Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a vorbit duminică, la Mănăstirea Comana, despre sensul autentic al postului și despre riscul înlocuirii nevoinței duhovnicești cu surogate alimentare și motivații pur igienice. Cuvântul ierarhului a fost rostit în contextul Duminicii iertării și al rânduielii Vecerniei iertării, pragul de intrare în Postul Mare.
La începutul slujbei, ierarhul a rostit rugăciunea de binecuvântare a începutului postului: „Dumnezeul nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului… întărește-ne cu puterea Ta, ca să ne nevoim întru ele cu sârguință… spre iertarea păcatelor noastre, spre omorârea patimilor și biruință asupra păcatului…”. În continuare, a subliniat că perioada Postului Mare este „un urcuș spre Înviere”, în care intră cu pregătire lăuntrică „monahi, clerici, mireni și ierarhi”.
Protopărinții și „nostalgia paradisului pierdut”
Pornind de la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, PS Ambrozie a explicat semnificația păcatului strămoșesc și a consecințelor lui, insistând asupra luptei cu „pofta trupului, pofta ochilor, trufia vieții”, care rămân în om chiar dacă urmările păcatului sunt curățite prin Botez.
Ierarhul a evocat și reflecții din tradiția românească, amintind de cuvântul Mitropolitului Bartolomeu Anania despre porunca dată lui Adam și despre ispita care a dus la cădere, precum și de interpretarea lui Nichifor Crainic privind „nostalgia paradisului pierdut”. În această cheie, Postul Mare devine un timp de meditație, de curățire și de întoarcere a inimii către Dumnezeu, prin slujbele Triodului și prin rânduielile primei săptămâni.
Spovedania, începutul pocăinței reale
Preasfinția Sa a insistat că urcușul spre Înviere nu începe fără pocăință, iar pocăința nu poate fi lucrată fără o spovedanie făcută cu pregătire, cu sinceritate și cu conștiința păcatului.
Din experiența pastorală, ierarhul a arătat că mulți credincioși intră în scaunul spovedaniei nepregătiți, minimalizând păcatele („nu am omorât pe nimeni, nu am ucis pe nimeni…”), iar rolul duhovnicului este tocmai acela de a-l ajuta pe om să-și vadă viața și să-și înțeleagă rănile lăuntrice. În acest sens, a amintit și dictonul „Gnōthi seauton” — „cunoaște-te pe tine însuți” — ca premisă a unui început bun.
Postul nu este dietă, iar „surogatele” pot ocoli înfrânarea
Un punct central al predicii a fost avertismentul privind confuzia contemporană în jurul postului, când nevoința este înlocuită fie cu produse sofisticate, fie cu obiective strict estetice sau medicale.
„Lumea de astăzi este o lume confuză. Oamenii cred că postesc cu fel și fel de bunătăți care, de multe ori, sunt mai scumpe decât carnea, ouăle și laptele”, a spus PS Ambrozie, arătând că postul este, înainte de toate, înfrânare, iar abundența unor produse „de post” gustoase și costisitoare poate anula tocmai dimensiunea duhovnicească a renunțării.
De asemenea, ierarhul a vorbit despre un alt tip de reducționism: tendința de a transforma postul într-o „terapie” pentru trup, în care omul urmărește numai slăbirea, întinerirea sau vindecarea, fără să privească „adevărata dimensiune a postului pe care o propune Biserica”.
Rânduiala tradițională și disciplina din mănăstire
PS Ambrozie a subliniat că postul nu este o invenție socială, ci o rânduială cu temei în viața Bisericii, trăită firesc de generațiile trecute. A amintit de disciplina din casele românilor de altădată, când începutul Postului Mare schimba inclusiv rânduiala vaselor și a alimentelor, după modelul unei ordini „ca la mănăstire”.
Totodată, a descris nevoința monahală din prima și ultima săptămână a Postului Mare, când, după rânduială, nu se mai gătește, cu dezlegări doar pentru neputincioși. În aceeași linie, a reluat ideea că un post adevărat cere voință și iubire de Dumnezeu, amintind cuvântul lui Nicodim Mândiță: „Dai voință, primești putere”.
