În ajunul primei sărbătoriri a Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, joi seara, 27 noiembrie 2025, la biserica „Sfântul Mare Mucenic Arhidiacon Ștefan și Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop” din municipiul Giurgiu, Preasfințitul Părinte Ambrozie a săvârșit, alături de un ales sobor de preoți, slujba Vecerniei unită cu Litia.
Lăcașul de cult, ridicat în ultimii ani prin osteneala familiei Guțu, a familiei părintelui paroh Andrei Bufnea și a fiilor duhovnicești ai parohiei, a devenit în această seară loc de adunare pentru credincioșii veniți la privegherea în cinstea noului sfânt mărturisitor al neamului românesc.
„Iubiți credincioși, îngăduiți-mi să vă spun încă de la început că mă bucur foarte mult că aici, la parohia „Sfântul Ștefan”, o biserică ridicată în ultimii ani prin zbaterile familiei Guțu și, în mod deosebit, ale familiei părintelui Andrei Bufnea și ale fiilor duhovnicești, ați venit în seara aceasta de priveghere la hramul Sfântului Arsenie Boca, mărturisitorul atât de multor părinți duhovnicești, păstorii Sfintelor Altare”, a spus PS Ambrozie.
An aniversar pentru Biserica Ortodoxă Română: 100 de ani de Patriarhat și 140 de ani de Autocefalie
În cuvântul său de învățătură, ierarhul a așezat sărbătoarea Sfântului Arsenie în contextul jubiliar al Bisericii Ortodoxe Române:
„Anul acesta, 2025, anul Domnului, este un an binecuvântat, un an în care sărbătorim cei 100 de ani de Patriarhat ai Bisericii Ortodoxe Române și 140 de ani de Autocefalie.”
Preasfinția Sa a arătat că atât clericii, cât și credincioșii au fost chemați în acest an să fie nu doar spectatori, ci participanți activi la viața Bisericii:
„Îmi displace foarte mult cuvântul acesta prin care se spune că preotul a asistat, ierarhul a asistat, credincioșii au asistat la sfintele slujbe. Dumneavoastră sunteți o comunitate activă, care nu asistă, pentru că nu se află prezentă la un spectacol de operă sau de operetă, oricât de frumos și meșteșugit ar fi el, ci obștea aceasta este obște rugătoare, care, împreună cu clericii — indiferent de rang — se roagă pentru mântuirea sufletului.”
Ierarhul a amintit și de șirul canonizărilor din ultimele decenii, după perioada de tăcere forțată din timpul regimului comunist:
„Trebuie să știți că în perioada comunistă, din anul 1955, nu se mai făcuse o recunoaștere a sfințeniei vieții unui părinte sau unui cuvios. Din 1955 până în 1992 nu s-au mai făcut canonizări. Și iată, din 1992, Întâistătătorul Bisericii noastre, vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist, și apoi actualul Întâistătător, au trecut în rândul sfinților, după criteriile canonice după care se analizează sfințenia vieții unui om — fie laic, fie ierarh, fie mărturisitor, cuvios sau pustnic.”
Modele de mărturisire: preoți de mir și mari duhovnici ai neamului
PS Ambrozie a subliniat că sfințenia nu aparține doar monahilor, ci și preoților de mir și credincioșilor care își trăiesc credința până la capăt:
„Sigur că această conștiință a Bisericii ne face și pe noi, clericii, nu doar pe călugări — în mod deosebit, despre care se crede că doar ei, doar monahii, persoanele consacrate, au un apetit, o dragoste aparte pentru viața monahală. (…) Canonizarea unor preoți mari, care au avut viață de familie, cum este părintele Ilie Lăcătușu, părintele Constantin Sârbu sau Ilarion Felea, ca și părinții Dometie cel Milostiv sau Calistrat de la Timișeni și mulți, mulți alții, sunt repere de viață și de mărturisire atât pentru călugări, cât și pentru preoții de la parohie.”
În acest context, ierarhul a evocat figura exemplară a părintelui Constantin Sârbu, preot mărturisitor al Capitalei:
„Într-o perioadă foarte grea, foarte dificilă, a ridicat — cu sprijinul autorităților de stat, în vremea dictaturii întunecoase — biserica de la Pasajul Muncii. A fost condamnat la ani grei de temniță… Lua cartea de telefoane la întâmplare și spunea: „Bună ziua, sunt preotul Constantin Sârbu. Mergeți la biserică? Vă spovediți? Vă împărtășiți? Aș vrea să vă vizitez.” Și așa prindea pe unii care nu mai mergeau la biserică.”
