Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a rostit duminică, 22 martie 2026, un cuvânt puternic și apăsat în biserica din localitatea Puțu Greci, comuna Greaca, Protopopiatul Hotarele, după săvârșirea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii din cea de-a IV-a Duminică a Postului Mare, închinată Sfântului Ioan Scărarul.
În predica sa, ierarhul a vorbit despre urcușul duhovnicesc din vremea postului, despre lupta omului cu propriile patimi și cu duhurile răutății, dar și despre tulburările lumii de astăzi, condamnând cu fermitate violența, războaiele și cruzimea care lovesc oameni nevinovați.
Sfântul Ioan Scărarul, model de urcuș duhovnicesc
Pornind de la înțelesurile duhovnicești ale Duminicii a IV-a din Postul Mare, Preasfințitul Părinte Ambrozie a arătat că lucrarea Sfântului Ioan Scărarul rămâne una dintre marile cărți ale omenirii, o călăuză pentru monahi și mireni deopotrivă.
„Filocalia este o carte care vorbește nu doar călugărilor, nu doar clericilor, ci și mirenilor despre desăvârșire, despre lucrurile cuprinse în Scara, în această lucrare extraordinară, repet, o carte fundamentală, o carte de căpătâi”, a spus PS Ambrozie.
Ierarhul a subliniat că adevărata schimbare începe prin lupta cu sinele și prin lepădarea de egoism:
„Ne arată că omul, ca să se poată curăți, să se poată desăvârși și să se poată ilumina, trebuie, înainte de toate, să se curățească pe sine, să renunțe la sine, la egoul său, la partea egoistă”, a arătat Episcopul Giurgiului.
„Lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui”
În cuvântul său, PS Ambrozie a insistat asupra realității luptei duhovnicești, evocând atât imaginea scării văzute de patriarhul Iacob, cât și învățătura Sfântului Ioan Scărarul despre treptele desăvârșirii.
„Lupta aceasta cu noi înșine este o luptă extrem de acerbă și de dificilă, pentru că lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhurilor răutății, care caută să ne perturbe acest urcuș duhovnicesc, atât al clericilor, cât și al mirenilor”, a spus ierarhul.
El a avertizat că omul contemporan este adesea tulburat de patimi, de clevetire, de plictisul duhovnicesc și de influențele unei lumi înstrăinate de Dumnezeu, în care cărțile sfinte rămân închise în biblioteci, iar rugăciunea este înlocuită de agitația cotidiană.
Critică dură la adresa violenței și a liderilor care poartă războaie
Una dintre cele mai puternice părți ale predicii a fost aceea în care Episcopul Giurgiului a denunțat războiul și cruzimea îndreptată împotriva nevinovaților, arătând că asemenea fapte nu pot veni din inspirație dumnezeiască.
„Ce fel de om să fii tu să bombardezi o școală de fetițe și să le omori? Ce fel de om să fii tu să pretinzi că ești creștin și că conduci lumea și să faci atâta rău în lume? Nu vedeți că îi inspiră demonii pe acești oameni? Nu îi inspiră îngerii”, a afirmat PS Ambrozie.
Ierarhul a vorbit despre tulburarea pe care o produce spectacolul violenței din lumea de astăzi și despre pericolul de a ajunge, prin nepăsare și frică, la pierderea păcii lăuntrice și a simțului duhovnicesc.
Îndemn la post, rugăciune și trezvie
Episcopul Giurgiului a legat aceste realități dureroase de chemarea Bisericii la post și rugăciune, arătând că singura ieșire din întunericul moral și din tulburarea lumii rămâne întoarcerea sinceră la Dumnezeu.
„Să ne rugăm mult, să postim cu toții, să chemăm poporul la rugăciune, să ajunăm și, împreună, poate că Dumnezeu va salva poporul român”, a spus PS Ambrozie.
Totodată, ierarhul a atras atenția că degradarea morală, destrămarea familiilor, avortul, lipsa de rugăciune și îndepărtarea de viața Bisericii adâncesc criza prin care trece societatea.
„Să ne gândim mai mult la viața veșnică și, dacă ne vom ruga mai mult, dacă nu vom mai lăsa copiii să trăiască în desfrâu, necununați, dacă tinerele mame nu vor mai face avorturi, poate că Dumnezeu Se va milostivi de noi”, a arătat Preasfinția Sa.
Apreciere pentru viața duhovnicească a comunității din Puțu Greci
În aceeași predică, Episcopul Giurgiului a evidențiat legătura sa sufletească cu această parohie și a apreciat lucrarea pastorală a preoților slujitori, vorbind despre o adevărată renaștere spirituală a comunității.
„Aici, la Puțu Greci, se întâmplă un reviriment, o renaștere spirituală”, a spus PS Ambrozie, mulțumind părintelui consilier Eduard Mitrache, părintelui Valentin și părintelui Dimitrie Haim pentru sporirea rugăciunii în biserica închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.
Ierarhul a remarcat și prezența copiilor în viața liturgică a parohiei, precum și sprijinul oferit de credincioși și de autoritățile locale.
Chemare la blândețe, milă și pace
În partea de final a cuvântului său, Preasfințitul Părinte Ambrozie a îndemnat pe cei prezenți să aleagă blândețea, milostivirea și pacea, nu mânia și dezbinarea.
