Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a vorbit duminică, 15 februarie, în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a Lăsatului sec de carne), despre responsabilitatea mărturisirii valorilor creștine într-o lume marcată de confuzie morală și de secularizare, subliniind că familia creștină rămâne spațiul în care se zămislesc și se cresc „sfinți prin mame sfinte”.
Ierarhul a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în Parohia Poenari Enuță, din Protopopiatul Bolintin, unde a binecuvântat și noua capelă a comunității, care a primit hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir.
Bucuria unei comunități și lucrarea unei generații de preoți
În debutul cuvântului, PS Ambrozie a mărturisit legătura sa sufletească cu comuna și cu bisericile locului, evocând eforturile depuse de comunitate și de slujitori pentru a avea „un loc vrednic de rugăciune”, mai ales în contextul restaurării bisericii istorice din proximitate.
„Am venit cu mult drag în parohia dumneavoastră, pentru că de această comună și de bisericile din cuprinsul ei sunt foarte, foarte legat”, a spus ierarhul, amintind implicarea consilierilor locali și munca depusă în timp pentru consolidarea vieții liturgice și administrative.
Despre părintele paroh George Ionel Stan, Episcopul Giurgiului a evidențiat seriozitatea, pregătirea și spiritul gospodăresc, subliniind că, într-un timp scurt, a reușit să deschidă proiectul de restaurare a bisericii și să ridice capela nouă, sfințită în aceeași zi: „Dar nu mi-am imaginat că, într-un timp atât de scurt, va putea să deschidă un proiect de restaurare a acestei minunate biserici… și că va construi chiar această minunată capelă, o adevărată biserică, pe care noi am sfințit-o astăzi”.
„Sufăr durerile nașterii” – o lecție despre nașterea în Hristos
Într-un amplu pasaj catehetic, PS Ambrozie a folosit imaginea paulină a „durerilor nașterii” pentru a explica, într-o cheie duhovnicească, lucrarea Bisericii în formarea omului nou, născut în Hristos, și rolul mamei ca taină a vieții.
„Sfântul Apostol Pavel… spunea așa: «Fiii mei duhovnicești, sufăr durerile nașterii pentru fiecare dintre voi, până când Hristos va lua chip în voi.» Auziți cât de frumos!”, a arătat ierarhul, explicând că maternitatea devine, prin această imagine, o pedagogie a renașterii spirituale.
Înfricoșătoarea Judecată și conștiința milostivirii
Tâlcuind Evanghelia Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, Episcopul Giurgiului a subliniat că această chemare nu este una abstractă, ci așază pe fiecare înaintea propriei conștiințe, într-o lumină a responsabilității și a milostivirii.
„Evanghelia lecturată astăzi parcă ne-a pus pe fiecare înaintea propriei conștiințe… din scena aceasta înțelegem că vom sta și noi cândva la judecată”, a spus PS Ambrozie, accentuând că judecata lui Dumnezeu nu are logica relativismului lumesc, ci a dreptății unite cu iubirea.
Ierarhul a amintit și criteriul limpede al Judecătorului: „Străin am fost și M-ați primit; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.”
Forța familiei creștine într-o lume fără busolă
Într-un punct central al predicii, PS Ambrozie a denunțat deruta spirituală și morală a societății contemporane și presiunea pseudomodelelor promovate public, chemând credincioșii să ofere, prin viața lor, mărturia unei familii întemeiate pe credință, jertfă și responsabilitate.
„Într-o societate secularizată, aflată în derivă, cu pseudomodele care nu au nimic în comun cu familia tradițională, trebuie să arătăm forța familiei care naște sfinți prin mame sfinte, prin mărturisitoare, prin mame de voievozi, soții de voievozi, mame de mitropoliți și așa mai departe”, a subliniat ierarhul.
În același registru, Episcopul Giurgiului a arătat că sprijinul preotesei și atmosfera de credință din familie susțin lucrarea pastorală, iar mărturia concretă a familiilor cu mulți copii devine un mesaj public, fără retorică, prin însăși realitatea lor.
Capela nouă, un loc de rugăciune pentru copii și familii
Binecuvântarea capelei cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir a fost prezentată ca un semn de maturizare comunitară și ca o investiție duhovnicească în viitorul localității: un loc în care credincioșii să se roage, să se adune și să-și crească pruncii în rânduiala Bisericii.
„(…) Să existe un loc vrednic de rugăciune (…)”, a arătat ierarhul, mulțumind celor implicați și încurajând comunitatea să umple viața parohiei de prezență, rugăciune și sprijin pentru preoții slujitori.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, duminică, 15 februarie, în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, a Lăsatului sec de carne, după ce Episcopul Giurgiului a săvârşit Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în Parohia Poenari Enuță, din Protopopiatul Bolintin și a binecuvântat noua capelă ce a primit hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir:
”Preacucernici părinți, părinte protoiereu, părinte secretar, preacucernice părinte profesor Cristian, preacucernice părinte paroh George Ionel, doamnă preoteasă, domnilor consilieri, iubiți credincioși și credincioase,
Am venit cu mult drag în parohia dumneavoastră, pentru că de această comună și de bisericile din cuprinsul ei sunt foarte, foarte legat. Am sfințit biserica de peste drum, unde părintele profesor Cristian Constantin a făcut lucruri extraordinar de frumoase, datorită consilierilor care s-au implicat și și-au dorit ca, în vremea în care această biserică – ce se restaurează astăzi printr-un proiect național de reconsolidare și reabilitare – abia dacă se mai putea sluji în ea, să existe un loc vrednic de rugăciune.
