Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a vorbit marți, 5 mai 2026, la Schitul „Sfântul Nicolae” din municipiul Giurgiu, despre criza spirituală și morală a societății contemporane, în predica rostită cu prilejul sărbătorii Sfântului Cuvios Efrem cel Nou.
Pornind de la cuvintele Evangheliei despre lepădarea de sine și urmarea lui Hristos, ierarhul a arătat că omul contemporan trăiește tot mai departe de Dumnezeu, concentrându-se exclusiv pe acumulare materială, putere și succes lumesc, într-o lume marcată de egoism, dezbinare și lipsă de repere spirituale.
PS Ambrozie a afirmat că lumea de astăzi traversează o perioadă de profundă tulburare, în care interesele materiale și lupta pentru putere au ajuns să domine viața publică și relațiile dintre oameni.
„Vremurile sunt nefericite, iubiți credincioși și credincioase, așa cum le vedeți în toată lumea. Lumea a luat-o razna. Sociopații conduc lumea, se ceartă pentru bogățiile lumii. Zicea cineva: «Nu este foame de pâine, e sărăcie și nebunie, pentru că nu se mai satură cei bogați ai lumii». Trebuie să ne rugăm mult fiecare dintre noi. Societatea este atomizată, divizată, politicienii se ceartă între ei, unii încearcă să răstoarne guverne, și unii și alții mituiesc primarii și cumpără voturile parlamentarilor. Iar noi stăm și așteptăm. Ce așteptăm? Mila lui Dumnezeu. Să se ridice oameni cărora să le pese de semeni, care să înțeleagă că tot ceea ce sunt este din mila lui Dumnezeu.”
Ierarhul a criticat și tendința omului modern de a transforma viața într-o căutare permanentă a plăcerii și a satisfacției imediate, uitând de suflet și de sensul duhovnicesc al existenței.
„Vedem că omul modern caută să-și «salveze» sufletul trăindu-și viața la intensitate maximă, de multe ori fără să se mai raporteze la poruncile lui Dumnezeu. Alergăm după viață, dar ne consumăm viața în petreceri și distracții. Lumea nu mai dă năvală ca altădată la biserică. Omul vorbește despre toate problemele lumii, despre politică, despre bani, despre necazuri, dar foarte puțin mai vorbește despre Dumnezeu și despre minunile Lui.”
În cuvântul său, Episcopul Giurgiului a atras atenția că omul contemporan își pune speranța aproape exclusiv în succesul social, în funcții și în prosperitate materială, uitând că nimic din toate acestea nu îl însoțește după moarte.
„Vedem că unii oameni se chinuie o viață întreagă pe patul de suferință, iar alții cred că au totul: statut, bogăție, putere, funcții înalte, poziții politice. Și omul acela crede că aici, pe pământ, le are pe toate. Dar Împărăția lui Dumnezeu, care este bucurie și pace în Duhul Sfânt, acolo ce va fi? Nu ne însoțește bogăția, nu ne însoțește mărirea, toate rămân după noi.”
PS Ambrozie a vorbit și despre slăbirea mărturisirii credinței în societatea actuală, afirmând că tot mai puțini oameni își asumă public relația cu Dumnezeu și viața creștină autentică.
„Cine mai poartă astăzi crucea la vedere? Cine se mai închină când trece pe lângă biserică? Cine mai vorbește despre Dumnezeu și despre sfinți? Noi trebuie să fim mărturisitori în acest veac de acum. «Și veți fi Mie mărturisitori», zice Hristos. Dar de multe ori glasul preotului ajunge să fie glasul celui care strigă în pustie.”
În final, ierarhul i-a îndemnat pe credincioși să nu își piardă nădejdea, chiar dacă lumea traversează perioade de confuzie și tulburare, și să caute mai întâi mântuirea sufletului.
„Fraților, să ne mântuim sufletele, acesta este cel mai important lucru. Să nu uităm nici în momentele de încercare, nici în cele de bucurie să chemăm mila lui Dumnezeu și să-I mulțumim pentru toate. Dumnezeu pe cine iubește, încearcă. Când ești încercat, să știi că Dumnezeu îți vorbește.”
La finalul slujbei, PS Ambrozie a participat la momentul aniversar dedicat hramului Schitului „Sfântul Nicolae”, unde a fost cinstit Sfântul Efrem cel Nou, unul dintre ocrotitorii așezământului monahal din Giurgiu.