Liturghia Darurilor și roadele unui post bine ținut
Ierarhul a evidențiat și aspectul liturgic al postului, amintind de participarea la Liturghiile Darurilor mai înainte sfințite, care îi ajută pe credincioși să se împărtășească după ajunare și după apusul soarelui. În același timp, a arătat că roadele postului nu se văd doar în renunțarea la bucate, ci, mai ales, în renunțarea la răutate, la răzbunare și la judecarea aproapelui.
În această perspectivă, procesul iertării — tema Duminicii iertării — rămâne o lucrare grea, care cere timp, și fără de care omul se îmbolnăvește lăuntric, purtând poveri și resentimente.
„În scaunul spovedaniei lucrează harul”
Într-un pasaj cu puternică încărcătură pastorală, PS Ambrozie a vorbit despre diferența dintre consilierea psihologică și lucrarea duhovnicească a spovedaniei, insistând că în Taina Spovedaniei nu se lucrează doar prin analiză, ci prin har, pocăință și îndreptare.
În sprijinul celor aflați în încercări, ierarhul a rememorat și un episod pastoral din anii slujirii sale, ilustrând cât de dramatică poate fi lupta cu vina și neputința de a te ierta, dar și cum răbdarea, spovedania, îndreptarea și lucrarea Bisericii pot salva o familie.
Vârstnicii, „aminul” Bisericii și chemarea la rugăciune
PS Ambrozie a evidențiat rolul vârstnicilor în viața comunității, pe care i-a numit „aminul” Bisericii, pentru că duc postirea și rugăciunea cu statornicie și îi sprijină pe clerici „cu mâinile la rugăciune”. În contextul „vremurilor complicate”, ierarhul a insistat că rugăciunea este calea de răspuns la frământările societății.
Darul adus obștii: icoane ale sfintelor femei canonizate recent
La final, Preasfinția Sa i-a mulțumit părintelui exarh și stareț al Mănăstirii Comana, arhimandritul dr. Mihail Muscariu, pentru primire și a oferit obștii mai multe icoane cu sfinte femei recent canonizate, îndemnând credincioșii să privească la chipurile lor ca la modele de credință și statornicie, mai ales în anul dedicat familiei creștine și cinstirii femeilor sfinte.
În încheiere, ierarhul a rostit un cuvânt simplu, în același duh al predicii: credință, post fără ispite și rânduială trăită cu sens, nu ca formalitate.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, duminică, 22 februarie 2026, în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză), în biserica cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae a voievodalei Mănăstiri Comana din județul Giurgiu:
”Dumnezeul nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului şi a celor ce sunt pe mare departe. Cel ce mai înainte ai tocmit, prin Legea Ta cea Veche şi cea Nouă, acele zile de post, la care ne-ai învrednicit să ajungem acum, pe Tine Te lăudăm şi Ţie ne rugăm: întăreşte-ne cu puterea Ta, ca să ne nevoim întru ele cu sârguinţă, spre mărirea numelui Tău celui sfânt şi spre iertarea păcatelor noastre, spre omorârea patimilor şi biruinţă asupra păcatului, ca împreună cu Tine răstignindu-ne şi îngropându-ne, să ne ridicăm din faptele cele moarte şi să petrecem cu bună plăcere înaintea Ta întru toate zilele vieţii noastre. Că Ţie se cuvine a ne milui şi a ne mântui pe noi, Hristoase-Dumnezeule, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte, şi Preasfântului şi Bunului şi de Viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Iubiți credincioși și credincioase,
Ne bucurăm în mod deosebit că, în această Duminică a iertării, ne aflăm în sfânta și voievodala Mănăstire Comana, cu binecuvântarea părintelui stareț și cu rugăciunile însoțitoare ale obștii de aici. Ne pregătim astăzi, după rânduiala Vecerniei iertării, fiecare dintre noi, indiferent că suntem monahi, că suntem clerici, mireni sau ierarhi — chiar și ierarhii se pregătesc pentru această mare perioadă, care este un urcuș spre Înviere, așa cum o numesc părinții povățuitori din mănăstiri, unii dintre ei trecuți în rândul sfinților.
Duminica izgonirii lui Adam din Rai — o duminică cu semnificație aparte pentru fiecare dintre noi — pentru că ne gândim, în primul și în primul rând, la protopărinții noștri. „Proto” sau „protos” înseamnă „întâiul”. Sunt numiți protopărinții noștri cei care, prin păcatul neascultării față de Creatorul lor, Adam și Eva, au pierdut paradisul.