Vă aduceți aminte că părintele cel bătrân, Dumnezeu să-i dea sănătate, se străduia să facă lucruri, alerga cu bicicleta, asemenea unui alt mare preot de la Bălășeni, Dumnezeu să-l ierte, care s-a prăpădit, și așteptam cumva să se petreacă schimbarea, momentul acesta atât de dorit de domniile voastre, de frățiile voastre, de comunitatea întreagă, în care m-ați implicat și pe mine. Vă aduceți aminte cât de greu s-a construit biserica de peste drum, o adevărată catedrală.
Mă uitam, la sfințirea de acolo, la botezul lui Nectarie, fiul părintelui Cristian Constantin. Mă uitam la biserică și o vedeam în ruină și îmi sângera inima și mă gândeam: „Doamne, după pensionarea părintelui Anton, pe cine vom aduce aici?” Și l-am remarcat pe părintele George Ionel Stan. L-am remarcat ca pe un tânăr studios. Dânsul nu este doar teolog, este și inginer, după cum cunoașteți. Dar, cum îmi spunea arhidiaconul Pavel Blaj, membru al Grupului psaltic „Tronos”, alături de colegii care au cântat astăzi, încă din seminar și din facultate părintele George Ionel s-a remarcat ca un tânăr studios, extrem de conștiincios și de serios, dar și foarte gospodar, foarte muncitor.
Atunci l-am identificat și, într-un fel, l-am monitorizat, l-am văzut crescând, am văzut cum s-a căsătorit cu doamna preoteasă, din Bolintin, mama celor trei copii – a lui Dimitrie și a celor două fetițe – pe care pe toți trei i-am botezat. Și, în momentul în care fructul a fost copt, l-am pus aici, la biserică, continuând activitățile pe care părintele Anton le-a făcut aici.
Dar nu mi-am imaginat că, într-un timp atât de scurt, va putea să deschidă un proiect de restaurare a acestei minunate biserici, care are o arhitectură frumoasă, caldă, și că va construi chiar această minunată capelă, o adevărată biserică, pe care noi am sfințit-o astăzi.
Sunt foarte bucuros și doresc să-i mulțumesc părintelui și doamnei preotese, deopotrivă, și dumneavoastră, celor care l-ați sprijinit pe părintele să ridice această capelă, unde să slujiți, să veniți să vă rugați pentru copii, pentru familii, și dumneavoastră să fiți demni că aveți o biserică la fel de frumoasă ca cea de peste drum.
Amândoi preoții de aici, vecini între ei, sunt doi oameni excepționali. Și pe unul, și pe altul i-am identificat. Pe părintele de vizavi, care era profesor, l-am remarcat că este un om de reală vocație, un adevărat profesor, recomandat de doamna profesoară Milica Dan, dacă o cunoașteți, de la Bolintin. Și atunci, cu multă atenție, am aruncat mreaja, așa cum arunca Mântuitorul, și l-am „pescuit”, știind că atât el, cât și părintele George au potențial pastoral, au o inimă milostivă și vor face lucruri frumoase.
Așa încât aici, în comună, la Poienari, amândoi preoții fac o lucrare pastorală foarte frumoasă. Sunt doi intelectuali fini, de excepție, și cred că sunteți bucuroși și mândri de preoții pe care îi aveți în localitate. Eu mă mândresc cu ei, pentru că îi consider fii mei duhovnicești.
Eu sunt călugăr, nu sunt căsătorit, nu am soție, nu am copii. Prin vocație sunt monah. Dar, paradoxal, cum spunea Sfântul Apostol Pavel, care și el a fost, înainte de vreme, un fel de monah, făcând parte dintr-o comunitate cu rânduială aproape monastică, spunea așa: „Fiii mei duhovnicești, sufăr durerile nașterii pentru fiecare dintre voi, până când Hristos va lua chip în voi.” Auziți cât de frumos!
El nu era femeie. Femeia, cu neclintitul ei destin de a perpetua viața, născând omul – cum spun poeții și filozofii –, mama fără de care nu ar exista universul acesta palpabil, vizibil. Și totuși el vorbește ca un bărbat adevărat, ca un bărbat desăvârșit.