ADEVARULBISERICII.RO publică predica rostită de PS Ambrozie în Biserica Schitului Sf. Nicolae din municipiul Giurgiu, marți, 5 mai 2026, de Sfântul Cuvios Efrem cel Nou:
„Medităm la înțelesul profund al Evangheliei de astăzi, care spune că omul trebuie să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-I urmeze lui Hristos. Mai spune Evanghelia de astăzi că cel ce va vrea să-și salveze sufletul său îl va pierde, iar cel care își va pune sufletul pentru Hristos și pentru Evanghelia Sa, acela îl va câștiga.
Problema lumii contemporane și a fiecăruia dintre noi constă în neînțelegerea sensului profund al acestor cuvinte pe care Mântuitorul Iisus Hristos le spune. Lepădarea de sine este un proces perpetuu, un proces continuu, la care și pentru care trebuie să ne luptăm fiecare dintre noi, în creșterea noastră duhovnicească, în viețuirea noastră, indiferent de rosturile pe care le avem, că suntem preoți, persoane consacrate, monahi, monahii sau mireni, cei numiți cu numele păcii.
Ca să poți să înțelegi mai profund sensul acestor cuvinte, trebuie să trăiești în Hristos în fiecare clipă a vieții tale, să te raportezi la cuvintele Evangheliei, să ai înainte de toate conștiința că ești botezat în numele Sfintei Treimi, că porți numele lui Hristos – de acolo vine numele de creștin – că ai primit, în taina sufletului, prin Botez, harismele botezului, darurile Duhului Sfânt și că rostul tău în această lume niciodată nu trebuie să fie despărțit de Hristos. Trebuie să rămâi în comuniune cu Hristos, Care îți dă harul Său și te ajută să crești și trupește, dar și sufletește.
Omul trebuie să aibă conștiința că are un suflet nemuritor, care vine de la Dumnezeu, iar omul nu se sfârșește prin moarte în mormânt. Sufletul său, care este de esență dumnezeiască, se întoarce la Creatorul său, la Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului.
Vedem, din nefericire, că fiecare dintre noi observăm greșelile celuilalt. Întotdeauna îl judecăm pe celălalt. Avem sentimentul că noi suntem mai buni, mai sfinți, fără de greșeală. Iar lucrul acesta preotul, duhovnicul îl aude în permanență la spovedanie: „Părinte, n-am ucis pe nimeni, n-am nedreptățit pe nimeni, n-am luat de la nimeni, n-am desfrânat. Sunt un om, așa, în limitele legii.” Așa spune fiecare dintre noi.
Dar dacă ar fi să ne facem o analiză a cugetului mai profundă, o cercetare duhovnicească reală, pe care fiecare trebuie să o facă în scaunul spovedaniei, vom vedea că nici acest lucru nu reușim să-l facem întotdeauna singuri, decât poate după mult post, după multă rugăciune, după multă osteneală și meditație la sensul vieții noastre.
Dacă ne-am pus cu adevărat viața în Hristos și în Sfânta Evanghelie, dacă, în sensul în care ne arată Scriptura, am vrut să ne salvăm sufletul, atunci înțelegem că „a-ți salva sufletul” în sens lumesc înseamnă a le face pe toate, a trăi viața la maximum, a urma principiul „carpe diem”, adică „trăiește clipa”. Vedem că omul modern caută să-și „salveze” sufletul trăindu-și viața la intensitate maximă, de multe ori fără să se mai raporteze la poruncile lui Dumnezeu, care spun limpede: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă.”
Evanghelia este scurtă, concisă, dar se încheie cu un avertisment: „Cel ce se va rușina de Mine în acest neam desfrânat și păcătos și Eu Mă voi rușina de el când voi veni în slavă, înconjurat de sfinții îngeri, pe norii cerului.”
Omul de astăzi mai vorbește despre Dumnezeu? Chiar și atunci când vine la biserică, când se întâlnește cu vecinii, cu prietenii, cu cunoscuții, vorbește mai mult despre problemele lumii. Așa a ajuns să fie viața.
Vorbești despre soție, despre soț, despre copii și, în mod deosebit, despre nepoți, vorbesc bunicii. Dar ca să proslăvească cineva cu adevărat pe Dumnezeu și să spună minunile Lui, să spună minunile sfinților, pentru că minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul lui Israel, lucrul acesta nu prea se mai întâmplă.