Dumnezeu, după ce i-a creat, le-a dat o singură poruncă, ca să-i obișnuiască cu ascultarea, ca să crească și să se întărească duhovnicește: din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați.
Mitropolitul Bartolomeu Anania spunea, într-o predică la izgonirea lui Adam din Rai, că Eva nu a fost de față atunci când Dumnezeu i-a dat lui Adam această poruncă. Eva a fost creată din coasta lui Adam și a pus la îndoială această poruncă divină, dumnezeiască, și l-a ispitit pe Adam, spunându-i: „Oare chiar a zis Dumnezeu să nu mâncăm din acest pom al cunoștinței binelui și răului?”
Și atunci, din ispitirea diavolului, protopărinții noștri au căzut în păcatul neascultării, pe care Biserica îl numește păcat strămoșesc. Acest păcat strămoșesc se transmite până la sfârșitul veacurilor, la nivelul genomului uman, celor care se nasc, celor care își iau ființa și existența de la Dumnezeu și de la părinții lor, născători de fii și fiice.
Noi cunoaștem din Biserică, din învățătura de credință, din catehism, că acest păcat strămoșesc, care se transmite de la protopărinții noștri, de la Adam și Eva, este șters — sau, mai bine spus, consecințele acestui păcat sunt șterse — prin Botezul în numele Sfintei Treimi. Însă, consecințele păcatului rămân: pofta trupului, pofta ochilor, trufia vieții, iar omul trebuie să lupte împotriva acestor patimi.
Iată că perioada aceasta a Postului Mare este una extrem de potrivită ca omul să se curățească, să mediteze la paradisul pierdut, despre care Nichifor Crainic, marele academician și mărturisitor, vorbea ca despre nostalgia acestui paradis pierdut. În perioada Postului Mare, prin slujbele care sunt rânduite, prin Denii, și iată, în prima săptămână care va începe încă de diseară cu slujba Vecerniei, fiecare dintre noi trebuie să ne gândim la faptul că a sosit, cum spun cântările Triodului, postul — maica pocăinței, cea care învinovățește păcatul: ”dacă ar fi viața omului pe pământ o singură zi, nimeni dintre noi nu poate spune că este fără de păcat.”
Din păcate, experiența noastră de părinți duhovnicești ne arată, de cele mai multe ori, că cei care vin în scaunul spovedaniei să-și mărturisească păcatele nu sunt pregătiți pentru acest lucru. Nu au învățat și nu au citit o cărticică despre cum să facă spovedania, nu au fost atenți la cuvintele pline de har ale preoților, care ne învață cum să facem adevărata mărturisire, ca să ne schimbăm viața și să mergem împreună în acest urcuș spre Înviere.
Cei mai mulți dintre cei care sunt neofiți în ale credinței, chiar dacă sunt botezați în numele Sfintei Treimi, încep prin a spune: „Părinte, nu am păcate. Nu am omorât pe nimeni, nu am ucis pe nimeni, nu am bârfit pe nimeni.” Sigur, este un început și acesta. Dar duhovnicul, dacă este cu adevărat duhovnic, îl ajută să-și cunoască viața, sufletul, faptele.
Există și un dicton vechi: „Gnōthi seauton” — cunoaște-te pe tine însuți. Nu putem merge în acest urcuș spre Înviere fără să punem început pocăinței. A sosit postul — maica pocăinței, cea care învinovățește păcatul.
Desigur, postul de păcate trebuie însoțit și de postul de bucate. Însă, aceste surogate ale mâncărurilor de post, care sunt din ce în ce mai diversificate — fel și fel de produse care, de multe ori, sunt chiar mai gustoase decât produsele de frupt, decât carnea, laptele, brânza, ouăle — pot ocoli sensul postului, pentru că postul înseamnă, înainte de toate, înfrânare.
Există un curent acum, la polul opus celor care mănâncă tot felul de produse surogat de post, dar care, în același timp, sunt pline de conservanți și de tot felul de aditivi, există și un curent al celor care vor să se vindece de toate abuzurile pe care le-au făcut în viață, de o natură sau alta. Chiar există ideea că poți vindeca boli grave postind doar cu apă.