„Omul mânios – se spune despre mânie că este băutura dracilor, a demonilor – iar blândețea este pâinea sau hrana îngerilor”, a spus Episcopul Giurgiului.
Predica de la Puțu Greci a fost, astfel, un cuvânt despre post și desăvârșire, despre familie și răspundere, despre primejdia războiului și despre nevoia de a privi dincolo de tulburarea lumii, către Hristos și către pacea care vine din rugăciune.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie în cea de-a IV-a Duminică a Postului Mare, la data de 22 martie 2026, după a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în biserica din localitatea Puțu Greci, comuna Greaca, protopopiatul Hotarele:
”Ne bucurăm că, în această duminică, a patra din Sfântul și Marele Post, Dumnezeu ne-a învrednicit să venim aici, la Puțu Greci. De biserica aceasta, de comunitatea aceasta eu sunt foarte legat sufletește, chiar dacă vin foarte rar aici, în parohie, datorită mulțimii obligațiilor pastorale pe care le am ca ierarh. Însă sunt recunoscător preoților de aici: părintelui consilier Eduard Mitrache, părintelui Valentin și, nu în ultimul rând, părintelui Dimitrie Haim, care au sporit rugăciunea în această biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, purtătorul de biruință și izvorâtorul de mir.
Părintele consilier Eduard Mitrache v-a vorbit astăzi, în treacăt, la nivelul dumneavoastră de percepție și de înțelegere duhovnicească, despre un mare părinte al Sinaiului, un învățător și îndrumător al vieții monahale, care, între multe altele, ca pustnic, ca trăitor în Sfânta și Marea Mănăstire închinată Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina, de pe Muntele Sinaiului, acolo unde Dumnezeu S-a arătat lui Moise, acolo unde Dumnezeu i-a dat profetului Moise Decalogul, sau cele zece porunci, acolo, în această mănăstire, în sihăstrie și în izolare absolută, acest părinte, care a căpătat un nume care vine dintr-o lucrare a sa de căpătâi, numită Scara, de aceea se și numește Ioan Scărarul – Climaxul în limba greacă, scriitorul Leasviței în limba slavonă, care înseamnă tot „scară” – a lăsat părinților viețuitori în Mănăstirea Sfintei Ecaterina, cea mai importantă mănăstire din lume, care deține nu doar osemintele Sfintei Ecaterina, mărturisitoare a lui Hristos, mireasa lui Hristos, dar și un patrimoniu extraordinar format din sfinte relicve, din sfinte moaște, din cărți care s-au scris de mână înainte să fie inventat tiparul lui Gutenberg, cărți care se numesc incunabule, iar mănăstirea deține și codexuri.
Codexul cel mai important este Codexul Sinaiticus, unul dintre cele mai importante documente din lume.
Este important de știut că, în această sfântă mănăstire, cu viață neîntreruptă, locuiesc monahi care se roagă neîncetat, au viață cenobitică, de obște, dar fiecare dintre ei se îndrumă nu doar după învățăturile Sfântului Vasile cel Mare, nu doar după sfaturile și povețele părinților care au scris Patericul egiptean sau Lavsaiconul, ci, în mod deosebit, se îndrumă, sunt îndrumați și se uită ca într-o oglindă la această mare carte a umanității, care este o carte cu învățături atemporale, care trec dincolo de timp.
Iată, o carte veche de peste 1500 de ani, din vremea în care a fost scrisă, în a doua parte a secolului al VI-lea, este o carte neînvechită. Învățăturile sunt atemporale și, dacă cineva vrea cu adevărat să-și facă un exercițiu duhovnicesc și să se cunoască pe sine, potrivit dictonului vechi grecesc „Gnōthi seauton” – „cunoaște-te pe tine însuți” –, se duce la această mare carte, la una dintre cărțile mari ale umanității.
Vedeți că părintele acesta, care a trăit ca sihastru, ca eremit, înainte să intre în viața de obște cenobitică, a avut un îndrumător înalt duhovnicesc, care l-a învățat, care l-a spovedit. Și în aceste înalte învățături, care sunt cuprinse în Scara, în acest urcuș duhovnicesc, arată nu doar monahilor, ci și mirenilor – spune Sfântul Dumitru Stăniloae, cel care a tradus din limba greacă această lucrare capitală a Sfântului Ioan Climaxul, Scara, în volumul 9 al Filocaliei, Filocalia fiind cel mai mare dar pe care un sfânt, iată, canonizat anul trecut, alături de ceilalți 16 sfinți, ale căror icoane le-ați primit astăzi în dar pentru parohia de la Puțul Greci.
Filocalia este o carte care vorbește nu doar călugărilor, nu doar clericilor, ci și mirenilor despre desăvârșire, despre lucrurile cuprinse în Scara, în această lucrare extraordinară, repet, o carte fundamentală, o carte de căpătâi pe care monahii, după așezare, după retragere și introvertire, după ce capătă pacea lăuntrică, pacea inimii, încearcă să înțeleagă aceste cuvinte prea înalte, prea frumoase și dăruitoare de desăvârșire.