De asemenea, PS Ambrozie a amintit de părintele Ilie Lăcătușu și de lucrarea sa de la Cucuruzu și Răsuceni, precum și de părintele Liviu Galaction și de alți mari preoți mărturisitori ai secolului XX.
Despre Sfântul Arsenie Boca și canonizarea sa
O parte consistentă a predicii a fost dedicată Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, a cărui primă prăznuire oficială o așteaptă Biserica în ziua următoare.
„Cred că nu este un credincios — și mai ales un cleric, indiferent de treaptă — care să nu cunoască măcar câte ceva din viața părintelui nostru Arsenie Boca. Nu cred să fi existat, în perioada contemporană, un sfânt asupra căruia să se fi iscat atâtea discuții, atâtea dezbateri, atâtea controverse legate de canonizare, de sfințenia vieții lui sau de faptul că ar fi putut avea greșeli.”
Ierarhul a amintit hotărârea Sfântului Sinod din 4 februarie 2025, prin care Arsenie Boca a fost trecut în rândul sfinților, precum și proclamarea oficială din zilele de 11–12 iulie, la Prislop:
„La mănăstirea de la Prislop, astăzi, se face proclamarea canonizării. După rânduielile canonice, în preziua canonizării se face ultima slujbă de parastas, de iertare a păcatelor celui care a trecut în lumea veșniciei.”
PS Ambrozie a vorbit și despre perioadele de prigoană, despre exilul forțat al părintelui Arsenie la Drăgănescu și despre „capela Ortodoxiei” pictată acolo:
„Părintele a pictat în satul Drăgănescu, în biserica Sfântului Nicolae, o adevărată „capelă a Ortodoxiei”, în culori pastelate, o lecție teologică în imagini. Și această pictură a stârnit controverse, ca și canonizarea sa.”
„Degeaba îmbătrânim, dacă am trecut ca gâsca prin apă…”
Momentul central al cuvântului, care a dat și titlul predicii, a fost chemarea la responsabilitate duhovnicească, adresată atât clericilor, cât și credincioșilor:
„Preotul se dezvoltă foarte frumos, dar zice un cuvânt din Vechiul Testament: cei bătrâni sunt cinstiți nu pentru numărul anilor, ci adevărata înțelepciune la om este o viață neîntinată. Degeaba îmbătrânim, dacă am trecut ca gâsca prin apă și nu ne rugăm și nu postim și nu avem ceva de oferit lumii.”
Preasfinția Sa a arătat că și mirenii au o responsabilitate uriașă în Biserică:
„Dumneavoastră, mirenii, aveți o experiență de viață, un suport emoțional și chiar fizic, iar preotul trebuie să găsească răspuns, în scaunul spovedaniei, la toate problemele pe care omul contemporan le are. Omul de astăzi are foarte multe probleme extrem de nuanțate și diversificate. Preotul nu le rezolvă întotdeauna numai prin știință academică, ci mai ales prin credință și prin rugăciune.”
Biserica – comunitate vie, care naște sfinți
În încheierea cuvântului, PS Ambrozie a chemat credincioșii la o conștiință vie a apartenenței la Biserica lui Hristos:
„Este foarte important să avem această conștiință că facem parte dintr-o Biserică mărturisitoare care naște sfinți. Indiferent — nu doar călugării devin sfinți în mănăstire, ci și preoții de mir, și mirenii care își trăiesc credința până la capăt.”
La finalul slujbei, ierarhul a mulțumit părintelui paroh și credincioșilor, binecuvântând pe toți cei prezenți și încredințându-i ocrotirii Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop în această primă prăznuire oficială a sa în Biserica Ortodoxă Română.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie în seara zilei de joi, 27 noiembrie 2025, în ajunul primei sărbătoriri a Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, la biserica Sf. M. Mc. Arhid. Ștefan și Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop din municipiul Giurgiu, unde, alături de un ales sobor de preoți, a săvârșit slujba Vecerniei unită cu Litia:
”Iubiți credincioși, îngăduiți-mi să vă spun încă de la început că mă bucur foarte mult că aici, la parohia „Sfântul Ștefan”, o biserică ridicată în ultimii ani prin zbaterile familiei Guțu și, în mod deosebit, ale familiei părintelui Andrei Bufnea și ale fiilor duhovnicești, ați venit în seara aceasta de priveghere la hramul Sfântului Arsenie Boca, mărturisitorul atât de multor părinți duhovnicești, păstorii Sfintelor Altare.