Tot el spune: „Când eram copil, vedeam și gândeam ca un copil; acum văd ca un om desăvârșit.” Da, el vorbește despre durerile nașterii, metaforic. Doar femeile care au născut, care au dat viață, înțeleg ce înseamnă aceste cumplite dureri ale nașterii, despre care medicii și cunoscătorii genomului uman spun că bărbatul nu ar fi în stare să le suporte, nu ar rezista la aceste încercări ale nașterii.
Ori, Sfântul Apostol Pavel folosește această imagine a femeii care, atunci când îi vine ceasul să nască, se întristează din pricina durerilor, din teama nașterii, de a da viață și a aduce pe lume un copil din ființa ei, din făptura ei. Dar, spune Evanghelia, după ce a născut, a uitat toate acestea, toate suferințele, de bucurie că s-a născut om pe lume.
Cât de frumos ca un bărbat să vorbească despre maternitate și să folosească această imagine, să o transpună pentru a încerca să le arate oamenilor ce înseamnă nașterea în Hristos! Noi aici, în comunitate, și în Biserică, în general, preoții care suntem păstori de suflete și care încercăm să vă „pescuim” cu mreaja credinței, cu mesajul evanghelic, cu cel legat de mântuirea sufletelor, știm că omul nu are doar trup, cu nevoile lui esențiale, ci are și suflet, de care trebuie să ne îngrijim. De aceea venim la biserică, pentru a ne mântui sufletele.
Evanghelia de astăzi, a Înfricoșătoarei Judecăți, este foarte, foarte frumoasă. Este atât de profundă, încât mesajul acesta al judecății universale, după ce Mântuitorul va veni a doua oară întru slavă, la Parusie, ne pune pe gânduri. La a doua venire va așeza scaunul de judecată și El va fi în Deisis, Judecătorul suprem, având de-a dreapta pe Maica Domnului, Mijlocitoarea, și de-a stânga pe Sfântul Ioan Botezătorul.
Aceasta înseamnă Deisis, din limba greacă: rugăciune, mijlocire. Vedem pe icoanele vechi inscripția „Deisis”, adică închinare sau mijlocire; uneori icoana era și jertfă adusă de o familie pentru pomenirea ei, prin zugrăvirea și dăruirea unei icoane, așa cum faceți și dumneavoastră aici, în capela nouă, dăruind icoane. Părintele a așezat în capelă foarte multe icoane ale sfinților noi mărturisitori – pe părintele Stăniloae și pe ceilalți i-am remarcat – și vom dărui și noi un set de icoane ale sfintelor recent canonizate.
Dar să nu divagăm. Imaginea Înfricoșătoarei Judecăți i-a preocupat pe oameni din toate timpurile, cu precădere în Evul Mediu și în Renaștere. Cei mai mari pictori, Michelangelo, de pildă, au înfățișat scena Judecății într-o manieră proprie, așa cum vedea el judecata universală. Creatorul îi întinde mâna lui Adam – acele două mâini care au devenit o imagine iconică. Este o reprezentare artistică în care Dumnezeu Tatăl, reprezentat într-o formă antropomorfă, îi întinde mâna lui Adam.
Capela Sixtină este o minune artistică, dar nu este icoană în accepțiunea ortodoxă. În Ortodoxie avem reprezentări similare ca temă, însă după viziunea canonică, mistică, ortodoxă. La mănăstirile Bucovinei găsim unele dintre cele mai frumoase și mai faimoase reprezentări din lume. Lumea occidentală, chiar secularizată, cunoaște mănăstirile Bucovinei, iar Voronețul este la loc de cinste. Pe peretele dinspre apus, pe unde intră oamenii în biserică, este scena Înfricoșătoarei Judecăți.
Creștinii din toate timpurile s-au gândit, în momentele lor de trezire duhovnicească, că există o judecată supremă, pe care nu o fac oamenii în instanțe. Da, judecătorii – domnul Rareș Guță, care este avocat, știe cum merg lucrurile în instanță – și poate și dumneavoastră ați fost în instanță, voit sau nevoit, și ați văzut cât de relative sunt lucrurile acolo. Ele țin de competența avocatului care te reprezintă, de interpretări, de circumstanțe.
Însă la Judecata supremă, Dumnezeu este Judecătorul, Iisus Hristos, înconjurat de Maica Domnului și de Sfântul Ioan Botezătorul, care nu sunt judecători, ci mijlocitori, rugându-se pentru iertarea păcatelor și pentru mântuirea sufletelor. Sfinții Apostoli, însă, vor judeca lumea și sunt reprezentați pe tronuri, așa cum vedem în icoana de la Voroneț.
Această reprezentare ne ajută foarte mult pe noi, creștinii ortodocși, să înțelegem ce înseamnă judecata lui Hristos. Evanghelia lecturată astăzi parcă ne-a pus pe fiecare înaintea propriei conștiințe. Fiecare avem o conștiință – bună, dreaptă, uneori relativă sau laxă – dar din scena aceasta înțelegem că vom sta și noi cândva la judecată.
