiar dacă nu putem îngenunchea din motive de vârstă sau din neputințe trupești, cu sufletul trebuie să fim în genunchi, așteptând mila și iertarea lui Dumnezeu.
Învățăm din rugăciunea domnească, „Tatăl nostru”, că Dumnezeu ne iartă după cum și noi iertăm. Chestiunea aceasta a iertării este una extrem de delicată. Fiecare dintre noi a trăit momente în viață în care a fost rănit chiar de propriii copii, pentru că nu au ascultat învățăturile părintești; de rude sau de prieteni – nu spune oare psalmistul: „Cei de aproape ai mei departe au stat”?
De aceea este important să citiți psalmii, pentru că vă veți regăsi în ei. Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Mai degrabă n-ar mai răsări soarele decât să înceteze citirea Psaltirii.” Trebuie să citim Psaltirea, pentru că acolo ne regăsim ca suflete vătămate, poate de societate, poate de instituțiile către care ne-am plătit dările, taxele, impozitele, contribuțiile la fondul de pensii și astăzi ni se spune că banii nu mai sunt.
Omul este vulnerabil și poate să sufere din varii motive. Paleta este foarte largă. Dar ce facem cu iertarea? Cum e posibil ca cineva să cadă pe stradă, lângă tine, și tu să nu te oprești să vezi ce are, să crezi din capul locului, a priori, că este beat sau drogat și să nu-l întrebi nimic? Cum e posibil ca o femeie să fie ucisă pe stradă, junghiată cu cuțitul de un necunoscut, iar oamenii să treacă mai departe?
Oare parabolele acelea ale samarineanului milostiv, pildele de la Sfântul Maslu, nouă, celor care ne pretindem că suntem creștini, nu ne spun nimic? Nu ne spun nimic? Nu ne rușinăm măcar un pic că venim la biserică și cerșim mila lui Dumnezeu și iertarea Lui și credem fiecare în parte că suntem vrednici de milă și de iertare, iar când ieșim afară, când întâlnim pe cineva și aflăm de o situație, spunem: „Bravo! Ce bine că l-a pedepsit! Ce bine că l-a trăznit Dumnezeu! Ce bine că a murit, cât rău a făcut în viață!” Evanghelia aceasta nu ne spune nimic? Că dacă nu vom face milă în viață, cât trăim pe pământ, nu vom găsi milă de la Dumnezeu?!
Se întâmplă că niciunul dintre noi, dintre cei care trăim acum și venim la biserică, nu ne gândim că va veni o vreme a judecății și că nu ne vor însoți decât faptele noastre – bune sau rele – pe care le-am făcut. Omul duhovnicesc este omul care știe că a primit milă de la Dumnezeu și oferă milă, compasiune și iertare.
Ce ne-am fi făcut noi dacă am fi avut un Dumnezeu al răzbunării, așa cum erau religiile păgâne, religiile vechi? Dumnezeul nostru este al iubirii, al iertării. Și noi, care suntem creați după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, trebuie să fim milostivi, trebuie să fim iertători.
Nicăieri, dar nicăieri, în nicio societate, în nicio comunitate, nu se întâlnește mai des și mai pregnant iertarea decât în Biserică, în comunitatea credincioșilor. Căci atunci când venim și spunem suferințele pe care le avem din pricina rănilor încă deschise, încă sângerânde, pricinuite de copii, de nepoți, de societate, de lume, în diferite moduri, preotul ne aduce aminte că nu ne putem împărtăși până când nu ne împăcăm cu aproapele nostru.
Și degeaba spune părintele la parohie, la biserică, pentru că fiecare dintre noi, cum ieșim afară din biserică, parcă devenim alții. În biserică suntem convertiți, interiorizați, descoperim omul lăuntric. Dar cum ieșim pe stradă, în oraș, între ispite, bârfă, îl ronțăim pe aproapele nostru, îl judecăm. Ce greu e să nu judeci! Ce mare lucru e să poți să ierți!
De aceea spun că iertarea aceasta este un proces îndelungat. E o muncă cu tine, e cea mai cumplită luptă cu sinele tău, ca să poți să accepți că acela a greșit într-o anumită conjunctură, a spus o vorbă căreia tu i-ai dat alte semnificații și alte nuanțe.
De ce să ne întinăm mintea, ochii, privirea și sentimentele – care sunt bune, care sunt binecuvântate – cu lucruri care ne pot răni și ne pot murdări? De aceea, atunci când venim la biserică, trebuie să înțelegem că acea pildă, acea parabolă, acea pericopă evanghelică ni se adresează fiecăruia în parte. Și fiecare trebuie să adapteze acel cuvânt, să înțeleagă.
Dacă Mântuitorul vorbește despre 500 de tone de aur – pentru că atâta însemnau cei 10.000 de talanți – sau vorbește despre un înțeles simbolic, trebuie să înțelegem că simbolul joacă un rol foarte important în viața noastră. El se referă la o taină, la o taină de nedescris.