Ori noi trebuie să fim mărturisitori în acest veac de acum: „Și veți fi Mie mărturisitori”, zice Hristos. Noi trebuie să mărturisim fiecare, în fiecare clipă a vieții noastre, minunile lui Dumnezeu. Și, de multe ori, după ce cădem în diferite încercări, în păcate mai mari sau mai mici, în necredință, în îndoială și chiar în păcate de moarte sau păcate împotriva Duhului Sfânt, Dumnezeu ne ridică, trimite un înger în chip de persoană și ne dă un sfat bun, o învățătură bună.
De multe ori, locul îngerului păzitor, sfătuitor și îndreptător al cugetului și al sufletului îl ia preotul duhovnic și spune: „Măi, creștine, nu e bine să trăiești așa. Lasă și tu în inima ta, iartă și tu. Mai gândește-te și la Dumnezeu, mai vino și la biserică.” De multe ori, glasul preotului este glasul celui care strigă în pustie, ca Sfântul Ioan Botezătorul: „Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui.” Și ne răcim gura spunând acestea, iar uneori ajungem să renunțăm să mai stăruim.
Și în taina cugetului, și la proscomidiar, la slujbele de noapte, cum se întâmplă aici, la schit, unde părintele Nicolae citește la Psaltire, iar părinții de la parohii se adaugă la slujbele de priveghere, la slujbele Liturghiei, răsună același cuvânt: „Cel ce se va rușina de Mine în veacul de acum, desfrânat și păcătos, și Eu Mă voi rușina de el.”
Cine mai poartă astăzi crucea la vedere? Cine se mai închină astăzi pe lângă biserică atunci când trece? Cine povestește cum l-a ridicat Dumnezeu printr-un duhovnic bun, pe care l-a găsit undeva, la un schit, într-o sihăstrie?
Ați văzut că, atunci când simți că ești bolnav și medicii spun că ai o boală grea, o boală incurabilă sau nu îți pot identifica problemele de sănătate, omul aleargă peste tot ca să-și recupereze sănătatea și merge la cei mai buni, la cei mai renumiți medici. Dar pentru sufletul care este nemuritor, alergăm către duhovnicii mari? Citim cărțile Filocaliei? Ne facem minima pravilă pe care trebuie să o avem fiecare dintre noi?
Adeseori, când merg în sobor și întâlnesc preoții, mă gândesc la unul sau la altul și îi spun: „Părinte, să ții predică astăzi.” Și cei mai mulți spun: „Nu m-am pregătit pentru astăzi.” Te-ai pregătit, fără să știi, pentru că ți-ai făcut canonul de împărtășanie, ți-ai făcut canonul de preot ca să poți sluji Sfânta Liturghie.
Credincioșii oare vin la biserică nepregătiți? Vin dintr-un formalism, dintr-o obișnuință sau știu că aici se deschid cerurile și îngerii, în chip nevăzut, împreună cu noi slujesc?
„Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”, zice Hristos. Dacă noi nu trăim în această împărăție și nu vedem cerurile deschise, precum odinioară Sfântul Arhidiacon Ștefan, nici atunci când suntem la biserică, atunci ce vedem? O femeie fără acoperământ pe cap, un bărbat care se plictisește și cască? Ne uităm la semeni sau căutăm să-L vedem pe Hristos în semenul nostru? Privim icoanele din catapeteasmă? O vedem pe Maica Domnului, care este mai presus decât cerurile, Stăpâna îngerilor? Vedem turla bisericii, unde este zugrăvită Liturghia îngerească?
Știți că pe cruce, cei doi tâlhari: unul s-a mântuit și unul s-a osândit. Unul, într-o clipă, a căpătat mântuirea și a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.”
Exemplele vieților sfinților ne arată că, uneori, omul se poate mântui prin suferință chiar într-o clipă. În viață vedem și primim lecții, dar, din păcate, le uităm prea repede, asemenea copiilor care învață de teama părinților o lecție și apoi o uită, fără să-i înțeleagă sensul.