Aici, pe pământ, ne judecă oamenii. Ne îndreptățesc, ne bârfesc. Spun bătrânii: „E bine că m-au judecat oamenii, că mi-au mai spălat din păcate, să nu mă mai judece Dumnezeu.” Dar Dumnezeu nu judecă și nu osândește ca oamenii, pentru că este un Dumnezeu al iubirii.
În teologia romano-catolică, în reprezentările Judecății de Apoi, judecătorul este adesea înfățișat ca cel care pedepsește și înspăimântă. De aici, la unii pictori ai Renașterii, precum Hieronymus Bosch, apar imagini demonice care sperie. Spre deosebire de aceasta, teologia ortodoxă are o perspectivă moralizatoare, care te pune pe gânduri și te face să înțelegi că Dumnezeu nu zdrobește, nu pedepsește din răzbunare, nu vrea moartea păcătosului, ci vrea ca el să se întoarcă și să fie viu.
Ori noi trebuie să înțelegem din Evanghelia de astăzi niște lucruri extraordinar de frumoase. Mintea omului este complicată. Sfântul Ilie Cleopa – l-am văzut aici, în altar – spune așa: „Mintea strâmbă și lucrul drept îl vede strâmb.” De multe ori, judecățile omului sunt limitate, sunt strâmbe, sunt greșite, sunt relative.
Mântuitorul spune, Dumnezeu spune: „Judecățile Mele nu sunt ca ale voastre, oamenilor.” Și vedem cum judecă omul: hotărârile instanțelor, nedreptățile, deciziile omenești. Dar judecățile lui Dumnezeu sunt drepte. „Judecățile Mele sunt drepte, nu sunt ca ale voastre, oamenilor”, spune Dumnezeu, spune Iisus Hristos Cel întrupat.
Și vedeți cât de frumos vine Evanghelia de astăzi, în preajma începutului Sfântului și Marelui Post, și ne spune că judecata lui Dumnezeu nu este o judecată filozofică, sofisticată. Fiecare dintre noi, de multe ori, avem propria opinie, propria reprezentare despre judecată. Este interesant să stai de vorbă cu fiii duhovnicești și să vezi cum gândesc aceste lucruri. De pildă, cineva spunea că el nu mai poate ajunge în iad, pentru că toată viața lui pe pământ a fost un iad, o suferință continuă.
Evanghelia de astăzi este atât de limpede, încât poate fi înțeleasă de fiecare dintre noi. Auziți ce spune Judecătorul suprem, Iisus Hristos: „Străin am fost și M-ați primit; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.” Și le spune celor drepți: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu.”
Iar păcătoșii, sofiștii, filozofii, pătura aceea care dă lecții cu superioritate morală celor de jos, celor bisericoși, celor săraci, celor smeriți, către care privesc adesea fără empatie, făcând legi nedrepte împotriva poporului, într-un fel chinuindu-l, persecutându-l – cum au făcut persecutorii în primele veacuri ale creștinătății – prin taxe, prin impozite, prin nepăsare, prin tot ceea ce vedem că se întâmplă în societate…
Azi-dimineață, la „Viața spirituală”, am văzut un bizantinolog, profesor, teolog și filozof în același timp, care spunea lucruri extrem de profunde. Spunea că lumea de astăzi nu mai oferă nimic sigur. Oferă derută, confuzie, fantasmagorii, utopii. Nu oferă nimic pragmatic. Politica, ideologiile, promisiunile – sunt adesea lucruri superficiale.
Ce promite însă Biserica? Nu promite ceva al ei, ci transmite mesajul dintotdeauna al lui Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” Calea către prăpăd, către derută, către confuzie este largă și mulți merg pe ea. Calea cea strâmtă, care duce la viața veșnică, este calea Bisericii.
Biserica păstrează adevărul de credință revelat în Vechiul Testament și împlinit în Noul Testament. Biserica este cea care făgăduiește, în numele lui Hristos, viață veșnică. „Nu precum vă dă lumea vă dau Eu”, spune Iisus Hristos. Adică nu promisiuni deșarte.
Ceea ce ne dă Dumnezeu este extraordinar: bucuria nașterii lui Hristos în sufletul fiecăruia dintre noi, conștiința că suntem ai lui Hristos. Nu suntem ai lumii, nu suntem ai satanei, suntem ai lui Dumnezeu, născuți prin har.
De aceea veniți la biserică fără pomeni electorale, fără promisiuni deșarte. Există un pragmatism al creștinului ortodox care vede cum au trăit părinții lui, cum a rezistat lumea epidemiilor, crizelor, războaielor, sărăciei – și a rezistat datorită credinței. Credința le-a dat putere mărturisitorilor. Credința le-a dat putere femeilor mărturisitoare, prigonite, bătute, jignite, trimise în gulaguri, în deportări. Și ele spuneau doar atât: „Vede Dumnezeu, vede Dumnezeu.” Sfânta Magdalena de la Mălainița spunea acest cuvânt simplu. Sfânta Blandina de la Iași a făcut ani grei de temniță, a fost deportată, iar după ce a ieșit din închisoare spăla pavimentul la Catedrala „Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv” sau la „Sfântul Ierarh Iosif” din Iași, cu smerenie. După ani mulți de temniță, când a venit acasă, Securitatea o urmărea, iar copiii au alungat-o din casă.