Este un prilej pentru mine de a ne reaminti fiecare dintre noi — clericii în mod deosebit, dar nici dumneavoastră nu rămâneți la urmă, credincioșii noștri buni, care sunteți “aminul” și sprijinul Bisericii — de faptul că anul acesta, 2025, anul Domnului, este un an binecuvântat, un an în care sărbătorim cei 100 de ani de Patriarhat ai Bisericii Ortodoxe Române și 140 de ani de Autocefalie.
Anul acesta, atât clericii, cât și dumneavoastră, credincioșii, ați avut ocazia să fiți martori și chiar să participați – îmi displace foarte mult cuvântul acesta prin care se spune că preotul a asistat, ierarhul a asistat, credincioșii au asistat la sfintele slujbe – dumneavoastră sunteți o comunitate activă, care nu asistă, pentru că nu se află prezentă la un spectacol de operă sau de operetă, oricât de frumos și meșteșugit ar fi el, ci obștea aceasta este obște rugătoare, care, împreună cu clericii — indiferent de rang — se roagă pentru mântuirea sufletului. Așadar, ați urmărit toate activitățile pe care Sfânta noastră Biserică le-a organizat în cuprinsul granițelor ei. Aceasta nu înseamnă doar eparhiile din țară, ci știți că românii sunt constituiți în alte mitropolii, arhiepiscopii și episcopii dincolo de granițe și chiar dincolo de fruntarile țării și ale oceanelor.
Cu siguranță că fiecare dintre noi am făcut acest exercițiu de a ne aminti de idealul pe care înaintașii noștri, primii regi ai României, apoi Biserica — constituită ca Patriarhie, fiind autocefală și ulterior fiind ridicată, cu binecuvântarea și recunoașterea autorităților ecleziastice de la Constantinopol, la treapta de Patriarhie — l-au consolidat.
A fost o ocazie să ne aducem aminte, după anii ’90, de primele canonizări care s-au făcut. Trebuie să știți că în perioada comunistă, din anul 1955, nu se mai făcuse o recunoaștere a sfințeniei vieții unui părinte sau unui cuvios. Din 1955 până în 1992 nu s-au mai făcut canonizări. Și iată, din 1992, Întâistătătorul Bisericii noastre, vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist, și apoi actualul Întâistătător, au trecut în rândul sfinților, după criteriile canonice după care se analizează sfințenia vieții unui om — fie laic, fie ierarh, fie mărturisitor, cuvios sau pustnic.
Aceste criterii nu sunt unele subiective, ci ele sunt cuprinse în cărțile de drept canonic. Preoții și astăzi se uită și studiază, în ani mulți de școală, de seminar, apoi de facultate, masterat și studii academice în școala doctorală, Dreptul canonic al părintelui Ioan Floca. Acolo, între multe lucruri legate de dreptul canonic și de dreptul bisericesc, sunt și criteriile după care sfințenia vieții unui om este recunoscută prin această canonizare, această trecere în rândul sfinților, cu alcătuirea slujbelor, cu fixarea zilei de pomenire și a celor ce decurg de aici: acatistele, paraclisele.
Noi, anul acesta, ne-am bucurat de trecerea în rândul sfinților a încă 16 nevoitori — preoți, călugări — și chiar călugărițe, care vor fi trecute anul viitor: cuvioase măicuțe de la mănăstirile Țigănești, Pasărea și altele, care s-au nevoit în pământul românesc al Voivodinei.
Sigur că această conștiință a Bisericii ne face și pe noi, clericii, nu doar pe călugări — în mod deosebit, despre care se crede că doar ei, doar monahii, persoanele consacrate, au un apetit, o dragoste aparte pentru viața monahală. Părintele Nicolae arhimandritul, starețul schitului și eclesiarhul catedralei, zilele trecute, la Comana, la sinaxa părinților stareți monahi, a vorbit foarte frumos despre vocația vieții monahale. Dar canonizarea unor preoți mari, care au avut viață de familie, cum este părintele Ilie Lăcătușu, părintele Constantin Sârbu sau Ilarion Felea, ca și părinții Dometie cel Milostiv sau Calistrat de la Timișeni și mulți, mulți alții, sunt repere de viață și de mărturisire atât pentru călugări, cât și pentru preoții de la parohie.