Ne arată că omul, ca să se poată curăți, să se poată desăvârși și să se poată ilumina, trebuie, înainte de toate, cum spunea foarte frumos părintele consilier Eduard Dumitrache, să se curățească pe sine, să renunțe la sine, la egoul său, la partea egoistă.
Cuvintele sunt foarte, foarte înalte și nu le poți înțelege decât dacă evadezi din cotidian, decât dacă reușești, deși este foarte greu acest exercițiu de renunțare la plăcerile lumești, este un exercițiu foarte greu, care se face cu multă, multă durere.
De pildă, în Postul Mare căutăm fiecare dintre noi să adâncim înțelesul profund al Sfintelor Scripturi, să postim, să ajunăm aspru, să ne împărtășim după apusul soarelui, la liturghiile așa-numite mai înainte sfințite ale Sfântului Grigorie Dialogul.
Ca o paranteză, pot să vă spun că preoții dumneavoastră de aici, părintele Eduard Dumitrache, părintele Valentin și, nu în ultimul rând, părintele Dimitrie, au făcut slujbele aici, la parohie, după îndătinata rânduială monahală, dar și la Schitul Varlaam, acolo unde locuiesc, la Adunații-Copăceni, au venit și au făcut aceste slujbe, la care am participat și noi, după măsura posibilităților noastre duhovnicești.
Este dureros să vezi că această carte mare a umanității, scrisă de un trăitor, de un om desăvârșit, de un vas ales al Duhului Sfânt, zace în bibliotecile clericilor și ale mirenilor, care, până într-un anumit punct al viețuirii noastre cotidiene, iubeau cartea, iubeau desăvârșirea. Aveau Sfânta Scriptură, aveau exegezele Sfinților Părinți, aveau colecția de Părinți și Scriitori Bisericești, tipărită încă din vremea vrednicului de pomenire Patriarhul Iustinian Marina. Acum, cartea aceasta, Scara, despre care s-a crezut greșit că este destinată doar monahilor, în aceste învățături, ca într-o oglindă, dacă privim, o să vedem luptele noastre, ale fiecăruia dintre noi, indiferent că suntem clerici, că suntem monahi sau că suntem mireni, cu familii, cu greutăți.
Există, în scrierile noastre iubitoare de Hristos, un medic, Vasile Voiculescu, care a făcut parte dintr-o mișcare, în perioada comunistă, numită Rugul Aprins. Acei înalți intelectuali, Mihai Rădulescu, care ne-a fost profesor de limba franceză la facultate, părinții care au emigrat în Statele Unite, starețul, fostul stareț al Mănăstirii Antim din capitală, ucenic al Arhiepiscopului și Mitropolitului din Statele Unite, care s-a prăpădit, la Rugul Aprins – existau foarte mulți intelectuali care s-au adăugat călugărilor din mănăstire, părintele Sofian Boghiu, și el trecut în rândul sfinților, părintele Adrian, ca să învețe ce înseamnă rugăciunea inimii, rugăciunea neîncetată.
Rugul Aprins este o metaforă. Moise a văzut un rug aprins care ardea și nu se mistuia, arătând, înainte de vreme, imaginea Maicii Domnului, care primește în sine, în trupul său, pe Hristos și rămâne neatinsă în fecioria sa.
La Antim a fost un grup de rezistență, în perioada comunistă, pentru că un călugăr care a venit din Rusia și care i-a învățat și pe basarabenii care au venit din mănăstirile de dincolo de Prut, după raptul din 1940, i-a învățat rugăciunea inimii. Acel călugăr se numea Ioan Kulighin.
Duhovnicul meu, care m-a spovedit și m-a recomandat la hirotonie, părintele Paulin Lecca, un călugăr foarte învățat, care a scris cărți, care mi-a fost povățuitor, mi-a dăruit această învățătură de la Sfântul Ioan Kulighin, care a venit din Rusia și i-a învățat pe călugării din Mănăstirea Cernica, din Mănăstirea Căldărușani și pe cei de la Antim, nu în ultimul rând, despre rugăciunea neîncetată, în acel grup de călugări, printre care se număra și Sandu Tudor, monahul Daniil de mai târziu, oamenii aceia au reușit, în perioada comunistă, să realizeze acolo o adevărată enclavă duhovnicească, care s-a perpetuat până astăzi, prin părintele Adrian, care s-a retras pe Valea Jiului, la Mănăstirea Locuri Rele, părintele Sofian Boghiu, care a trecut și el în rândul sfinților – imaginea Rugului Aprins sau imaginea lui Zaheu, orbul, care se putea călăuzi doar când un preot îi ținea mâna pe creștet, și mai ales imaginea aceasta a luptei lui Iacob cu îngerul, este scrisă și în proza medicului martir Vasile Voiculescu.
Imaginea aceasta a luptei lui Iacob cu îngerul este o imagine în care noi ne regăsim. Nu este doar o imagine în care se arată – vă reamintesc, dumneavoastră cunoașteți momentul acela – că o noapte întreagă unul dintre patriarhi s-a luptat cu îngerul Domnului și spune Scriptura că l-a biruit. O noapte întreagă s-a luptat cu îngerul Domnului Iacob, el, cel care a văzut o scară în revelație, care se cobora sau se urca de la pământ către cer, pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau.