Ați văzut ce spune Hristos? Un cuvânt greu de înțeles: „N-am venit să aduc pace, ci sabie.” În sensul că uneori chiar cei care au stat în trupul nostru, copiii pentru care ne-am jertfit viața, nu ne mai înțeleg. „Lasă, mamă, că nu știi. Știu eu mai bine.” Cât ești bun pe picioare, ești căutat; când nu mai poți oferi nimic, ești lăsat deoparte.
Unii așteaptă moștenirea, ca fiul risipitor, să-și ceară partea și apoi să risipească tot. Am văzut cazuri dramatice, relatate și în presă, în care bătrâni au fost abuzați sau chiar omorâți pentru avere. Realități dureroase.
Lucrurile acestea sunt complicate, pentru că fiecare dintre dumneavoastră veniți cu o experiență de viață, de familie, cu propria cunoaștere a lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții, cum spune Sfântul Dumitru Stăniloae.
Aveți o altă viziune asupra vieții. Ați crescut copiii și vreți ca ei să fie fericiți, să nu trăiască într-o lume fără busolă, să nu piardă verticala, cum spunea călugărița academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga, devenită maica Benedicta. Înțelepciunea aceasta și iubirea părinților și a bunicilor față de copii sunt totale, fără limite.
Sunt două lucruri opuse: ceea ce oferă lumea – care, în fond, nu oferă nimic trainic, cum spunea Petru Guran – și ceea ce oferă familia, familia creștină, evocată anul acesta împreună cu femeile sfinte, mărturisitoare, mucenițe, mame de ierarhi, soții de domnitori și voievozi, cuprinse în calendarul ortodox român.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, apropiindu-ne de pensie – deși glumesc adesea spunând că pensionarii sunt tinerii bursieri ai statului, adică primesc „bursă” pentru tot ce au muncit și pentru toate sacrificiile făcute – dobândim o viziune duhovnicească, holistică, asupra vieții copiilor noștri. Este foarte important ca această înțelepciune pe care o aveți dumneavoastră să o transmiteți tinerilor, pentru că ei cresc într-o lume în care ideologiile pot răsturna valorile: familia, castitatea, respectul față de neam, față de înaintași, față de cei care ne-au făcut ceea ce suntem astăzi. Suntem un stat național, suveran, liber și independent.
Am dat umanității insulina, Gerovitalul Anei Aslan, atâția cercetători valoroși. Trebuie să fim mândri – nu în sens arogant, ci în sensul conștientizării identității noastre. Să ne cunoaștem valorile și să ne amintim că Hristos spune și poporului născut din Evanghelie: „Nu te teme, turmă mică, căci Tatăl vostru a binevoit să vă dea Împărăția.”
Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să privim la cel sărac, la cel singur, la cel abandonat. Când ești puternic și pe picioarele tale, nu te interesează prea mult de ceilalți. Când vine bătrânețea, cu darurile ei – când metabolismul încetinește, apare osteoporoza, te vizitează „neamțul” cu nume greu, Alzheimer – atunci vezi lucrurile altfel. Atunci înțelegi mai bine cât de important este să fii milostiv, pentru că judecata va fi fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Și este atâta sărăcie și atâta nevoie în societate. Avem atâtea lucruri în plus în dulapuri, în dressinguri, în debarale. Trebuie să-i ajutăm pe cei săraci, pe cei singuri, pe cei abandonați, ca să ne mântuim.
Teologia ortodoxă spune limpede: Dumnezeu nu distruge pe nimeni, nu pedepsește din răzbunare. Sfântul Isaac Sirul spune să ne rugăm ca la judecată să biruiască mila lui Dumnezeu, iar nu dreptatea strictă. Iadul, în viziunea ortodoxă dezvoltată de Sfinții Părinți, nu este un foc material, ci chinul conștiinței celor care nu au făcut binele, care nu au trăit cum se cuvine.
La Voroneț, râul de foc din scena Judecății de Apoi izvorăște de sub jilțul Judecătorului suprem, Mântuitorul Iisus Hristos. Acolo sunt chemate neamurile la judecată. „Păgânii, care nu au lege, din fire fac ale legii”, spune Apostolul Pavel, având legea scrisă în inimile lor.
Acum vreo 30 de ani, am fost să iau binecuvântare de la Mitropolitul Daniel al Moldovei, astăzi Patriarh. Fascinat de scena Judecății de Apoi de la Voroneț, l-am întrebat despre un detaliu: în registrul de jos, lângă sânul lui Avraam și sufletele drepților, l-am văzut pe Sfântul Apostol Petru ținându-l de mână pe Sfântul Apostol Pavel, apostolul neamurilor, conducându-l spre Rai. Am întrebat: cum se explică?