Vedem că unii oameni se chinuie o viață întreagă pe patul de suferință, prin spitale, cu boli incurabile, cu tratamente nesfârșite, cu boli autoimune. Ani de zile suferă, iar noi nu înțelegem că Dumnezeu a avut un plan cu el. Altul pare fericit, că toată lumea îi este la picioare, că are de toate, că prosperă, că are un statut înalt, este demnitar sau politician. Și omul acela crede că aici, pe pământ, le are pe toate. Dar Împărăția lui Dumnezeu, care este bucurie și pace în Duhul Sfânt, care nu este nici mâncare, nici băutură, nici petrecere – acolo ce va fi?
Nu ne însoțește bogăția, nu ne însoțește mărirea, toate rămân după noi. Ați trecut vreodată pe lângă moarte sau moartea a trecut pe lângă dumneavoastră? Fiecare dintre noi a avut o astfel de experiență. Și, atunci când am uitat de Dumnezeu și am fost indiferenți, ni se părea că suntem pe culmi, atunci a venit boala, a venit suferința, din îngăduința lui Dumnezeu, ca să nu ne pierdem, ca să nu rătăcim calea.
Și atunci această suferință, țintuindu-ne la pat sau lipsa unei soluții medicale imediate pentru probleme care s-au acutizat, s-au agravat în timp, ne-a făcut să alergăm cu disperare la Dumnezeu. Ca și copilul mic care, atunci când are spasme sau visează urât noaptea, se trezește și vine lângă tatăl și mama lui și spune: „Vreau să fiu cu voi.” Așa alergăm și noi la Dumnezeu, mai ales când suntem bolnavi, când avem o nevoie, când avem o suferință.
Câți dintre noi vin cu recunoștință constant la biserică sau la mănăstire? Câți dintre noi mărturisesc și vorbesc despre Hristos? Când ne întâlnim între noi, ca bărbații, spunem glume, dar nu vorbim despre Dumnezeu și despre sfinți, ca și cum acest lucru nu ar ține de firea noastră.
Am cunoscut un om, taximetrist, care și-a dorit să aibă un copil. Împreună cu soția s-au rugat foarte mult și Dumnezeu le-a dăruit un copil. Copilul s-a născut însă cu hidrocefalie, avea capul deformat. Iarnă, vară, omul alerga prin bisericile din Capitală, din căldura mașinii în frigul străzii, al mănăstirilor și al schiturilor, rugându-se neîncetat ca Dumnezeu să-i salveze copilul. Spunea peste tot: „Dumnezeu nu mi-a dat un copil, după atâta rugăciune, mie și soției mele, ca să mi-l ia.”
La un moment dat, într-un schit, plângând, a pus copilul înaintea icoanei, așa cum se pune la botez. A venit un om la el, l-a bătut pe umăr și i-a spus: „Omule, de ce plângi?” Rar vezi un bărbat plângând cu disperare, cu un copil în brațe. I-a povestit totul: că nu au putut avea copii, că s-au rugat, au postit, au citit acatiste, că Dumnezeu le-a dăruit copilul, dar medicii spun că nu va trăi mult.
Omul acela l-a întrebat: „Crezi cu adevărat în Dumnezeu?” A răspuns: „Da, de aceea sunt aici.” Atunci i-a spus: „Vrei să faci ceea ce te sfătuiesc eu, fără să pui întrebări?” În disperarea lui, a acceptat.
Acel om i-a plătit tratamentele și l-a trimis la cei mai buni medici din Germania. Fără îndoială, fără cârtire, împreună cu soția, a urmat sfatul. După câțiva ani, l-am întâlnit. Eram la Schitul Darvari și mi-a arătat copilul. Medicii spuseseră că nu va trăi, dar copilul crescuse. Ba mai mult, i-au spus: „Doar aviator nu va putea fi. În rest, va putea face orice profesie.”
Și l-am văzut crescând, ani de zile, până la vârsta de 18 ani.
Ce înseamnă credința? Omul acela îmi spunea mereu, când îl vedeam – și, chiar fără să am nevoie de taxi, îl chemam ca să mai povestim –: „A fost înger?” Nu știu. A fost un om cel care ne-a salvat copilul. Dar credința mea în Dumnezeu a fost aceasta: să alerg mereu la El.
