Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a rostit duminică, 5 aprilie, un cuvânt de învățătură la Mănăstirea Comana, în Duminica Floriilor, în care a vorbit despre smerenia Mântuitorului, despre sensul profund al praznicului Intrării Domnului în Ierusalim și despre criza spirituală a lumii contemporane.
Intrarea Domnului în Ierusalim – lecția smereniei
Ierarhul a subliniat că praznicul Floriilor nu este doar o rememorare istorică, ci o trăire duhovnicească a momentului în care Hristos intră în Ierusalim „blând și smerit, pe mânzul asinei”, împlinind profețiile Vechiului Testament.
În acest context, PS Ambrozie a explicat și semnificația teologică a evenimentului, arătând că întreaga scenă este expresia „chenozei”, adică a smeririi Fiului lui Dumnezeu:
„Calea cea bună a smereniei ne-a arătat-o Mântuitorul Iisus Hristos, nu doar când a spălat picioarele ucenicilor Săi, dar și când a venit călare pe mânzul asinei.”
Totodată, ierarhul a evidențiat rolul minunii învierii lui Lazăr, petrecută cu puțin timp înainte, ca mărturie a puterii lui Hristos asupra morții și ca anticipare a Învierii Sale.
Critică dură la adresa liderilor contemporani
În partea a doua a predicii, PS Ambrozie a formulat un mesaj ferm privind starea lumii de astăzi, marcată de conflicte și confuzii spirituale:
„Este dureros să vezi că cei care conduc lumea nu au învățat din smerenia Mântuitorului Iisus Hristos. Este dureros să vezi că un lider dintr-o țară aflată în război afirmă că Iisus Hristos nu este mai presus decât un lider mongol, precum Ginghis Han.”
Episcopul Giurgiului a avertizat asupra riscului pierderii reperelor spirituale și a denunțat tendința de relativizare a valorilor creștine, subliniind că astfel de afirmații reflectă o criză profundă de credință.
Lumea modernă și iluzia autosuficienței
Ierarhul a abordat și tema omului contemporan, dominat de tehnologie și informație, dar tot mai îndepărtat de viața duhovnicească:
„Există un risc foarte mare ca, folosind toate tehnologiile și toate informațiile pe care le avem la un clic distanță, să avem o părere de autosuficiență.”
În acest sens, PS Ambrozie a atras atenția că adevărata schimbare nu vine din exterior, ci din interiorul fiecăruia:
„Schimbarea trebuie să înceapă mai întâi în inimile noastre. Cel mai greu lucru este să aduci pe Dumnezeu din minte, din rațiune, în inimă.”
Chemare la rugăciune și responsabilitate personală
În final, Episcopul Giurgiului a îndemnat la rugăciune, la asumarea credinței și la responsabilitate personală într-o lume marcată de neliniște și violență:
„Trebuie să ne rugăm mai mult, pentru că lumea trăiește într-o mare înșelare. Iisus Hristos este Adevărul suprem și trebuie să-L mărturisim în această lume secularizată.”
Ierarhul a încheiat printr-un apel la pace și unitate, îndemnând credincioșii să rămână statornici în credință și să caute mântuirea prin viață duhovnicească autentică.
Mesaj de Florii
PS Ambrozie a transmis și un cuvânt de binecuvântare pentru credincioși, cu prilejul sărbătorii:
„Să ne rugăm pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unitatea tuturor. Să fiți sănătoși și binecuvântați!”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica pe care PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a rostit-o duminică, 5 aprilie, la Mănăstirea Comana, în Duminica Floriilor:
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Înaltpreacuvioase părinte arhimandrit Mihail, preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși și credincioase,
Ne bucurăm în mod deosebit că Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit să ajungem la acest mare praznic al Intrării Sale în Ierusalim.
Praznicul acesta, pentru viața creștinilor, are o dimensiune spirituală cu totul și cu totul aparte, pentru că retrăim cele cuprinse în Evanghelia care s-a citit astăzi, gândindu-ne la faptul că Mântuitorul Iisus Hristos intră în Ierusalim, blând și smerit, pe mânzul asinei celei de sub jug, cum spun Scripturile. Fiecare dintre noi încercăm să retrăim acel episod de neuitat al intrării Mântuitorului în Ierusalim.