Auzim în lumea intelectualilor, a celor din showbiz, a vedetelor de televiziune, că își propun să slăbească, să fie mai frumoși, să fie mai tineri, să ocolească procesul firesc prin care metabolismul se schimbă. Omul ar face orice, ar recurge la orice surogat de post ca să fie tânăr, sănătos și frumos, dar nu privește la adevărata dimensiune a postului pe care o propune Biserica.
Postul nu este de la oameni. Nu l-au statornicit oamenii. Îl vedem ca pe o poruncă, ca pe ceva statornicit, pe care părinții noștri l-au trăit firesc. Când începea Postul Mare, părinții noștri scoteau chiar și vasele în care se consumau produse de frupt și exista o rânduială în casele românilor de altădată, asemenea rânduielilor din mănăstire.
Știți că în mănăstire, în prima săptămână și în ultima săptămână din Postul Mare, nu se mai gătește. Pentru cei neputincioși, cum sunt părinții bătrâni din mănăstire, există dezlegare — la fel ca pentru oamenii din lume care au boli cronice, cancere, care sunt nevoiți să facă insulină, postul este o pedeapsă.
Ca să reușești să ții un post adevărat, trebuie să ai voință, cum spunea Nicodim Mândiță: „Dai voință, primești putere.” Postul nu este greu pentru cei care își doresc să facă lucrul acesta pentru Dumnezeu, pentru Maica Domnului. Dimpotrivă, este o bucurie.
Vedem părinții din mănăstire care mănâncă doar după apusul soarelui, participă la Liturghiile mai înainte sfințite, ajunează ca să poată sluji, să se poată împărtăși și, spre bucuria noastră, la Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul participă din ce în ce mai mulți mireni, credincioși și credincioase, care vin să se bucure de această liturghie, rânduită tocmai pentru ca ei să se poată împărtăși după ajunare și după apusul soarelui.
Începe Postul Mare, pe care călugării și mirenii râvnitori îl țin cu credință, iar rezultatele unui post bine ținut — în care nu renunți doar la bucate, ci mai ales la răutate și la răzbunare — te ajută foarte mult să te așezi duhovnicește.
În mănăstiri, cum erau părinții din mănăstirile mari, din Sihăstria, de la Putna, chiar și din mănăstiri de monahii, unii nu mâncau, în Postul Mare, decât pesmet, semințe sau buruieni. Am cunoscut astfel de postitori și te întrebi cum este posibil, dar, în pofida vârstei și a comorbidităților pe care le au, pot să țină acest post aspru care îi curățește. Pentru că nu numai cu pâine, spune Scriptura, va trăi omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu.
Pe măsură ce părinții din mănăstire încearcă să țină postul aspru, se feresc unii de alții, ca să nu știe unul de celălalt cum postește, cât de mult postește, cât de mult se nevoiește, trapeza mănăstirii, de multe ori, este încuiată — sala de mese — iar doar cei neputincioși au dezlegare să vină să se hrănească, ca să poată să-și ia medicamentele.
În Sfântul Munte, unde nu pun carne pe buze și nu mănâncă produse animale, părinții de acolo ajung, uneori, la vârste de 100 de ani. I-am cunoscut la Gherontocomion, un cămin de bătrâni din Sfânta și Marea Lavră, o mănăstire foarte importantă din Muntele Athos, bătrâni la vârste de 90–100 de ani, care își pierduseră unele funcții ale organismului — nu mai vedeau atât de bine, nu mai auzeau atât de bine — dar nu vorbeau decât despre credință.
Și întrebau bătrânii între ei: „Ce zi este astăzi?” Iar altul răspundea: „Este Sfântul Grigorie Dialogul.” „Este Sfântul Grigorie Dialogul?” „Aha… e dezlegare la ulei sau nu este dezlegare la ulei?”
Vedeți, îmbătrâniseră frumos în mănăstire și nu vorbeau decât despre post, pentru că toată viața lor au postit. Au intrat de feciori în mănăstire și nu puteau să moară, atât erau de sănătoși.