Și de aceea spun: am putea și noi să mărturisim, asemenea sutelor și miilor de oameni care, rugându-se Sfântului Efrem cel Nou, au primit grabnic ajutor. Este un sfânt care ajută extraordinar de mult, grabnic ajutător, asemenea Sfântului Nectarie, Sfântului Nichifor cel Lepros, Sfântului Luca al Crimeii sau Sfântului Paisie Aghioritul, care au devenit ocrotitori ai acestui schit istoric.
Vremurile sunt nefericite, iubiți credincioși și credincioase, așa cum le vedeți în toată lumea. Lumea a luat-o razna. Sociopații conduc lumea, se ceartă pentru bogățiile lumii. Zicea cineva: „Nu este foame de pâine, e sărăcie și nebunie, pentru că nu se mai satură cei bogații lumii.”
Trebuie să ne rugăm mult fiecare dintre noi. Societatea este atomizată, divizată, politicienii se ceartă între ei, unii încearcă să răstoarne guverne, guvernul, și unii și alții, mituiesc primarii și cumpără voturile parlamentarilo. Iar noi stăm, stăm și așteptăm. Ce așteptăm? Mila lui Dumnezeu. Să se ridice oameni cărora să le pese de semeni, care să înțeleagă că tot ceea ce sunt este din mila lui Dumnezeu.
Spune Sfântul Apostol Pavel: „Cu mila lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt și m-am ostenit mai mult decât toți și harul Lui, care este în mine, nu a fost în zadar.” Fiecare dintre noi ar trebui să spună: „Cu darul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt. Cu darul lui Dumnezeu sunt încă în viață. Cu darul lui Dumnezeu trăiesc.”
De multe ori ne gândim la Dumnezeu doar când suntem bolnavi: după chimioterapie, după suferințe, după încercări grele. Atunci spunem: „Doamne, ajută!” Dar când suntem sănătoși, când toate merg bine, când afacerile merg, când copiii sunt ascultători, uităm.
Să nu uităm nici în momentele de încercare, nici în cele de bucurie, de așezare să chemăm mila lui Dumnezeu, să-I mulțumim pentru toate, să mulțumim Maicii Domnului și sfinților. Să mulțumim că avem niște colțișoare, niște biserici unde putem merge, că avem locul nostru în strană, că avem un duhovnic bun, că avem un stareț ca părintele Nicolae Matei care este foarte iubit. El este cel mai iubit dintre călugări. Părintele Nicolae este iubit pentru că este un călugăr autentic. Aici este, astăzi, și preotul care l-a crescut și l-a format la Mizil, și care i-a îngropat și frățiorul, pentru că a trecut prin atâtea încercări. Și părintele, și doamna Valeria, mama sa, care ostenește aici.
Dumnezeu pe cine iubește, încearcă. Când ești încercat, să știi că Dumnezeu îți vorbește, că mai este ceva de îndreptat. Nimeni nu este pe deplin mulțumit de tot ce are. Întotdeauna există un gol, ceva care lipsește.
Gândiți-vă întâi la mântuirea sufletului. Și când trece moartea pe lângă dumneavoastră, sau îngerul morții, așa cum am văzut în casa lui Faraon, cu plăgile Egiptului, să vă gândiți că există un Dumnezeu suveran, Creator al cerului și al pământului, căruia îi pasă de tine, te-a creat după chipul și spre asemănarea Lui și vrea să te mântuiești.
Viața noastră nu se termină în mormânt, ci sufletul nostru merge la Dumnezeu, merge în lumină. Sunt revelații pe care călugării și călugărițele le-au avut.
Uite, Sfânta Elisabeta de la Pasărea, pustnică, a stat în Munții Neamțului, și a trăit acolo. Având cancer, fiind bolnavă, a fost răpită la Rai și a văzut cerurile și a văzut iadul și îl descrie. Apoi a revenit și a povestit toate lucrurile acestea.
Avem atâtea mărturii. Cum spune Apostolul: „Avem atâta nor de mărturii, încât să lepădăm păcatul care grabnic ne împresoară”. Să nu fim desfrânați, pentru că nimic desfrânat și păcătos nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu. Nici tâlharii, nici malahii, așa spune Scriptura. Să fim fii ai Învierii.
„Nu te teme, turmă mică”, zice Hristos, „că Dumnezeu a binevoit să vă dea vouă Împărăția”. Lumea nu mai dă năvală ca altădată la biserică. Alergăm după viață, dar ne consumăm viața în petreceri și distracții.