Dacă ar fi să amintim despre părintele Constantin Sârbu, care într-o perioadă foarte grea, foarte dificilă, a ridicat — cu sprijinul autorităților de stat, în vremea dictaturii întunecoase — biserica de la Pasajul Muncii. Părintele a fost condamnat la ani grei de temniță și îmi aminteam din relatările preoților care l-au cunoscut — și astăzi sunt conducători de doctorat, precum părintele Vasile Gordon — că acest preot lua cartea de telefoane la întâmplare și alegea un număr și îl suna pe cel de acolo: „Bună ziua, sunt preotul Constantin Sârbu. Mergeți la biserică? Vă spovediți? Vă împărtășiți? Aș vrea să vă vizitez.” Și așa, în această notă, în acest năvod, prindea pe unii care în perioada comunistă nu mergeau la biserică, din diferite motive, din pricini binecuvântate sau nu. Unii îl jigneau, îl apostrofau, dar părintele mergea prin casele lor și îi ajuta pe mulți dintre ei.
A făcut mulți ani de temniță grea, după care s-a întors și abia dacă i s-a dat o biserică mică, abandonată în Capitală, în perioada foarte grea în care a păstorit vrednicul de pomenire Patriarhul Iustinian. S-a proslăvit în curtea Bisericii Sapienței din Capitală și ieșea mir din mormânt și mireasmă duhovnicească. Un mare făcător de minuni, ca și părintele Ilie Lăcătușu. Aceștia doi, ca și Ilarion Felea, cum spuneam, au fost preoți căsătoriți, au avut familii. Și părintele Liviu Galaction, la fel, a fost un mare teolog și un mare mărturisitor. Moaștele sale, trupul său, nu s-au descoperit până astăzi, dar el este cinstit în rândul sfinților. Una dintre bisericile orașului și ale eparhiei noastre, biserica pe care a ctitorit-o părintele profesor Liviu Mihail, poartă hramul acesta al lui Liviu Galaction.
Așadar, noi nu suntem simpli observatori. Noi nu asistăm la viața Bisericii, pentru că noi suntem în această dinamică a vieții Bisericii. Biserica se află într-o continuă lucrare duhovnicească prin preoții ei, prin ierarhii ei, prin preoții de la parohie. Și ar fi păcat să nu ne aducem aminte de jertfele lor, de mărturisirea lor.
Părintele Ilie Lăcătușu, ca și părintele Arsenie Boca, care a stat aproape 15 ani pe malul lacului de la Mihăilești, acolo unde au fost dărâmate biserici, unde au fost translatate mormintele celor de acolo, ca să se poată face barajul acela, lacul de acumulare de la Mihăilești — în satul Drăgănescu, aproape 15 ani părintele a pictat. Asemenea, părintele Ilie Lăcătușu, care a stat la Cucuruzu, în localitatea Răsuceni, la fel, aproape 15 ani — și unii, și alții au fost canonizați anul acesta.
Noi am restaurat biserica de la Cucuruzu și este îmbucurător pentru mine că pot să vă vestesc, pot să vă mărturisesc, că foarte mulți dintre oamenii săraci de acolo, din satele care formează comuna de astăzi Răsuceni, își amintesc de pastorația părintelui Ilie Lăcătușu, de minunile pe care le-a făcut, și mulți dintre aceștia merg la cimitirul său, la cavoul său, ca să îi ceară ajutorul.
Am lăsat la urmă pe cel pe care îl prăznuim astăzi, la ceas de vecernie, pe părintele Arsenie Boca. Cred că nu este un credincios — și mai ales un cleric, indiferent de treaptă, monah sau preot de mir — care să nu cunoască măcar câte ceva din viața părintelui nostru Arsenie Boca. Nu știu, dumneavoastră să mă corectați sau să mă ajutați dacă greșesc, poate, spunând că nu a existat, în perioada contemporană, un sfânt asupra căruia să se fi iscat atâtea discuții, atâtea dezbateri, atâtea controverse legate de canonizare, de sfințenia vieții lui sau de faptul că ar fi putut avea greșeli.