Și acolo, la căminul de bătrâni din Sfântul Munte, la Mănăstirea Lavra, un călugăr pe nume Sofronie îi îngrijea ca pe bunici. Erau paturi mari, de campanie, unde bătrânii erau așezați asemenea pruncilor, li se schimba lenjeria, iar ei, deși ajunși la o vârstă foarte înaintată, poate chiar senili unii dintre ei, nu vorbeau decât despre credință și despre mântuire.
Iar acel călugăr român care făcea cea mai grea muncă — cred că ați fost puși în ipostaza de a avea grijă de un bătrân sau de o bătrână care devin din ce în ce mai dificili — părintele Sofronie a murit de un cancer galopant, cel mai umil călugăr din Sfântul Munte. Dacă el a făcut această osteneală atât de grea, Dumnezeu l-a ales. Dumnezeu este Cel care te cunoaște, care te alege și care te face să fii vas al Său.
Lumea de astăzi este o lume confuză. Oamenii cred că postesc cu fel și fel de bunătăți care, de multe ori, sunt mai scumpe decât carnea, ouăle și laptele. Însă, dacă ți-ai propus să postești pentru Dumnezeu, simți ajutorul. Cel care nu înțelege dimensiunea postului nu poate să postească, pentru că i se pare greu.
Postul nu este un scop în sine. Postul te face să înțelegi mai mult despre viața ta, pentru că nu poți înțelege lucrurile cerești — care țin de mântuirea sufletului, de sens, de revelațiile despre cealaltă lume, pe care nu o vedem — dacă nu te apropii de Dumnezeu și dacă nu trăiești asemenea monahilor din mănăstire, care sunt foarte postitori. Este urât să vorbești despre post fără să postești.
Dar să știți că darul lui Dumnezeu, dacă ai postit pentru Dumnezeu, îți redă și sănătatea. Abuzurile de altădată, pe care le-ai făcut în viață, de orice natură au fost ele, încet-încet, prin postul acesta, prin renunțare, prin deschiderea de noi orizonturi asupra vieții și asupra sensului existenței, te fac să ai o înțelegere superioară asupra lumii, asupra lucrurilor, să poți ierta.
Pentru că este o luptă teribilă între starea ta de om în lume — ai serviciu, job, cum spun tinerii astăzi, ai obligații, ca bunic sau bunică față de copii, trebuie să ieși în oraș, să faci cumpărături, să gătești, să ai o viață socială. Chiar și monahii din mănăstire, astăzi, sunt nevoiți să iasă din acest loc de har despre care micul Ioan a scris atât de frumos. Chiar a fost scrisă o poezie părintelui stareț și voiam să v-o citesc astăzi.
Noi venim aici, în mănăstire, ca să ne mântuim, frații mei și surorile mele, și nu venim să tulburăm obștea cu întuneric de cuvinte, pe altă limbă, să începem să turuim, să-i scoatem pe părinți din starea lor de har.
Prin urmare, Duminica iertării… greu, greu. Procesul acesta de iertare cere timp. Dacă nu vei ierta, te vei îmbolnăvi de supărare, pentru că te gândești — iar judecățile tale sunt subiective — și spui: „De ce mi-a făcut mie așa ceva? De ce copiii mei s-au întors împotriva mea? De ce finii s-au întors împotriva mea? De ce șeful de la serviciu s-a întors împotriva mea? De ce soția nu mă înțelege? De ce bărbatul nu mă înțelege, pe mine, soția lui, care i-am născut copiii?”
Și atunci există această luptă. Monahii, în mănăstire, au un anumit tip de lupte trupești, legate de tinerețea lor, de vârsta lor, dar postul îi ajută să se subțieze, să nu-i mai atingă patimile și ajung la un anumit stadiu în care nici ispitele nu-i mai tulbură. Se ridică undeva foarte sus, cu darul lui Dumnezeu, dacă sunt autentici ca monahi. Dumnezeu le dă daruri rare: înțelepciune, cuvânt cu putere multă, o predică frumoasă.
O să vă fac o mărturisire. Se întâmplă, de multe ori, ca atunci când spovedești un om care este atins de har, să-și facă mea culpa și să spună lucrurile teribile pe care le-a făcut în viață, pe care noi le numim îndeobște păcate. Atunci nu știi dacă să-l cerți sau să-l ridici. Dacă vezi pocăință la el, te cuprinde o milă infinită și încerci să-l consolezi.