Mi-a răspuns: „Nu știi cuvântul acela: «Păcatul meu înaintea mea este pururea»?” Sfântul Apostol Pavel nu a uitat niciodată că a fost prigonitor, că a trimis creștini la moarte, crezând că aduce jertfă lui Dumnezeu. La judecata particulară, când sufletul se desparte de trup, când conștiința se luminează și vedem tot ce am făcut, nu mai putem spune nimic. Conștiința ne mustră pentru răul săvârșit. Și atunci înțelegem adevărul vieții noastre.
Cerem iertare lui Dumnezeu, iar îngerul vine și ne duce la judecata particulară, după care urmează judecata universală, făcută și după consecințele faptelor pe care le-am săvârșit cât am trăit. De aceea judecata nu poate fi deplină imediat, pentru că, dacă eu am făcut rău, am blestemat, am făcut politici strâmbe și altele asemenea, trebuie să se vadă până la Parusie și consecințele faptelor mele, bune sau rele.
Dante Alighieri, scriitor medieval, a scris o operă despre iad, rai și purgatoriu. În această lucrare, tradusă târziu în limba română, apare un personaj feminin numit Beatrice. Dante, deși căsătorit, vorbește despre o femeie foarte frumoasă, plină de daruri, aproape descrisă ca o zeiță. Era fascinat de ea. Sunt pagini de o frumusețe poetică extraordinară, scrise într-un anumit metru antic, un fel de Shakespeare înainte de vreme. Am citit și recitit această operă, despre purgatoriu și despre viziunea catolică.
Noi nu credem în purgatoriu, într-un loc intermediar unde sufletele își ispășesc păcatele și apoi, prin rugăciuni sau indulgențe, ajung în rai. La un moment dat, citind mai atent, am descoperit că Beatrice nu era doar o femeie concretă, ci mai degrabă o stare, o stare paradisiacă, o reprezentare a tot ceea ce este frumos, bun și desăvârșit, a stării din paradis.
În biserică, preotul tâlcuiește Evanghelia, ne conduce prin învățătura Sfinților Părinți, prin Filocalie, ne deschide mintea. Drama lumii de astăzi este că omul modern își este sieși suficient: „eu știu tot, eu sunt cel mai bun”. Părerile despre noi înșine sunt subiective. De multe ori avem nevoie de cineva care să dea cu noi de pământ, să ne spună că greșim, că avem concepții de viață strâmbe, că păcătuim, că trebuie să iertăm. Acest om este duhovnicul, este preotul care, după cuvântul Apostolului, ceartă, mustră și îndeamnă.
Cine nu are duhovnic să alerge degrabă să-și caute unul, care să-l îndrume și să-l povățuiască. Pentru că preotul nu dă sfaturi din propria lui știință, din propria lui înțelepciune sau din aroganță, ci din harul lui Dumnezeu.
Într-o comunitate, unei femei i-a murit copilul. Este cea mai mare tragedie pentru un părinte să-și îngroape copilul. L-ai purtat în pântece, l-ai crescut, iar în disperarea ei femeia striga către preot: „Părinte, de ce mi-a luat Dumnezeu copilul?” Nu era o hulă, era un strigăt al durerii. Era copleșită, căzută, sfâșiată de suferință.
Și preotul, în loc să o ridice, i-a spus: „Dumnezeu ți l-a luat. Ce spui, femeie, hulești?” În astfel de momente, când nici noi nu avem răspunsuri sau soluții la problemele oamenilor, trebuie să ne rugăm. Când pare că nu mai există cale, Dumnezeu deschide o cale.
Iar preotul, când nu are cuvânt potrivit sau sfat, se roagă mult, iar Dumnezeu îi dă inspirație. Dumnezeu vorbește prin el. Tot ceea ce facem ca preoți, ca episcopi, facem în numele lui Dumnezeu. Harul este de la El.
Binecuvântăm în numele lui Dumnezeu. În spatele nostru este Hristos. Căutați să-L aveți pe Hristos în inima dumneavoastră, pe Dumnezeu în sufletul dumneavoastră, pentru că așa au crescut părinții noștri. Au fost amărâți, au fost necăjiți.
Noi suntem dintr-o familie modestă, patru copii. Pe vremea comunismului, părinții noștri lucrau în trei schimburi, și noaptea, și după-amiaza, iar noi, copiii, ne-am crescut aproape singuri. Într-o noapte, undeva în Prahova, gazul metan a venit cu putere și apoi s-a stins. Până dimineață, cei trei copii eram asfixiați. Tata a venit de la serviciu noaptea, spre dimineață. Când a intrat în casă, gazele au explodat, iar noi eram în comă, toți trei.