O zi în săptămână să ne facem cercetarea cugetului, să venim la Sfânta Liturghie și, ca să fim convinși că nu greșim, că ne lepădăm cu adevărat de sine, de partea aceea egoistă, atunci să întrebăm duhovnicul.
Fraților, să ne mântuim sufletele, acesta este cel mai important lucru. Să ne rugăm și pentru cei repausați ai noștri, să ne rugăm și pentru copii, pentru țară, pentru politicienii aceștia care nu se mai satură să mintă și să ia puterea, dar să nu-i ajute pe cei care i-au votat.
Am venit cu drag astăzi la schit. Să trăiți simplu. Să nu puneți toate la inimă, să nu rămâneți blocați în suferințe, în necazuri și în supărări, că nimeni nu vă mai dă sănătatea înapoi, nici zilele.
Iar Sfântul Efrem cel Nou să ne ajute, să ne ocrotească și să trăiți întru mulți și fericiți ani.
Hristos a înviat!
Se cade să-I mulțumim Maicii Domnului că ne-a învrednicit pe fiecare dintre noi, pe cei prezenți aici, atât pe părinți, cât și pe dumneavoastră, credincioșii noștri buni, să luăm parte la hramul Sfântului Efrem cel Nou, pe care Înaltpreacuviosul Arhimandrit Nicolae l-a rânduit aici, la schitișorul nostru, ca ocrotitor, alături de alți mari sfinți, de Sfântul Paisie Aghioritul, atunci când s-a făcut resfințirea bisericii schitului.
Mă bucur să vă revăd pe fiecare dintre dumneavoastră. Mă bucur să mă reîntâlnesc cu părinții. A fost o atmosferă frumoasă, duhovnicească și caldă.
Despre cântările liturgice și despre răspunsuri, ce să mai spunem? Protopsalții sunt membri ai Corului Patriarhal Tronos, care au venit alături de părinții diaconi, astăzi, să ne bucure.
Părintelui nostru stareț drag, părintele Matei Nicolae, ce să-i urăm? Să fie sănătos! Are vârsta la care a pătimit Sfântul Efrem cel Nou.
Mă bucur că a adus acest hram aici, la mănăstire, și pentru toate slujbele frumoase pe care le face aici, la schit, după rânduiala monahală, pentru faptul că preoții din oraș îl vizitează, îl ajută și chiar îl suplinesc atunci când părintele, în calitate de mare eclesiarh la vechea catedrală, împreună cu părinții de aici, se ocupă și de slujbele de la catedrală.
Știți că Sfântul Efrem a pătimit într-o mănăstire închinată Bunei Vestiri, închinată Maicii Domnului, la Nea Makri. Noi, cu câțiva ani în urmă, am slujit acolo împreună cu consilierii episcopiei noastre, cu părintele consilier dr. Nicolae George Barbu de la Palanca, cu părintele consilier Eduard Dumitrache și cu părintele vicar.
De aceea, pentru hramul Mănăstirii „Buna Vestire” de la Nea Makri, vrem să-i oferim părintelui o foarte frumoasă bederniță brodată, ca să se împodobească cu ea la sfintele slujbe. Este un epigonat.
Aici sunt și câteva gânduri frumoase de la Athos, de la părinții de acolo, ca să vă îmbogățiți sufletește și să transmiteți și celorlalți.
Aceasta i-o dau mai bine părintelui Gheorghe, care v-a crescut, v-a format acolo, la Mizil.
Vă mulțumim pentru tot ajutorul pe care i l-ați dat părintelui și în momentele importante din viața lui, trimițându-l la școala de cântăreți, dându-l ucenic Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Varsanufie al Râmnicului, atunci când era vicar la Arhiepiscopia Bucureștilor. Ați avut mână bună, l-ați format frumos.
Ați fost alături de părintele și de doamna Valeria și atunci când și-au pierdut frățiorul, care a murit ca un martir, intrând într-un grânar ca să salveze pe altcineva. Și atunci m-am cunoscut cu dumneavoastră și cu fiul dumneavoastră.
Parohia frumoasă pe care o păstoriți, Centrul Cultural-Educațional de la parohia din Mizil, este aproape la fel de frumos ca aici, la schit, dacă nu chiar mai frumos decât la schit. O biserică foarte veche, cu icoane frumoase.”