Cu mulți ani în urmă eram stareț la Darvari și o femeie și-a adus soțul să-l spovedesc. Plângea neîncetat. Avea patima alcoolului și, într-un moment în care i s-a întunecat mintea, a avut gesturi nepotrivite față de copil. Copilul era băiat. Copilul s-a speriat foarte tare.
Femeia, când a venit și a surprins acea scenă, a deschis ferestrele și a început să strige. Lucrurile acelea au șocat. Au auzit vecinii și au venit la mine, la Darvari. Omul plângea și îmi arăta semnele — își tăia venele mereu. Voia să moară, nu se putea ierta. Nu înțelegea cum a făcut lucrul acesta. Își iubea băiatul ca pe sufletul lui, și am muncit zeci de ani cu acel om, ca să nu-și pună capăt zilelor. După ani de zile, ajungând episcop, am mers să sfințesc o biserică undeva în capitală și am văzut, la pangar, o femeie care îmi zâmbea de parcă ne cunoșteam de o viață. Încercam să-mi amintesc dacă am văzut-o vreodată, de unde această apropiere.
Am luptat cu această familie, am mutat-o din cartier, am luptat, în primul rând, cu el. Copilul ajunsese la seminar, iar mama, la pangar, zâmbea cu recunoștință că le-am salvat viețile.
În scaunul spovedaniei, Dumnezeu îți dă și înțelepciunea de a da sfaturile potrivite. Spovedania nu este psihoterapie. Când te duci la psiholog sau la psihiatru, te pune pe scaun, notează ce spui, frământările tale. În scaunul spovedaniei lucrează harul, prin pocăința penitentului și prin duhovnic, care este doar martor, după cum spune rugăciunea: înaintea lui Dumnezeu, ca să mărturisească toate câte îmi vei spune mie, ca duhovnic.
De aceea, să nu pierdeți această dimensiune a postului. Tinerii de astăzi nu mai postesc. Au o viață rebelă, cred că au răspuns la toate problemele, iar, deși cred asta, problemele îi urmăresc peste tot — în atitudini, în comportament.
De aceea, dumneavoastră, cei care sunteți în vârstă, chiar dacă trupește sunteți neputincioși, sunteți „aminul” Bisericii, pentru că postiți aspru, vă rugați, iar Dumnezeu vă dă zilele ca să deveniți rugători neîncetat, să ne sprijiniți pe noi, clericii, care ținem mâinile la rugăciune, precum odinioară Aaron pe Moise.
Foarte importantă este prezența dumneavoastră, a vârstnicilor care sunteți părinți și bunici, ca să vă rugați împreună cu noi.
Vremurile sunt extrem de complicate în societate și cred că nu există altă cale la problemele societății românești și ale lumii, în ansamblul ei, decât rugăciunea. Sunt vremuri cu realmente nebune.
Poate că Apocalipsa este aproape. Scriptura este nemincinoasă, Hristos este nemincinos, iar noi nu putem merge pe altă cale decât pe cea a părinților noștri, care ne-au crescut și ne-au născut, pe calea Bisericii, care a arătat că, în toate timpurile și în toate locurile, ca o adevărată mamă, ne-a ocrotit, ne-a sprijinit și ne duce pe această cale unică, pe care merg cei care vor să se mântuiască.
Largă este calea pierzării și mulți aleargă pe această cale. Ne vom risipi, vom fi din ce în ce mai puțini — mai puțini la biserică, mai puțin implicați în construcțiile sociale, în proiectele educaționale, în facerea de bine, în altruism, într-o gândire logică, curată, nepervertită, neinfluențată de ideologii.
Dar Mântuitorul ne spune: „Nu te teme, turmă mică, că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția.” Noi suntem acea turmă mică. Noi suntem acei oameni care venim la biserică în pofida zăpezii, a frigului și a greutăților de tot felul pe care le avem.
Biserica este locul în care ne mântuim, în care ne regăsim. Ea ne este familie.
Duhovnicul este întotdeauna un adevărat părinte și, cum spuneam, chiar dacă, asemenea unui părinte, simte nevoia să te altoiască, să te corecteze, el nu face lucrul acesta decât într-un mod didactic, pedagogic, asemenea dumneavoastră, părinților, și duhovnicilor din mănăstire.