Această imagine a scării lui Iacob o folosește și Sfântul Ioan Climaxul, sau Scărarul, care arată că, pe aceste trepte ale desăvârșirii, noi trebuie să ne luptăm cu noi înșine.
Lupta aceasta cu noi înșine este o luptă extrem de acerbă și de dificilă, pentru că lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ne spune Apostolul, ci împotriva duhurilor răutății, care caută să ne perturbe acest urcuș duhovnicesc, atât al clericilor, cât și al mirenilor.
Vedeți că imaginea aceasta a scării, la Sfântul Ioan Climaxul, „Leasvița”, din influență slavonă, este pictată în toate mănăstirile care sunt patrimoniu al umanității, în mănăstirile Bucovinei, la Sucevița, și la Moldovița, ca oamenii care vin acolo să vadă că noi, atât monahii, cât și mirenii, urcăm pe această scară care se înalță de la pământ către cer, cum spune Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae.
Dimensiunea aceasta extraordinară pe care ne-o pune înaintea minții astăzi Sfântul Ioan Scărarul este una de care umanitatea și creștinătatea, în mod special, au nevoie astăzi.
Sfântul Ioan Scărarul a scris toate aceste cuvinte, care sunt extrem de înalte, de Dumnezeu inspirate, și nu le poți înțelege decât dacă ai o viață ascetică. Un om din lume, care se luptă cu viața, oamenii din lume, mirenii, care au familie, au greutăți, au lucrurile cu care dumneavoastră vă luptați, ca într-o luptă cu viața, se aseamănă cu patriarhul Iacob în lupta cu îngerul Domnului. În zorii zilei, după ce l-a biruit, zice Scriptura, îngerul l-a lovit în coastă și l-a vătămat. Nu știm ce înseamnă această vulnerabilitate a lui Iacob, dar o regăsim și în viețile noastre, ale fiecăruia dintre noi.
„Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc”, zice Apostolul.
Este foarte greu. Trăind în lume, noi, ca oameni din lume, suntem atașați de cele ale lumii. A descris părintele foarte frumos, Eduard Dumitrache, ca într-o radiografie, patimile oamenilor din lume. Le vedem și noi. Este foarte greu să le vezi și să nu le sancționezi, să nu vorbești despre ele.
Unul dintre capitolele din Scara este cel legat de clevetire. Sfântul Ioan Scărarul spune că clevetirea este asemenea unei lipitori care se lipește de tine și scoate seva din tine, scoate viața din tine. Așa este clevetirea.
Este dureros să vezi și din partea monahilor și a clericilor că au Filocalia în bibliotecile lor, în bibliotecile personale ale preoților, în mănăstiri, cum este Mănăstirea Comana, și când trec prin experiența de viață, noi, călugării, asemenea dumneavoastră, mirenilor din lume, încercăm să le vorbim despre lupta cu demonii, despre demonul de amiază, al acediei, care îți dă o plictiseală grozavă.
Omul, când încearcă să se rupă de cele lumești, să meargă la slujbă, să postească, să ajuneze, vine acel demon al acediei, al plictisului.
Încercam să vorbesc zilele trecute unui monah despre ceea ce am învățat din experiența de viață. Sunt de zeci de ani în mănăstire, am intrat de copil, după armată, și 25 de ani de arhierie nu sunt puțini, și am încercat să le vorbesc despre acești demoni: demonul acediei sau al plictisului, demonul amiezii, despre care s-a scris chiar și o carte numită „Demonul amiezii”, în care se arată că acest demon afectează și mintea.
La polul opus, Sfântul Ioan Scărarul, care era un mare postitor, un mare ascet, care se lupta cu somnul, dormind foarte puțin, ca monahii din Studionul Constantinopolului, spunea că nu trebuie să te nevoiești atât de mult încât să te lipsești de somn, ca nu cumva să fie afectată mintea. Pentru că mintea strâmbă, zice Părintele Arsenie Boca, și lucrul drept îl strâmbă.
Noi, la mănăstire, când am intrat de copii, încercam să înțelegem sensurile Filocaliei, să le citim. Stăteam detașați de lume. Când oamenii urcau pe Valea Teleajenului, la Mănăstirea Crasna, unde am intrat de copil, veneau și ne spuneau din răutățile lumii, ce se întâmplă în societate, schimbările de acolo.
Părintele Paulin Lecca m-a luat ucenic de chilie. Traducea din Arhimandritul Sofronie, din limba franceză, iar eu scriam la mașina de scris în chilia bătrânului călugăr. Atunci mi-a dăruit o cutie de la Sfântul Ioan Kulighin, pe care preoții din Rusia și din Basarabia o purtau la piepturile lor ca să împărtășească soldații de pe front. Am aflat foarte multe lucruri de la acest călugăr, Paulin Lecca, un mare învățat, care, în Transnistria, pentru faptul că preda religia, a fost condamnat la moarte. El a scris o carte, între multe altele, „De la moarte la viață”, care pleacă de la un irmos care spune: „De la moarte la viață, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.