Evanghelia care s-a citit astăzi ne amintește de faptul că o femeie, în casa lui Simon fariseul, unge picioarele Mântuitorului Iisus Hristos cu mir de mare preț și, cu părul capului ei și cu lacrimile sale, spală și unge picioarele Mântuitorului. Momentul acela este o prevestire, spre indignarea lui Iuda, care spune că banii ar fi putut fi folosiți în alt scop, pentru a-i ajuta pe săraci.
Mântuitorul o mângâie pe această femeie, pe Maria, spunând: „Lăsați-o, că acest lucru l-a făcut spre îngroparea Mea; pe săraci pururea îi aveți cu voi.”
În casa lui Simon fariseul, unde s-a petrecut acest episod, se afla și Lazăr. Dacă vedem tâlcuirea la această sărbătoare a Sâmbetei lui Lazăr, observăm că Lazăr se afla în casa lui Simon fariseul și a asistat la acest eveniment al ungerii picioarelor Mântuitorului Iisus Hristos cu mir de mare preț.
Minunea aceasta a învierii lui Lazăr, despre care vorbește Evanghelia, este și ea plină de tâlc, pentru că Mântuitorul, vine în Betania, aflând de la ucenicii Săi că Lazăr, prietenul Său, a murit. Lazăr murise de patru zile, iar Mântuitorul vine în Betania ca să ne învețe pe noi că moartea nu este definitivă, că moartea este doar o trecere, că, dacă Lazăr a înviat la cuvântul Mântuitorului, și noi vom învia și toți cei din veac adormiți, trecând prin iad, drepții Vechiului Testament, vor ajunge la înviere. De aceea, icoana Învierii, icoana canonică a Învierii, Îl arată pe Mântuitorul Iisus Hristos coborând la iad și scoțând din legăturile morții pe cei din veac adormiți.
Dar să nu anticipăm Învierea Domnului, ci să ne oprim la acest moment al învierii lui Lazăr.
Lazăr, mort de patru zile, la cuvântul Mântuitorului, iese afară din mormântul în care fusese îngropat. Imaginea aceasta a lui Lazăr, care la cuvântul Domnului iese purtând încă giulgiurile în care fusese înfășurat, intrând deja în descompunere, mirosind urât, cum spune Scriptura, este una cutremurătoare.
El iese spre uimirea celor care erau de față: apostolii și toți oamenii din Betania, care știau de prietenia Mântuitorului cu Lazăr, cu Marta și cu Maria. Cele două surori sunt și ele simboluri ale contemplației: Marta, cea care stătea și asculta cuvintele Domnului, și Maria.
Ce imagine puternică! Să vezi un om care iese din mormânt înfășurat în giulgiuri, un om despre care se știa că murise de patru zile, și totuși, la cuvântul Mântuitorului, iese și trăiește din nou.
Mântuitorul a spus: „Dezlegați-l!”, ca să poată să facă această mare minune, când îi rostește lui Lazăr numele și spune: „Lazăre, ieși afară!”.
Tâlcuitorii acestui episod biblic spun că, dacă nu l-ar fi numit pe nume pe Lazăr, atunci ar fi putut să iasă oricare dintre cei morți din veac adormiți.
Momentul acesta s-a răspândit repede, pentru că s-a întâmplat cu șase zile înainte ca Mântuitorul să intre în Ierusalim, la o mare sărbătoare iudaică. Vă imaginați câte lume mergea după Mântuitorul Iisus Hristos, știind că El a înviat un mort, la care ei au fost martori.
Intraea Sa în Ierusalim pe Poarta de Aur, singura poartă zidită a Ierusalimului, despre care se crede că, la a doua venire în slavă, Mântuitorul va intra din nou în cetate.
El, ca un biruitor al morții, ar fi putut să intre falnic, călare, dar vine și împlinește o profeție vechi-testamentară care spune: „Bucură-te și te veselește, fiica Sionului, că iată vine la tine Mântuitorul tău blând și smerit, călare pe mânzul asinei.”