Ne-a luat și ne-a scos pe zăpadă, în curte, ca la țară. Până a venit ambulanța. Ne-au dus direct la spital, în comă, ne-au intubat, la Câmpina, pentru că era un oraș mic, ca și Bolintinul. În noaptea aceea, mama născuse al patrulea copil, o fată, Cristina, astăzi preoteasă, care sărbătorește 50 de ani de viață. Tata nu știa ce să facă: să stea lângă noi, care eram intubați și în comă, sau să meargă la mama, lăuză. Iar mama se bucura că s-a mai născut un copil, dar întreba de ceilalți copii, iar tata nu știa cum să se împartă. Numai Dumnezeu ne-a ținut.
Este un exemplu, mă iertați că vi l-am dat. Cred că sunt nenumărate exemple pe care familiile le-au trăit și doar Dumnezeu le-a dat putere. Să nu uitați de Dumnezeu, de Maica Domnului. Să fiți sănătoși întru mulți ani și fericiți. Doamne ajută!
Inima mea este plină de bucurie pentru ceea ce ați reușit să înfăptuiți aici, în localitatea dumneavoastră. Eforturile preacucernicului părinte paroh George Ionel Stan sunt remarcabile. Dumnezeu a făcut ca, prin strădaniile sale și ale familiei sale, să înceapă restaurarea acestei biserici, una importantă din punct de vedere istoric și arhitectural. Demersurile legate de restaurare și reabilitare au fost anevoioase.
Părintele paroh, cu sfatul, priceperea și implicarea nașului său de cununie, cel care i-a botezat cei trei copii – pe Dimitrie și pe cele două fetițe – a reușit să acceseze fonduri și să restaureze vechea biserică în care, cu siguranță, mulți dintre dumneavoastră ați fost botezați, v-ați cununat și v-ați încreștinat copiii. Este o mare realizare pentru comunitate, pentru că este un lucru îndeobște știut că, în societatea românească aflată parcă într-o tranziție continuă, singura instituție care mai oferă stabilitate, ajutor social și consolare este Biserica.
Biserica se implică prin numeroase programe de sprijinire a bătrânilor singuri și abandonați, a parohiilor de la țară, a copiilor cu risc de abandon școlar, din familii în care există violență domestică. Așa cum ați văzut în presă, sunt situații dramatice. Biserica are programe prin care ajută copiii și familiile vulnerabile.
Sunt multe parteneriate pe care Biserica Ortodoxă Română, numită de Eminescu „Maica neamului românesc”, le are cu instituții europene. S-au acordat burse pentru copii prin programe educaționale, inclusiv în proiecte în care și noi am fost implicați. Patriarhia a inițiat recent un proiect, cu sprijin european, coordonat de părintele profesor doctor Florin Marica, prin care peste 5.000 de copii primesc burse, sprijin și consiliere, în orașul Pantelimon, unde există o veche mănăstire închinată Sfântului Pantelimon.
Multe eparhii sărace sunt ajutate prin aceste programe. În cadrul adunărilor noastre bisericești, unde, după modelul șagunaian, două treimi sunt mireni – personalități ale societății românești – s-a arătat că Biserica a cheltuit peste 80 de milioane de euro pentru caritate și asistență socială.
Avem călugări și călugărițe care sunt medici. La Ploiești, într-o mănăstire veche, este un călugăr pe care eu l-am tuns în monahism, pe nume Pavel. Este medic, cadru universitar, face naveta de la mănăstire și predă și la Universitatea „Carol Davila”.
Avem călugărițe care sunt medici în aproape toate eparhiile, preoți de vocație cu dublă, chiar triplă specializare, sprijiniți îndeaproape și ajutați de preotese, care au, la rândul lor, pregătire superioară în varii domenii. Sigur că preotul, spre deosebire de noi, călugării, are nevoie de suportul familiei sale, are nevoie de înțelegerea preotesei.
Iar în cazul celor două familii, a părintelui Constantin și, în primul rând, a părintelui George Stan, care l-a depășit deja pe părintele – are trei copii, iar acum îl așteaptă pe al patrulea – sunteți, doamnă, mamă eroină. Și ne mândrim tare, tare mult cu dumneavoastră.
Într-o societate secularizată, aflată în derivă, cu pseudomodele care nu au nimic în comun cu familia tradițională, trebuie să arătăm forța familiei care naște sfinți prin mame sfinte, prin mărturisitoare, prin mame de voievozi, soții de voievozi, mame de mitropoliți și așa mai departe. De aceea, anul acesta, 2026, Anul milei Domnului, este închinat familiei creștine.
Trebuie să contrapunem propagandei îndreptate împotriva familiei ceea ce este familia firească, naturală, formată dintr-un bărbat și o femeie, care naște copii, îi crește și îi educă de mici în credință, în dragoste față de neam și față de țară, în respect față de bătrânii țării. Acești copii vor fi stâlpii de mâine; ei sunt speranța noastră.
Mesajul pe care, poate fără să vă dați seama, l-ați trimis deja lumii și societății românești este acesta: să se perpetueze și să se promoveze valorile nepieritoare legate de familie, de neam și de țară, de empatie, într-o lume tot mai secularizată.