Sunt multe lucruri de spus despre părintele Arsenie Boca, care a fost canonizat în ședința Sfântului Sinod din 4 februarie anul acesta, iar proclamarea s-a făcut în 11–12 iulie, odată cu Sfântul Paisie, când este prăznuit Sfântul Paisie Aghioritul. Dar trebuie să ne gândim că la mănăstirea de la Prislop, astăzi, se face proclamarea canonizării. După rânduielile părintelui Ioan Floca, în preziua canonizării — adică a vestirii sfințeniei și proclamării unui sfânt — se face ultima slujbă de parastas, de iertarea păcatelor celui care a trecut în lumea veșniciei.
La Deva, astă-seară, la Prislop, sunt foarte, foarte mulți, în Hunedoara, sunt foarte mulți credincioși și ierarhi prezenți. Noi am ales să rămânem aici, pentru că pe harta aceasta a României — care începe cu mănăstirea Prislop, continuă cu Sâmbăta de Sus și poate nu se sfârșește prin cei 15 ani de pastorație pe care părintele Arsenie Boca, noul mărturisitor, i-a făcut la Drăgănescu, fiind oprit de autoritățile de stat și, implicit, de cele ecleziastice de a mai predica.
Ori părintele a pictat în satul Drăgănescu, în biserica Sfântului Nicolae, unde astăzi un ucenic de-al său, părintele profesor doctor Lucian-Răzvan Petcu, este paroh. A pictat o adevărată „capelă a Ortodoxiei”, cum este numită, în culori pastelate, o adevărată lecție teologică. Pictura aceasta a stârnit controverse, ca și canonizarea sa.
Pentru că părintele, fiind foarte pregătit — el a fost un copil sărac, din Vața, din ținutul pădurenilor, și sigur, părinții s-au despărțit și a rămas orfan de mic — a fost foarte, foarte sărac, și l-a crescut Biserica. Intrând la facultate, el a avut un ocrotitor pe Mitropolitul Nicolae Bălan, una dintre personalitățile mari ale Ardealului, care l-a ținut la Facultatea de Medicină, la Arte Frumoase din Capitală și apoi la Teologie.
Tot Mitropolitul Nicolae Bălan l-a trimis în Sfântul Munte Athos; a stat la chilia Sfântului Ipatie. Mulți dintre dumneavoastră știu — părintele s-a întors acum cu pelerinii de la Athos. Acolo a trăit Sfântul Arsenie, a cunoscut părinți, a avut revelații; i s-a arătat Sfântul Serafim de Sarov și a venit de acolo cu manuscrise. Avea mandat de la părintele — Sfântul de acum — Dumitru Stăniloae, ca să aducă Filocalia de acolo și să o traducă.
A fost un mare sfânt. Dar pentru că, în perioada tinereții lui, era preocupat de arte frumoase, de medicină, de… chiar de, mă rog, cum sunt tinerii de astăzi, care au și altfel de experiențe decât cele strict canonice, mulți i-au pus la îndoială ortodoxia credinței, spunând că era atins de teosofia lui Steiner, că ar fi practicat, mă rog, științe oculte și așa mai departe; că avea darul acesta de a proroci, de a cunoaște sufletele și o privire adâncă. Și atunci mulți — foarte mulți, chiar dintre cei rătăciți dintre ortodocși — au încercat ca, în felul acesta, să-și sprijine învățăturile greșite.
De aceea sunt ani de zile de studiu, în comisia canonică a Sfântului Sinod, prin care s-au analizat, de către profesori, ortodoxia credinței părintelui Arsenie Boca. Și iată, după atâtea dezbateri și după canonizarea sa, trecerea în rândul sfinților, cu zi de prăznuire chiar la ziua mutării la cele veșnice, încă sunt discuții și mulți se îndoiesc despre sfințenia părintelui Arsenie Boca.
Fapt este că părintele Arsenie ajută foarte, foarte mult. A avut o viață în care a fost alungat din Sâmbăta de Sus pentru că venea o mare de lume după el acolo și a format foarte multe personalități monahale părintele Arsenie Boca. Apoi, ulterior, după ce s-au desființat mănăstirile în 1959, prin Decretul 410, foarte mulți dintre călugări au fost alungați din mănăstiri. Leonida Plămădeală, care a devenit marele cărturar ce l-a precedat pe Bartolomeu Anania — Mitropolitul Antonie Plămădeală — a fost și el unul dintre cei pe care părintele Arsenie Boca l-a ocrotit, ca și pe părintele Nicolae Bordașiu, pe care noi l-am avut aici, la Giurgiu, de la Biserica Sfântul Silvestru. O mare personalitate. Și ar fi păcat ca noi, clericii de astăzi, să nu le cunoaștem viața, să nu le urmăm credința și să fim și noi mărturisitori.