Cine Îl întâmpină? Îl întâmpină ucenicii, Îl întâmpină cei care credeau în El că este Mesia, că este Izbăvitorul, că este împlinirea profețiilor vechi-testamentare, în care însă învățătorii, fariseii și cărturarii nu credeau. Și, spre stupefacția acestora din urmă, mulțimile Îl aclamau și strigau: „Osana!”
„Osana”, în limba ebraică, înseamnă: „Doamne, mântuiește-ne pe noi! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”
Mulțimile strigau: „Osana! Mântuiește-ne pe noi! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”, iar cei de față își așterneau hainele, iar copiii strigau, împlinind o altă profeție: „Din gura pruncilor și a celor ce sug Ți-ai săvârșit laudă.”
Din nou, fariseii și cărturarii erau indignați, pentru că nu înțelegeau de ce acest rabin este aclamat cu cuvinte adresate doar lui Mesia. În percepția lor religioasă, Mesia trebuia să fie un eliberator politic, un izbăvitor pământesc, un om politic.
Nu s-au gândit că Dumnezeu poate să vină în smerenie și, încă o dată, ca și la nașterea Sa, și la intrarea în Ierusalim, să dea dovadă de smerenie. În teologie, episodul acesta este numit „chenoză”, adică smerire. Calea cea bună a smereniei ne-a arătat-o Mântuitorul Iisus Hristos, nu doar când a spălat picioarele ucenicilor Săi, dar și când a venit călare pe mânzul asinei.
Sunt foarte mulți părinți tâlcuitori ai acestui episod, începând cu Clement Alexandrinul, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Maxim Mărturisitorul, care arată că măgărușul, acest animal umil, simbolizează neamurile păgâne, pe care Hristos, venind, le supune, le aduce de la păgânism la credința în El, ca Mesia, Izbăvitorul lumii.
Exuberanța aceasta, entuziasmul acesta, aclamațiile „Osana!” adresate Celui ce vine întru numele Domnului se vor stinge foarte repede, pentru că, iată, Mântuitorul Iisus Hristos, vedem și retrăim împreună cu El această dramă a Sa și a noastră, a umanității în general: de a fi dat la moarte, de a fi chinuit, răstignit, ca a treia zi să învie.
În acest context al pătimirii Domnului nostru Iisus Hristos, trebuie ca fiecare dintre noi să înțeleagă că Mântuitorul ne dă o lecție de smerenie.
Ați văzut că oamenii umili nu dețineau cai de rasă, puternici. Ați văzut că și prin satele sărace ale țării noastre, pe Vlașca, bunăoară, oamenii simpli creșteau un măgăruș. Pe el îl hrăneau, ocupa puțin spațiu, era un animal de povară.
În Muntele Athos, călugării se folosesc de măgari, pe care îi numesc asini. Aceștia sunt folosiți pentru a purta povara și pentru a-i ajuta pe călugări să urce la chiliile lor, unde își duc viața duhovnicească.
Această imagine ne ajută pe noi, cei care încercăm, în această perioadă, să ne detașăm de duhul lumii acesteia și să înțelegem că ceea ce a făcut Mântuitorul Iisus Hristos s-a făcut pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire.
Am așteptat cu toții această sărbătoare a Floriilor, pentru că, în cetatea sfântă a Ierusalimului, acolo de unde s-au născut și au plecat în lume cele trei mari religii monoteiste, din care s-au dezvoltat curente religioase noi, oamenii așteptau această perioadă a Paștelui iudaic, a Ramadanului islamic, și, în primul rând, perioada aceasta a pătimirilor și a Învierii lui Iisus Hristos.
Însă, războiul care a cuprins întreaga lume și care ne surprinde pe toți – creștinătatea și lumea în ansamblu – ne arată că, deși credeam că după cele două conflagrații mondiale lumea s-a așezat, că umanitatea, omenirea, ajunsă la un anumit stadiu al dezvoltării sale, la un fel de apogeu, prin descoperirea atomului, prin dezvoltarea științelor medicale, a științelor neuromedicale și a metafizicii și explorarea cosmosului, noi am crezut că lumea s-a așezat și că oamenii vor găsi întotdeauna soluții de compromis în disputele lor teritoriale și în disputele hegemonice de conducere.