În Biserică noi trăim acest mister al coborârii lui Dumnezeu între oameni. Dumnezeu Se face om ca pe om să-l înalțe, să-l îndumnezeiască, spune Sfântul Atanasie cel Mare. Icoanele sunt sfinte și preasfinte și răspândesc harul lui Dumnezeu.
Locul acesta unde ne întâlnim cu toții, cei care avem conștiință ecleziastică, este sfințit de pașii părinților și bunicilor noștri. Giurgiuvenii care sunt preocupați de istoria acestei bisericii din Giurgiu cunosc foarte multe lucruri despre ce a însemnat ea în istoria orașului – a raialei de altădată. De aici, Biserica „Sfânta Treime” Smârda, sau Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din oraș, sau monumentele funerare din cimitirul „Sfânta Treime” Smârda, ale unor personalități marcante pentru viața giurgiuveană și nu numai.
Ne bucurăm că în această biserică vin persoane de o aleasă noblețe, persoane care ne sunt dragi. Multe dintre ele s-au mutat în „țara de dincolo de veac”, cum spune Nichifor Crainic. Dar faptul că sunteți aici, la Liturghie, și că vă rugați împreună cu preotul înseamnă foarte mult, pentru că societatea are nevoie astăzi, mai mult ca oricând, de Dumnezeu – pe Care însă Îl ignoră. Există un formalism religios, din păcate, îl întâlnim nu doar în rândul mirenilor, ci chiar și al clericilor, de multe ori, pe acel duh al rutinei care ne paște pe toți. Dar trebuie să venim la biserică, pentru că societatea românească și lumea, în ansamblul ei, au astăzi nevoie mai mult ca oricând de mila lui Dumnezeu.
Toată lumea judecă pe toată lumea și, de aceea, probabil și iertarea lui Dumnezeu întârzie să vină. Suntem în lipsă de apă. Unde sunt resursele planetei? Unde au dispărut? Unde sunt banii lumii? Nu mai este iertare, nu mai este credință.
Altădată, preotul de la țară venea desculț, în șlapi. Am cunoscut astfel de preoți la o mănăstire undeva, în Ialomița, la Balaciu. Călugărul acela, foarte pregătit, luat de la Crasna, și-a făcut un bordei în pământ și de acolo, din bordeiul acela, a trăit bietul Teofil Belea și a ridicat o catedrală în Bărăgan. Și a murit căzând de pe o remorcă de coceni; a intrat în comă și a stat luni de zile în spital, iar când a fost adus acasă, era inconștient, pentru că nu mai puteau să-i facă nimic. A văzut mănăstirea și a zis: „Mănăstirea mea, munculița mea, mântuirea mea!” Și au venit sute și sute de preoți și de profesori pentru un călugăr care ridicase o mănăstire, Balaciu, în inima Bărăganului.
Oamenii erau altfel, dar și bisericile se umpleau. Preotul era altfel, împreună cu familia lui. Preotul trăia pentru comunitate. Se spune că trebuie să ne rugăm să ne dea Dumnezeu păstori buni. Cineva spunea că păstorii de astăzi de suflete sunt după chipul și asemănarea noastră.
Dacă veți naște copii buni și îi veți educa bine, mâine-poimâine ei vor deveni formatori de opinie, vor deveni profesori, învățători și le va păsa, vor fi empatici, vor avea milă pentru societate, pentru comunitate. Să vedeți că și atunci când se duc să se angajeze la firme, la corporații și așa mai departe, și noi – care nu suntem nici firmă, nici corporație – nu ne uităm pe diplome dacă au fost eminenți, ci ne uităm la cât de empatic e copilul acela, din ce familie vine, dacă este milostiv, dacă are compasiune pentru colegii lui.
Acela va câștiga, spun astăzi sociologii, nu doar cercetătorii: cel care are milă, cel care are empatie. „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.” A spus-o Hristos și Hristos este nemincinos.
Spunea Patriarhul Daniel: copiii de astăzi vor câștiguri imediate, facile, ușoare și, dacă se poate, repede, să aibă bănuți. Pune-i să aleagă între școală, disciplină și o viață libertină, cu gadgeturi, cu telefoane și cu branduri, și veți vedea ce aleg. Nu-mi răspundeți, că răspunsul îl știm cu toții.
De aceea trebuie să existe această înaltă conștiință că Dumnezeu este atotmilostiv, drept și iubitor de oameni, și că și noi trebuie să fim la fel: „Fă binele și aruncă-l în mare.”
La Bolintin, odată, o profesoară de matematică – astăzi pensionară – pe vremuri, în comunism, medita copiii la matematică. Și, în grupul de copii cu posibilități, pentru că doar cei cu posibilități plăteau meditații, a venit și o fetiță săracă și i-a zis: „Doamna Milica, nu mă primiți și pe mine, că sunt fată săracă și tata e la închisoare, să învăț și eu pe lângă copii?” – „Hai, mamă!”, i-a zis profesoara Milica Dan de la Bolintin, fost inspector pe județ. Și a învățat și ea.