Ce facem noi, iubiți credincioși, dacă nici monahii, astăzi, nu mai primesc ceea ce încercăm să le spunem din experiența noastră? Noi suntem ceea ce suntem, în primul rând datorită părinților noștri, care ne-au născut și ne-au crescut cu multe greutăți, extrem de multe greutăți.
Părintele Dumitrache îmi povestea de multe ori, în discuțiile pe care le purtăm noi, despre familia sa și despre cât de greu le-a fost în copilărie. În tot ce povestea părintele mă regăseam și eu, pentru că venim din familii modeste și nu ne rușinăm să spunem lucrul acesta.
Și atunci când mamele sufereau, asemenea multor femei din societatea de astăzi, vedem femicidul, fenomenul violenței împotriva femeilor, care s-a extins, din păcate, și la noi, pe fond de sărăcie, de incultură, de lipsa sprijinului din partea instituțiilor.
Și când mama era îndemnată, asemenea mamei mele: „De ce nu-l lași? De ce nu divorțezi?”, mamele de altădată, ca și mamele de astăzi, spuneau: „Unde să mă duc, mamă? Că voi veți pleca la casele voastre, veți avea familiile voastre, iar eu mă voi întoarce și voi trăi cu el”.
Mă regăseam în tot ce spunea părintele și iată că așa s-a întâmplat.
Mamele noastre au răbdat în căsnicie ca să crească copiii, ca să aibă și tată, și mamă. De aici, de la reziliența aceasta sau rezistența în căsnicie, unde sunt foarte multe greutăți, legate și de asperitățile vieții, până la ceea ce spune Sfântul Ioan Scărarul, la care, sigur, nouă, călugărilor, ne este ușor în mănăstire, că suntem singuri. Sigur că poți să te gândești la viața veșnică și să deschizi pieptul, să spui: „Al Tău sunt, Doamne, mântuiește-mă”. Ei, dar dacă vii un pic în lume, greutățile acestei lumi, unde doar ieși pe stradă și te tulbură unul sau altul, te ocărăște unul sau altul, deschizi televizorul…
Acest demon, pe care un sfânt, acum vreo 250 de ani, Cosma Etolul, îl profețea și spunea – el nu știa ce era televizorul, evident – el a făcut pe Munții Olimpului ceea ce a făcut Mitropolitul Andrei Șaguna. Sfântul Cosma Etolul a făcut mănăstiri și schituri în perioada în care, sub stăpânirea otomană, călugării erau alungați din mănăstiri.
Am cunoscut astfel de mănăstiri din vremea studenției mele la doctorat. M-am retras într-una din astfel de mănăstiri, a Sfântului Dionisie din Olimp, și acolo, de la călugări, am aflat cum turcii îi prigoneau, iar ei s-au retras undeva pe Muntele Olimpului, ca să nu vină turcii peste ei să-i ucidă. Uciseseră foarte mulți dintre ei.
Și atunci Sfântul Dionisie a legat cerul, ca odinioară Sfântul Ilie, și au început să moară animalele. Turcii sufereau și ei foarte mult și l-au rugat pe Sfântul Dionisie să dezlege cerul, iar atunci le-a îngăduit să coboare în mănăstire.
Sfântul Cosma Etolul a văzut acest demon, care este televizorul și care ne tulbură astăzi. Dumneavoastră nu ați ajuns la apatie, la nepăsare și vedeți la televizor toată nebunia acestei lumi.
Și eu, ca și dumneavoastră, nu sunt atât de puternic încât să nu mă tulbur, văzând că preaputernicii de astăzi ai lumii bombardează țări nevinovate, pe motiv că le aduc stabilitate, civilitate și așa mai departe, dar pe unde au trecut au lăsat numai prăpăd: în Libia, în Afganistan, în Siria, unde era Catedrala Sfântului Ioan Botezătorul, și, mai nou, în Iran, la Isfahan.
Oamenii aceia sunt de pe vremea lui Cirus, Darius cel Mare și așa mai departe. Există și o foarte frumoasă biserică la Isfahan, închinată Sfântului Mormânt, asemenea celei care este închisă astăzi în Ierusalim. Oamenii aceia au fost oameni de artă, de cultură. Poemele persane sunt extraordinar de inspirate.
Vedeți, lumea de astăzi s-a schimbat foarte mult și, dacă deschidem acest „demon”, pe care îl vedea Sfântul Cosma Etolul cu niște coarne – antenele televizorului –, dacă trăim în lumea aceasta, ne tulburăm foarte tare.
Și știți care este ispita? Nu doar că ne tulburăm, dar uităm, ne pierdem cumpătul și nu ne mai rugăm. Nu mai mergem la biserică, nu mai postim, nu mai știm cărțile sfinte, Biblia, Psaltirea și cărțile de rugăciuni stau în bibliotecă.
Încă pot să vă spun și mai rău: eu sunt pe un grup de anticari și cumpăr cărți vechi și icoane din casele bătrânilor. Copiii au scos cărțile părinților lor, pe care aceștia s-au rugat, au scos icoanele și le vând.
Noi suntem ceea ce suntem datorită părinților noștri, care nu au știut teologie înaltă și nici carte, cum știm noi astăzi, omul modern, contemporan, dar care știau de la părinții lor anumite lucruri neschimbătoare, neperisabile și veșnice, dincolo de vreme, cum este și cartea Sfântului Ioan Scărarul, și au născut și au crescut copiii, și, înainte de toate, au crescut copiii în credință.