De multe ori spuneam că vremurile de astăzi i-au făcut pe credincioși să fie de multe ori îndoielnici, să nu mai participe la viața Bisericii, să arate un vădit dezinteres față de bisericire, față de participarea la viața Bisericii, cu tot ce presupune aceasta — o implicare asumată a familiei, a vorbirii în public despre credință, despre Ortodoxie. Mântuitorul spune: „Și îmi veți fi Mie mărturisitori în acest veac de acum desfrânat și păcătos. Cel ce se va rușina de Mine — spune Mântuitorul — în acest veac de acum desfrânat și păcătos, și Eu mă voi rușina de el când voi veni.”
Preotul de astăzi — uitați câți preoți tineri, cu foarte multă pregătire, îi știu pe fiecare în parte și le admir activitatea — și mă bucur, pentru că fiecare preot care este păstor duhovnicesc trebuie să facă față provocărilor secularizării din societatea contemporană de astăzi. Oamenii de astăzi nu mai sunt ca pe vremea părintelui Arsenie, când treceau munții și mergeau la Sâmbăta de Sus și erau găzduiți prin case sau dormeau prin păduri și cântau pricesne Maicii Domnului, iar părintele le cunoștea viața și îi încuraja pe fiecare.
Nu știu dacă ați văzut, în mărturiile pe care le-a adunat Trinitas TV, bătrânii care povesteau că l-au cunoscut — copii fiind — sau părinții lor, pe părintele Arsenie. Ce chipuri frumoase și luminate au oamenii de altădată!
Revenind la preotul de astăzi: preotul de astăzi nu poate să trăiască într-o bulă — dacă ar fi să folosim limbajul acesta al societății consumiste — într-o bulă ideologică. Tu nu trăiești într-o bulă, trăiești într-o parohie. Dar parohia nu e formată numai din bătrâni, care se gândesc că mor mâine și, când ești mai aproape de moarte, spre deosebire de cel tânăr, nu ți se pare că moartea e o farsă.
Când ai câte o revelație și te gândești că mori, că odată cu tine se încheie lumea, ți se pare că e o farsă, că cineva îți face o farsă și că e un coșmar din care nu te poți trezi. Dar moartea vine și nu ia pe alese, nu ia doar pe cei mai bătrâni, pentru că nu are o listă după care să ia.
E foarte important. Vedeți, un alt sfânt părinte, Arsenie Papacioc, spunea: „Dacă tinerețea ar ști, dacă bătrânețea ar putea.” Această știință vine nu numai din cultură, din educație, ci și din experiența vieții pastorale — în cazul preoților, al călugărilor — și prin experiența de viață a mirenilor. Și atunci, pe măsură ce trecem de la pubertate la adolescență, de la adolescență la maturitate, de la maturitate, mai târziu, la vârsta seniorului, atunci vedem lucrurile altfel. Suntem mult mai înțelegători și cu generațiile care vin din urmă.
Preotul se dezvoltă foarte frumos, dar zice un cuvânt din Vechiul Testament: cei bătrâni sunt cinstiți nu pentru numărul anilor, ci adevărata înțelepciune la om este o viață neîntinată. Degeaba îmbătrânim, dacă am trecut ca gâsca prin apă și nu ne rugăm și nu postim și nu avem ceva de oferit lumii.
Dumneavoastră, mirenii, aveți o experiență de viață, un suport emoțional și chiar fizic, iar preotul trebuie să găsească răspuns, în scaunul spovedaniei, la toate problemele pe care omul contemporan le are. Și, credeți-mă, omul contemporan de astăzi are foarte multe probleme extrem de nuanțate, diversificate. Preotul nu le rezolvă întotdeauna numai prin știință academică, dar mai ales prin credință și prin rugăciune. Și constați — și ești surprins — de harul care lucrează prin tine, duhovnicul, ierarhul, preotul, cum îți dă Dumnezeu în rugăciune, pentru că ai compasiune, milă pentru cel căzut. Îți dă Dumnezeu niște sfaturi care nu vin nici din tine, nici din lume, și îl ridici pe cel căzut.