După ani de zile, unul dintre cei trei copii ai doamnei Milica Dan s-a dus la bancă să ia un credit. Și atunci o domniță tânără, directoare, a purtat-o prin toate formalitățile și i-a dat creditul imediat. „Cine ești tu, fată? De ce ne ajuți?” – a întrebat. Și ea a răspuns: „Sunt fata aceea săracă, cu tata la închisoare, m-ați meditat gratuit. Am ajuns om, am făcut științe economice și astăzi sunt director de bancă.”
Păi ce înseamnă un bine făcut? Știi? Ca ceapa aceea din Dostoievski, când cineva, săturându-se de cerșetor, i-a aruncat cu o ceapă în cap și, la judecată, în balanță, nu avea altă faptă bună decât aceea; și ceapa aceea a înclinat balanța în sensul mântuirii.
„Dacă tinerețea ar ști și dacă bătrânețea ar putea…” – ziceau bătrânii călugări. Faceți bine cât ține de voi, inveșnițiți-vă încă de aici, de pe pământ. Ajutați, faceți milă și iertați. Nu vă potriviți cu cele ale lumii, căci Dumnezeu consideră nebunie toată această stare a lumii.Preoții, să-mi răspundeți: câtă bucurie aveți când vedeți la altar venind câteodată o mămică, o bunică, care se roagă pentru copii? Chiar dacă aceștia sunt departe, plecați din țară, nu le mai răspund la telefon, nu mai au nevoie de bănuții și de pensia mamei sau a bunicii… Și totuși, ea rupe din banii de medicamente și pune și pentru nepoți.
Ce ne-am face noi, preoții de astăzi, fără sprijinul dumneavoastră, al celor care veniți la biserică? Uitați-vă: îi numărați pe degete câți bărbați sunt în biserică. Dar mama, bunica, simte altfel taina, este mult mai înțeleaptă, pentru că este empatică. Ea, de la Dumnezeu Cel bun, a fost constituită și creată altfel: să simtă emoția, să nască pruncul, să-l formeze și să-i dea personalitatea pe care trebuie să o aibă în lume.
Ce ne-am face noi dacă bisericile ar fi goale? Veniți la biserică și rugați-vă pentru binele societății. Eu cred că, atâta timp cât vom avea Sfânta Liturghie în biserică, iar preoții își vor face datoria și vor cere mila lui Dumnezeu, acest popor se va mântui. Și dacă o fi să trăim vremurile de pe urmă, măcar să fim cu credință.
Întâlnim în țară foarte mulți refugiați din Ucraina. Mulți au rămas acolo, deși aveau posibilități să fugă. Și tot timpul oamenii se roagă în vreme de război, de primejdie, de dezastru. Ați văzut cum se roagă omul când vine furtuna, vijelia peste Giurgiu: „Doamne, să nu-mi piară casa, să nu cadă copacul peste mașină, să nu pățească copiii ceva!” În vreme de primejdie ne rugăm cu frică. Așa, când toate sunt bune și frumoase, devenim nepăsători, nici la biserică nu venim.
Pe unde am trecut, aduși de harta electronică, am văzut numai cârciumi, numai bodegi, numai bărbați harnici de dimineață, acolo, cu bericica. De aceea zic: dacă ei sunt așa de ocupați cu „lucruri înalte”, voi veniți la biserică! Că nici foame nu le e, se hidratează bine.
Dincolo de glumă, treaba e foarte serioasă: rugați-vă! Părinții, bunicii, pe unde mergem, pe la mănăstiri, pe la hramuri, ne spun că vor veni vremuri mai grele decât acestea pe care le vedem acum doar la televizor și prin măsurile economice care vin peste români.
Părinte Ilie, vă mulțumesc că m-ați invitat și pe mine astăzi. Mă bucur foarte mult să vă văd! Nu arătați ca un proaspăt pensionar, e o mare bucurie și împlinire când se mai naște un prunc. Zice Evanghelia: femeia, când e să nască, se întristează din pricina durerilor. Dar după ce a născut un om în lume, totul piere, totul se uită. Niciodată o mămică, după ce a dat viață, nu mai ține minte cât de cumplite au fost durerile nașterii.
Să vă trăiască, să vă bucure, să vă facă mândri și pe dumneavoastră, și pe familia lui, și pe noul încreștinat!
Avem un cadou pentru părintele protop, care a fost profesor pentru mulți dintre tinerii de astăzi – unii deveniți consilieri: „Cartea cărților” și o icoană frumoasă. Să le aveți ca amintire din partea noastră. Și sigur, părintele știe: părintele profesor Emil Bâlcan a fost, ca și Sfântul Emilian din Durostorum, un model de slujire.
Oameni buni, să fiți sănătoși, să vă binecuvânteze Maica Domnului, să aveți parte de iubirea, de mila și de iertarea lui Dumnezeu în fiecare clipă! Ia uitați-vă la părintele, ce tânăr și proaspăt pensionar este, pentru că se ține de tratament.
La mulți ani tuturor! Doamne ajută!”