Au crescut copiii în credință, i-au educat, i-au învățat să respecte familia, să respecte vecinii, să iubească țara și să vorbească despre eroi, despre mărturisitori.
Și povestea cineva că, atunci când a ajuns la oraș, în sat eram obișnuiți altfel. Treceam și spuneam: „Bună ziua, bună ziua, mătușă. Sărut mâna, sărut mâna”, la toată lumea. Dacă nu salutai bătrânele satului sau bătrânii satului, veneai acasă și o încasai retroactiv.
Iar omul acesta, când a crescut și a ajuns la oraș, a început să salute pe toată lumea: „Bună ziua, bună ziua, bună ziua”. Mergea la liceu, la școală, și ceilalți nu mai răspundeau. A venit acasă și a zis: „Uite, mamă, ce se întâmplă, ăștia nu răspund la sărut mâna”.
„Păi stai, mamă, că acolo, la oraș, lumea e emancipată, e dezvoltată, e schimbată. Nu mai e ca la noi, la țară, ca la Puțu Greci, unde oamenii îl văd pe primar la biserică, îi văd pe preoți la biserică tot timpul și învață aici slujbele acestea așa de frumoase, cum doar la mănăstire le vezi, unde preoții merg la Sfântul Munte Athos să se roage pentru familiile lor, pentru preoteasa Ștefania, pentru Elisabeta, pentru părintele Dimitrie Haim și părintele Valentin Iamandi, cu preoteasa Cristina.
Aici, la Puțu Greci, se întâmplă un reviriment, o renaștere spirituală.
Știți cum, în imaginea Judecății de Apoi de la Voroneț, imaginea lui Avraam, aceea despre care se spune că vom fi în sânul lui Avraam, Avraam ține în brațe niște suflete. Dar sufletele, știți cum sunt înfățișate? În imaginea iconarului de acum aproape 600 de ani, la Arbore și la mănăstirile de mai târziu, sunt ca niște copii înfășați.
Doamnele mai în vârstă ați văzut: când erau copiii mici, erau înfășați și la mâini, și la picioare, ca să nu se strâmbe picioarele și așa mai departe. Stăteau ca un cocon acolo. Ați văzut cum iese fluturele din coconul acela de mătase? Stă acolo, nu mișcă, transpiră, se zbate. Cam așa ne-au crescut și pe noi.
Imaginea sufletelor din sânul lui Avraam așa este reprezentată. Acești coconi au ieșit, au eclozat din aceste învelișuri și au devenit fluturii de astăzi, copiii de astăzi din lume, din societate, care și ei au ieșit din cocon și nu vă mai înțelegeți cu ei.
Învățăturile din familie, de la părinții noștri, despre care ni se spune: „Aduceți-vă aminte de părinții voștri, de la care ați primit voi cuvântul lui Dumnezeu, și vedeți cum și-au săvârșit viața și să le urmați credința”.
Este plin cimitirul, sunt pline cimitirele de părinți și de bunici care s-au jertfit pentru copiii lor, pentru coconii lor, ca să-i crească, să le dea o educație.
Astăzi, societatea modernă, postmodernă și lumea, în ansamblul ei, are alte maniere de a educa, de a crește. Mișcările feministe nici ele nu sunt de neluat în seamă. Sunt hirotonite diaconițe. Arhiepiscopul de Canterbury este o distinsă doamnă, pentru că oamenii au pierdut dimensiunea aceasta a sacralității și s-au dus mai mult în zona asistenței sociale, unde femeia, asemenea mamei, asemenea bunicii, face mai bine lucrurile acestea de ocrotire socială, de îngrijire și așa mai departe.
Iar adevărata dimensiune pe care o propune preotul, care, prin succesiunea apostolică, a primit harul de la Dumnezeu, prin apostoli și prin episcopi, până astăzi, neîntrerupt, noi avem o Biserică apostolică, este aceea de a vă învăța cuvintele vieții, cum să vă mântuiți sufletele, fiecare dintre dumneavoastră.
Iar aici, la Puțu Greci, preoții dumneavoastră, părintele Dumitrache, părintele Iamandi și părintele Dimitrie, fac lucrul acesta într-un mod extraordinar.
Dacă v-aș spune că suntem în ultimul ceas și că profețiile Sfântului Paisie Aghioritul, ca și ale părintelui Proclu și ale multor părinți, se împlinesc astăzi… Ei au văzut ca pe ecran aceste lupte care se petrec astăzi în lume, datorită nebuniei celor care conduc.
Ce fel de om să fii tu să bombardezi o școală de fetițe și să le omori? Ce fel de om să fii tu să pretinzi că ești creștin și că conduci lumea și să faci atâta rău în lume? Nu vedeți că îi inspiră demonii pe acești oameni? Nu îi inspiră îngerii.
Suntem, într-adevăr, într-o luptă cu îngerul. Fiecare dintre noi trebuie să o recunoaștem. Avem și îngerul păzitor, care stă și plânge, dar avem și demonii noștri lăuntrici, care ne frământă și ne întorc pe toate părțile, de nu avem liniște în căsnicie și apare îndoiala.