Suntem însă consternați de faptul că, după cucerirea Ierusalimului, după apărarea lui de către cruciați, după căderea Locurilor Sfinte sub stăpânirea arabă, după ce Locurile Sfinte de la Ierusalim, Ierihon și Iordan au căpătat acel „status quo”, în care fiecare dintre credințe avea un drept asupra Locurilor Sfinte, asupra Sfântului Mormânt, de a participa la sfintele slujbe și de a face această procesiune mult așteptată și mult dorită de pe Muntele Eleonului, când Mântuitorul venea și intra în Ierusalim, fiind aclamat de ucenici, toate acele momente au rămas undeva în inimile noastre însângerate.
Este dureros să vezi că cei care conduc lumea nu au învățat din smerenia Mântuitorului Iisus Hristos. Este dureros să vezi că un lider dintr-o țară aflată în război afirmă că Iisus Hristos nu este mai presus decât un lider mongol, precum Ginghis Han.
Este dureros să vezi, tu, ca unul care cauți frânturi de adevăr, cauți sensul existenței tale, răspunsuri și explicații la ceea ce se întâmplă în lumea aceasta, că un călugăr din Sfântul Munte aseamănă un lider global, care a provocat războiul, cu Iisus Hristos.
Atâta nebunie și atâta rătăcire arată că, probabil, trăim vremurile din urmă. Și în Sfânta Scriptură, la sfârșitul Evangheliei după Matei, se spune că vor fi vremuri de război, li cutremure pe alocuri, și se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție, dar conchide Evanghelistul Matei că nu acela va fi sfârșitul.
Probabil că nebunia acestei lumi trebuie să ajungă la un apogeu.
Noi trebuie să ne rugăm mai mult astăzi, pentru că lumea trăiește într-o mare înșelare și trebuie să ne gândim la fragilitatea vieților noastre, trebuie să ne gândim că nu deținem tot adevărul. Iisus Hristos este Adevărul suprem și trebuie să-L mărturisim în această lume secularizată.
În această lume, pentru că El ne spune: „Cel ce va mărturisi în acest veac de acum, preadesfrânat și păcătos, și Eu îl voi mărturisi în Împărăția Tatălui, atunci când voi veni pe norii slavei, înconjurat de Sfinții Îngeri”.
Lumea de altădată, iubiți credincioși și credincioase, era o lume simplă și nu era purtată de aceste informații pe care le deținem astăzi. „Universul fără margini e la degetul Lui mic”, spune Eminescu.
Există un risc foarte mare ca, folosind toate tehnologiile, toate gadgeturile, toate informațiile pe care le avem la un click distanță, să avem o părere de autosuficiență, o părere foarte bună despre noi.
Măcar în momentul acesta al pătimirilor Mântuitorului Iisus Hristos, fiecare dintre noi, văzând nebunia acestei lumi, văzând cât de volatilă este starea lumii în general, trebuie să ne rugăm mai mult.
Avem nevoie de lideri puternici în cuvânt și în faptă.
Avem nevoie de păstori de suflete care să ne convingă, să ne motiveze, să ne determine să ne schimbăm viețile. Așteptăm de la alții ceea ce noi nu suntem, ceea ce noi nu facem, ceea ce noi nu împlinim.
Vă spun un cuvânt de la bătrâni, de la înțelepți, din Sfântul Munte: Dumnezeu a luat cuvintele de pe buzele duhovnicilor pentru neascultarea fiilor.
Un avva îi spunea unui ucenic: „Îți voi spune un cuvânt de învățătură, doar dacă îl vei și împlini!” Noi nu suntem nici împlinitori ai poruncilor dumnezeiești, nici ai sfaturilor evanghelice, nici ai celor primite de la duhovnicii din mănăstiri.
Așteptăm, ca într-un fel de magie, să se întâmple o schimbare extraordinară în lume, în societate, dar schimbarea trebuie să înceapă mai întâi în inimile noastre.
Cel mai greu lucru este să aduci pe Dumnezeu din minte, din rațiune, în inimă. Și, în această complexitate de gânduri și de informații care ne risipesc și ne împrăștie duhovnicește, noi trebuie să găsim această cale strâmtă care duce către Biserică, către Împărăția lui Dumnezeu, către mântuirea sufletelor noastre.