Astăzi am venit cu multă bucurie. Îi mulțumesc părintelui protopop Ioan Emanuel Suparu, părintelui secretar și fraților care au slujit împreună cu noi, părintelui consilier dr. Nicolae Barbu de la Palanca, părintelui Adrian Cristescu de la Icoana, care a restaurat o biserică abandonată și a făcut lucruri extraordinare.
Am văzut la „Viața spirituală” un preot, profesor universitar, doctor cu studii în străinătate, slujind într-o parohie din Dâmbovița. Este artist în arta metalurgiei, face candelabre, porți forjate, are o forjă întreagă și lucrează fierul. Când i-am văzut mâinile, am zis: „Doamne, ce oameni are țara aceasta!” Televiziunile, în căutare de rating, nu promovează astfel de exemple.
La țară, preotul face totul. Vă spun o poveste, pe care o las deschisă. Povestea familiei cu patru copii în comă – ca să vă gândiți dumneavoastră ce s-a putut face din acei copii. Una este preoteasă și are grijă de sute de bătrâni într-un așezământ, la Mislea. Altul este profesor, cu două licențe, într-o școală militară la Breaza. Sora cea mare, care ne-a crescut și ne-a altoit pe toți, este o femeie deosebită, acum la pensie, bucurându-se de copii. Familia este totul.
În satul nostru de munte, Urleta, era un preot de o frumusețe sufletească rară: gospodar, înțelept, școlit. Aveam o biserică veche, mănăstirească, din anul 1700. În comunism, a început să ridice cea mai mare biserică de pe Valea Prahovei. Securitatea îl urmărea și l-a întrebat: „Ce faci, părinte, faci biserică?” „Nu, ridic un schelet peste cea veche, monument istoric, ca să nu se dărâme”, a răspuns el.
Scheletul a prins formă, din structuri grele de beton, a pus acoperișul, iar când au vrut să intervină, era deja prea târziu. Satul a apărat biserica. Cu diplomație, a mutat biserica veche de lemn și a așezat-o la locul ei, iar noua biserică a rămas ca o adevărată catedrală.
Preotul satului cunoștea fiecare familie, știa cine este de pământ, cine este venit de peste munți, cine s-a născut acolo. A aliniat cimitirul, a făcut o monografie a localității. Noi am crescut la biserică, privind la preotul nostru, care, la peste 90 de ani, lăcrima când încerca să vorbească.
Ce a făcut acest mare preot? A ținut la școală copii săraci. Îngrijea văduvele satului. Ne trimitea cu coșuri de mâncare la pictorul care zugrăvea biserica, în plin comunism. Lumea mai bârfea, dar el a crescut mulți copii, care au ajuns academicieni și oameni mari.
Pe marele Marin Constantin, fondatorul corului „Madrigal”, copil orfan de război, l-a ținut în școală preotul satului. În comunism, acel copil a ajuns să ducă numele României până în Japonia și în toată lumea.
Așa lucrează Biserica, prin oameni. Așa lucrează familia. Și așa se nasc valorile care rămân.
Dar vedeți că toate aceste lucruri dumneavoastră le trăiți. Când vedeți un preot în care vă puneți încrederea, îl urmați. Trebuie să fiți fericiți. Astăzi este un moment de mare împlinire.
Vă felicităm pe dumneavoastră, pe doamna preoteasă, pe părintele vecin de aici, care și-a ales sfintele ocrotitoare. Îi binecuvântăm pe copiii dumneavoastră, pe Nectarie, finul meu, pe care l-am botezat, pe ceilalți copii ai doamnei preotese Mădălina. Sigur, au mai rămas locuri necompletate pe aici; cu siguranță le veți trece în icoană. Oricum, sunteți o icoană vie a familiei. Cinste dumneavoastră și părintelui, de asemenea!
Pentru parohie vă oferim aceste icoane ale sfintelor canonizate și proclamate ca sfinte, ale căror vieți sunt paradigmatice. Să umpleți pereții acestei minunate capele cu chipurile lor. Vă felicităm și vă dorim sănătate.
Mulțumiri alese și părintelui profesor Costel Burlacu, nașul dumneavoastră, fără de care, cu siguranță, nu ați fi reușit atât de multe lucruri frumoase. Le mulțumim și domnilor de la Tronos, care au cântat atât de frumos. Să umpleți biserica de copii și de nepoți. Mă uitam la minunea aceea mică de acolo – cât de cuminte a stat! Să vă trăiască! Să vă bucurați de copii și să-i ocrotiți cât puteți de relele lumii acesteia.
Eu sunt cel care vă mulțumesc astăzi, pentru faptul că preoții dumneavoastră tineri sunt ajutați și înțeleși de dumneavoastră. Ei sunt păstorii sufletelor voastre, chiar dacă pot fi copiii sau nepoții dumneavoastră.
Să ne țină Dumnezeu pe toți în credință, cu sănătate, și să ne mântuim cu toții, să ne vedem în Împărăția lui Dumnezeu. Amin. Doamne ajută!”