După ce s-au iubit și au făcut o căsuță, au născut copii, s-au chinuit atât de mult, ajung să divorțeze, să se despartă, să se urască și să se bârfească, iar copiii trăiesc fără să aibă și tată, și mamă.
În căsnicie nu sunt toate lucrurile roz întotdeauna. Ele sunt prezentate așa, cosmetizate, într-un mod idilic, dar și acolo este o luptă.
Am venit cu mult drag aici, la Puțu Greci. Sunt bucuros că de la Puțu Greci s-au ridicat oameni importanți, care contribuie la societatea de astăzi, cum este familia doctorului Tincu, împreună cu doamna preoteasă, care se străduiesc să organizeze conferințe și să vorbească împotriva adicțiilor și a altor probleme.
Copiii care se nasc aici, la Greaca, unde am sfințit biserica la sărbătoarea Sfinților Mucenici, până în perioada pubertății sunt feriți de multe rele, cu atât mai mult cu cât sunt crescuți în Biserică.
Astăzi nici nu puteam să facem slujbă fără copiii care ne-au ajutat. Atât de mulți copii! Noi am adus acolo niște ghetuțe, niște adidași, niște pantofiori numai pentru fetițe, să nu se ducă băieții să dea buzna acolo, că ei sunt mari.
Părinte, noi vă mulțumim pentru tot ceea ce faceți aici, la parohia dumneavoastră, toți trei. Vă mulțumesc și pentru prietenia dumneavoastră, a familiei, a doamnei Ștefania, a Elisabetei.
Vă pot face o mărturisire: să nu credeți că cei care sunt îmbrăcați în veșminte frumoase, cu mitră și cu toiag arhieresc, nu au și ei greutățile și necazurile lor.
În toate momentele grele din viața mea, familia părintelui Dumitrache a fost alături de mine, în probleme legate de sănătate și de alte greutăți. Dar trebuie să fie și aceste încercări, ca să vedem cât de puternici suntem.
Omul mânios – se spune despre mânie că este băutura dracilor, a demonilor – iar blândețea este pâinea sau hrana îngerilor. Depinde ce alegeți: să fiți blânzi, să fiți milostivi, pentru că „cei blânzi vor moșteni pământul”, „fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui”, „fericiți făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema”.
Și înaintea lui Dumnezeu, cum o să dăm seamă fiecare dintre noi?Vom fi pe scara Sfântului Ioan Scărarul, pe a treizeci și treia treaptă, să ne întindă Mântuitorul mâna și să ne ducă în rai, în Paradis?
Vedeți că ieșirea din această lume nu are nimic magic, nu este nimic artistic, ca să faci un film în care omul, pe patul de moarte, se gândește: „am crescut copiii, am făcut ceea ce trebuie”. Nu este nimic artistic acolo, ca să facă obiectul unei pelicule de cinema. Îți dai obștescul sfârșit și te duci unde sunt și cei de mai înainte de tine, care au fost poate mai frumoși, mai deștepți, mai cu stea în frunte.
De aceea, când ajungem la o anumită vârstă, ne bucurăm că în biserică vedem seniori, vedem doamne și domni în vârstă, care au născut copiii, care i-au crescut, care le-au făcut case, care i-au făcut să fie demni pentru familia lor, iar oamenii aceștia sunt aminul Bisericii.
Cred că Biserica, astăzi, prin preoții ei, prin ierarhii ei, trebuie să ne cheme pe toți la post, la rugăciune, la ajunare aspră, așa cum am văzut tot Postul Mare că a făcut părintele Dumitrache, cu preoții de aici. A făcut liturghii și la Schitul Varlaam, unde locuiesc eu, mai înainte sfințite, a făcut și aici, la dumneavoastră.
Părinte, ați adus un reviriment, o viață a acestei comunități frumoase, închinată Sfântului Dimitrie, și vă felicităm, toți trei, aici: pe cântăreț, pe cei care vin aici la biserică în fiecare duminică. Este un creuzet această biserică, un adevărat chivot, unde, din experiența dumneavoastră bogată, ca unul care ați crescut pe lângă arhiepiscopul Vasile Costin, pe lângă călugării și călugărițele din mănăstiri, încă din perioada pubertății, când mergeați și la școală, la seminar, dar făceați ascultare și la mănăstire, toată această experiență, dublată de ucenicia lângă părintele Alexandru Moțoc, lângă arhiepiscopul Vasile Costin, lângă părinții din Sfântul Munte Athos, de la Prodromu, părintele Teofil, aduceți de acolo un plus al credinței, al evlaviei.
Doamnele care nu pot să meargă în Sfântul Munte învață de la dumneavoastră. Cuvântul dumneavoastră, al preoților, sfatul meu este că trebuie să fie ca al părinților pentru copii. Trebuie să fie blând.
Noi am cunoscut oameni învățați, oameni mari, duhovnici mari, și am învățat de la ei. Îmi doresc ca și dumneavoastră, ca preoți, ca purtători de har, să fiți părinți duhovnicești, să îndrumați, să mustrați cu cuvântul sau cu atitudinile dumneavoastră, dar să nu îndepărtați oamenii de biserică. Este foarte, foarte important.