Omul modern, omul contemporan, trăiește în acest miraj că știe totul, că stăpânește totul, dar nu mai lucrează acest praxis, care trebuie să pornească de la lucrurile simple și mărunte: mersul la biserică duminica și în sărbători, respectarea celor pe care părinții și bunicii noștri ni le-au spus și preocuparea, iubiții mei, pentru sufletele noastre, pentru că omul este ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Viața noastră, așa cum ne arată și învierea lui Lazăr, nu se termină cu mormântul. Faptul că ne-au născut părinții și că au murit bunicii noștri nu înseamnă sfârșitul. Ei au adormit și se duc în „koimeterion”, în locul celor care dorm în nădejdea învierii de obște.
Această conștiință înaltă trebuie să o avem: nu suntem creați pentru neant, pentru neființă, cum se spune adesea, greșit: „a trecut în neființă”.
Vedem multe blasfemii în jurul nostru. Vedem multe expoziții și manifestări pretins culturale care ridiculizează credința, care ridiculizează creștinismul.
Dacă ești un lider cu adevărat mare și pentru că ești un om creat după chipul lui Dumnezeu, care a primit hrisma numelui lui Hristos, nu trebuie să ofensezi pe nimeni. Nu trebuie să spui că Hristos este la fel ca oricare alt lider. Și de aici se vede convingerea ta teologică pentru că tu nu crezi că Iisus Hristos este Mesia.
Sunt și astăzi curente mesianice care așteaptă un alt tip de Mesia, un eliberator văzut ca lider politic sau lider global.
Învățăturile părinților simpli din Sfântul Munte ne spun că liderul acela care va veni și va fi instalat, întronizat în Cetatea Sfântă a Ierusalimului, va purta mănuși albe. Iar în momentul în care Sfântul Ilie îl va mustra, acesta va fi ucis în altar de către antihrist, iar când își va dezvălui identitatea, se va arăta că este demon, că este satana.
Să trăim în credință și să nu ne smintim de ceea ce se întâmplă în lume astăzi.
Sigur, inimile noastre sunt îndurerate. Omenirea, cum spun liderii creștinătății la sărbătoarea Floriilor și a Paștelui, dă semne de oboseală, lumea este sângerândă.
Cum poți să spui că crezi în Dumnezeu și să susții pedeapsa capitală? Noi am crezut că acele pedepse, condamnarea la moarte, odată cu dezvoltarea țărilor și a statelor, au fost eradicate.
Dar lumea se întoarce la legea talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
Poate că nu ne mai ascultă Dumnezeu.
Există un cuvânt în Scriptură care spune că Dumnezeu nu ascultă pe păcătoși, dar dacă este cineva binecredincios și cinstitor de Dumnezeu, pe acela Dumnezeu îl ascultă.
Poate că nu ne mai ascultă Dumnezeu, pentru că noi, oamenii imaturi, pentru păcatele noastre, pentru falsitatea noastră, pentru ipocrizia noastră.
Când strigăm „Osana Celui dintru înălțime”, cu exuberanță, cu petreceri și distracții, iar apoi devenim apatici, deprimați, deznădăjduiți și ne întoarcem la vechile obiceiuri, la păcate, atunci trebuie să ne trezim.
Să punem atunci copiii să se roage, pe cei pe care îi purtați la piept, pe cei pe care i-am văzut astăzi în biserică. Poate că pe ei Dumnezeu îi ascultă, ca să ne ierte păcatele și să fie pace în lume.
Să ne rugăm, iubiți credincioși și credincioase, alături de părinții altarelor și de părinții din mănăstiri, pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unitatea tuturor. Amin.
Vă doresc Floriile cu sănătate tuturor celor care purtați nume de flori. Să fiți sănătoși, să luați binecuvântarea părinților de la mănăstire și să duceți aceste ramuri de salcie la casele dumneavoastră, care simbolizează virtuțile cu care fiecare dintre dumneavoastră v-ați împodobit în această perioadă a Postului Mare.
Doamne ajută să fiți binecuvântați!”