Îi mulțumesc părintelui exarh, starețul Mănăstirii Comana, părintele arhimandrit doctor Mihail Muscariu, că ne-a primit astăzi. Și, cum se vine la copii cu daruri, eu am adus cea mai de preț veste: săptămânile trecute, Biserica a făcut proclamarea a 16 sfinte mame — mame de mitropoliți, soții de voievozi, cuvioase care au trăit ascetic pe Muntele Giumalău — cum este Sfânta Elisabeta de la Pasărea, soția voievodului martir Constantin Brâncoveanu, care a pescuit din apele Bosforului trupurile fiilor și ale soțului, Voievodul Martir Brâncoveanu.
Toate aceste icoane sunt mărturii că mântuirea este aproape, în acest an al familiei creștine, în care pomenim mărturisitoarele, mucenițele, femeile sfinte din calendarul românesc. Iată încă 16 sfinte care să ne fie model. Dacă ați reține, de la fiecare dintre aceste mărturisitoare, mucenițe și cuvioase, câte un cuvânt care le reprezintă, veți căpăta putere să mergeți mai departe.
Anul familiei creștine — anul în care ne cinstim mamele, cuvioasele, măicuțele din mănăstiri, pe mamele și bunicile noastre care ne-au dat viață, de la care am primit existența și care au trăit asemenea Maicii Platonida, soția Sfântului Voievod Neagoe Basarab, asemenea Anastasiei Șaguna, mama Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna al Ardealului, asemenea Mariei Brâncoveanu.
Părinte stareț, să primiți aceste icoane și să le puneți la loc de închinare, ca toate aceste femei sfinte — femei tinere, domnișoare nemăritate, doamne în vârstă — să le privească chipurile și să le urmeze credința.
Este foarte important să nu uităm datorită cui am venit pe lume. Ele sunt eroinele noastre. Pentru că astăzi despre eroi nu mai avem voie să vorbim. Despre mărturisitori, la fel, pentru că sunt legi în vigoare, dar trebuie să privim la chipul acestor sfinte și să luăm lumină, să luăm curaj, pentru că viața creștinului de astăzi este una extrem de complicată, dificilă.
Aici suntem ca într-o familie. Ne este drag să vă privim. Ne bucurăm când veniți la mănăstire. Luăm de la dumneavoastră multe exemple de luptă, de viață, de credință, de mărturisire. Dar, cum ieșim din Sfânta Mănăstire — locul pe care călcăm este sfânt — începe strada, începe lumea, încep greutățile.
Să aveți credință, oameni buni. Să aveți credință și să semănați credință, să creșteți copiii în credință.
Ionel a adus o scrisoare. A adus o scrisoare. Uitați, aici este un îngeraș de copil, dintr-o familie numeroasă, cu 10 copii. Este băiatul cântărețului de la strană, domnul Marius.
Zice părintele — a numit-o „Puiul ăsta de om”, de Ioan Aldea:
„La margine de codru și de câmpie,
în liniștea adâncă din Sfânta Mănăstire
se înalță rugăciunea curată și senină,
sub piatră veche, cu har și cu lumină.”
— Câți ani ai tu?
— Zece.
Aoleu… îl bați pe Eminescu.
„Acolo, ca un far în noaptea cea lumească,
părintele stareț veghează părintește,
cu chip smerit și glas domol, dar plin de fermitate,
îndrumă pașii turmei spre pace și Înviere.
Nu caută mărire, nici laudă deșartă,
ci ține dreaptă calea cu inimă curată.
În vorba sa e rânduială și în faptă e temei,
căci știe dânsul că ascultarea e punte spre Dumnezeu și spre ai săi fii.
Când clopotul răsună în zori peste câmpie,
el este întâiul care se pleacă în rugăciune,
Iar seara, când tăcerea coboară peste sat,
aprinde în suflet candele ce nu s-au stins vreodat’.
Cu minte luminată și duh povățuitor,
așază în fiecare cuvânt un rost ziditor.
Mustrarea lui e blândă, dar dreaptă și curată,
ca ploaia el hrănește țarina însetată.”
Bravo, pui! Este frumoasă — trebuie să o publicăm.
Oameni buni, să fiți sănătoși. Să aveți un post binecuvântat, fără ispite.”