Aveți ca preot atâția ucenici pe care i-ați format aici: pe părintele Valentin Iamandi, pe părintele arhidiacon Adrian Iordache, pe părintele Anian și atâția alții. Nu uit de părintele Dimitrie Haim. Aveți darul de a naște ucenici și de a-i forma. Este o mare virtute aceasta.
Patriarhul Teoctist, vrednic de pomenire, spunea că este darul lui Dumnezeu să faci ucenici. Nu ne învață cărțile, către care nu ne mai ducem, cât ne învață viața. Suntem ceea ce suntem prin predanie, prin ceea ce ne-au învățat călugării mari de altădată, profesorii mari de altădată, mărturisitorii.
Iată, v-am oferit aici, la biserică, o icoană a sfinților Noului Testament, o icoană a mărturisitorilor și toate cele 16 icoane ale sfinților care au fost canonizați anul trecut.
Vă doresc să aveți bucurii duhovnicești, să suferiți întotdeauna durerile nașterii până când Hristos va lua chip în fiecare dintre oamenii de aici, de la Puțu Greci, de la Greaca, din localitatea aceasta. Aveți un primar, un edil rugător. Să fiți o comunitate rugătoare, pentru că ceea ce se întâmplă astăzi nu este în regulă.
Au spus că nu intrăm în războiul acesta, care nu este al nostru. Dar au primit avioane care ar fi trebuit să meargă la Mihail Kogălniceanu și la Deveselu, dar au venit avioane mari, Boeing-uri cisternă, care au fost primite în București, la Baza 90, și de acolo pleacă și alimentează avioanele în aer, ca să bombardeze Iranul. Noi cică nu suntem parte, dar facem lucrurile acestea.
Trebuie să ne rugăm cu toții și să postim, ca să nu fim, la rândul nostru, victime.
Au mai fost în istorie greșeli. În ’98 eram la doctorat la Atena, apoi la Salonic, și colegii din Serbia plângeau. Erau disperați la filologie, la universitate, că nu puteau să ia legătura cu părinții lor din Serbia. Au fost bombardați de Madeleine Albright în noaptea de Paști, iar Patriarhul Pavel a ieșit pe podul de pe Sfântul Sava, de acolo, împreună cu poporul, și bombele pe care scria „Paște fericit” nu au nimerit podul de la Belgrad. Însă unele dintre ele le-am văzut și eu, neexplodate, la mănăstirile sârbești foarte mari, la Dečani și la celelalte.
Greșeli în istorie s-au tot făcut. Să nu uitați că Maica Domnului acoperă poporul acesta cu Sfântul ei Acoperământ: „Bucură-te, bucuria noastră, acoperă-ne pe noi cu Sfântul tău Acoperământ.”
Să ne rugăm mult, să postim cu toții, să chemăm poporul la rugăciune, să ajunăm și, împreună, poate că Dumnezeu va salva poporul român. Este multă sărăcie, multă deznădejde, multă nesiguranță, dar să nu trăim în miasma aceasta a cotidianului, a scumpirilor și a greutăților. Să ne gândim mai mult la viața veșnică și, dacă ne vom ruga mai mult, dacă nu vom mai lăsa copiii să trăiască în desfrâu, necununați, dacă tinerele mame nu vor mai face avorturi, poate că Dumnezeu Se va milostivi de noi.
Este important să știți că Dumnezeu nu îngăduie să se întâmple nici mai mult, nici mai puțin decât ceea ce este scris. Să ne rugăm mult, să postim mult și, la pravila de obște pe care o facem în biserică, când preotul pomenește la proscomidie, și dumneavoastră să vă rugați acasă, să puneți copiii curați să se închine, să aprindeți candela, să aveți o icoană a Maicii Domnului. Aceasta trebuie să fie viața noastră, speranța noastră, pentru că noi suntem fii ai Învierii. Și să știți că aceste duminici ale Postului Mare sunt și ele trepte ale unui urcuș către Înviere.
Vă doresc un post binecuvântat, plin de roade duhovnicești în continuare, părinte consilier. Oameni buni, să fiți sănătoși, să aveți nădejde în Maica Domnului, să trăiți întru mulți ani fericiți.
Pentru domnul primar, văd că ați pregătit aici o carte în care scrie istoria Academiei Române. Domnule primar, citind aici o să vedeți că primul titular de la Academie a fost Mitropolitul Iosif Naniescu, stareț la Schitul Găiseni, care a donat toate cărțile vechi, rare, foarte scumpe la vremea aceea, și le-a donat Academiei. Așadar, primul fond de carte s-a format din donațiile clericilor. O foarte frumoasă icoană a Sfintei Agnia, pomenită zilele trecute.
Vă mulțumim pentru tot sprijinul pe care îl dați bisericilor și pentru prezența dumneavoastră în fiecare duminică și zi de sărbătoare. Este un lucru foarte rar să vezi oameni politici, personalități publice, primari, prefecți, președinți de consiliu județean, consilieri, că participă alături de credincioși la biserică. Sunt unii, din păcate, trebuie să spun, cu riscul de a-mi lua o osândă, care vin în biserică doar atunci când sunt alegeri. Să le ajute Dumnezeu și lor, și nouă.”