Așa a fost părintele Arsenie. Și cred că Dumnezeu i-a dat darul acesta de înainte-vedere pentru că a fost prigonit, a fost alungat din mănăstire, nu mai avea voie să predice, nu mai avea voie să slujească. Și în 1985 s-a retras — spuneam că a pictat la Drăgănescu — dar a făcut o casă în Sinaia, pe strada Tirul cu porumbei, și acolo, în acea casă, a pus niște rânduieli. Acolo e o mănăstire, dar, de fapt, acea mănăstire nu aparține canonic de nimeni, pentru că părintele Arsenie și-a dat seama, prin ceea ce a trecut, fiind alungat din mănăstire și așa mai departe…
Toată lumea insistă asupra faptului că nu a fost caterisit. E adevărat, nu a fost caterisit, dar oprirea de la slujire uneori e mai grea decât caterisirea. Și atunci, la Sinaia, aduna câte 12 călugărițe și, printr-un testament care se transmitea după ce murea una dintre ele, se ducea înapoi la Prislop, în cimitir, și tot timpul erau 12, în numele Sfinților Apostoli. Și ele au trăit acolo și trăiesc până astăzi. Le-am vizitat acolo și sunt niște maici foarte, foarte pregătite.
Se întâmplă, iubiții mei frați întru slujire, să vedem că oamenii din lume știu mai multe lucruri despre noi, despre Biserică — de fapt, despre bisericile din Giurgiu — cum a fost salvată biserica cu părintele Ionică Gheorghe și, mai mult, cu părintele Roșioru Stelică, care nu mai este între noi. Este foarte important să avem această conștiință că facem parte dintr-o Biserică mărturisitoare care naște sfinți.
Indiferent — repet — nu doar călugării devin sfinți în mănăstire acolo, ci și preoții de mir. Am văzut și fac minuni: Ilie Lăcătușu, Constantin Sârbu, părintele Liviu Galaction și mulți alții. Iar despre Dometie cel Milostiv, care a fost și duhovnicul părintelui Arsenie Boca, ce să mai vorbim?
Lui i se datorează Mănăstirea Sfântului Ierarh Ghelasie din secolul al XIV-lea, Mănăstirea Râmeți, unde, de curând, Maica Ierusalima, la aproape 100 de ani, s-a mutat la cele veșnice.
Despre ce vom vorbi generațiilor care vin din urmă? Noi avem nevoie astăzi de un dinamism, iar preotul trebuie să aibă viață de chilie, nu doar călugărul — să citească acatistele sfinților, învățăturile lor — pentru că toți sfinții mari pe care i-am pomenit aici au avut propriile experiențe de viață. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz și ei au teologhisit din experiența Duhului Sfânt. Iar mai târziu, la Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos, foarte mulți stareți au fost canonizați.
Am ajuns la Sfântul Munte Athos, pe unde a trecut și Sfântul Arsenie Mărturisitorul. E o mare bucurie pentru noi, cei care suntem pelerini în Muntele Athos, noi românii, să știm că patru români au fost trecuți în rândul sfinților: părintele Petroniu Tănase de la schitul românesc, Sfântul Nectarie „Cucuzel” cum era numit în Sfântul Munte, Sfântul Dionisie Ignat.
Mă bucur foarte mult că părintele ne-a invitat astăzi. Am adus niște cadouri. Ei, părinte, ați reușit să faceți aici, în oraș, o minune! Aveți biserica asta aici, că nu-i dădea nimeni nicio șansă — pe terenul domnului Ștefan Guțu — și ați transformat-o într-o adevărată catedrală datorită zbaterilor acestui om din oraș.
Părinte Andrei, ne vedem și sâmbătă seară, la părintele consilier Găulea, la biserică, la hram, iar duminică la Catedrala Veche.
Doamne ajută! Să fiți sănătoși și Sfântul Arsenie să vă ocrotească. V-am adus această frumoasă icoană a suavedicii. Să fiți sănătoși, oameni buni, să fiți sănătoși. Atâta timp cât venim la biserică și bisericile noastre sunt pline, atâta timp cât avem cu cine vorbi și cu cine ne sfătui, suntem bine.
Slavă lui Dumnezeu! Să ne rugăm pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unirea tuturor. Doamne ajută!”
