În Duminica a XXXII-a după Rusalii (a lui Zaheu), 25 ianuarie 2026, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a oficiat Sfânta Liturghie în biserica voievodalei Mănăstiri Comana (județul Giurgiu), înconjurat de un sobor de preoți și diaconi. În cuvântul de învățătură, ierarhul a pornit de la Evanghelia întâlnirii Mântuitorului cu Zaheu vameșul, dezvoltând o meditație despre existența filocalică, prejudecăți, convertire și responsabilitatea publică, cu aplicații directe la realitățile sociale de astăzi.
Existența filocalică și sensul vieții spirituale
La începutul predicii, PS Ambrozie a vorbit despre Triod și despre chemarea credincioșilor la o viață orientată spre desăvârșire duhovnicească, explicând sensul termenului „filocalic”.
„Noi, cei care suntem călători pe calea aceasta a vieții (…) și persoane care sunt preocupate de o existență filocalică. Cuvântul filocalic înseamnă «iubitor de desăvârșiri»”, a spus ierarhul, arătând că desăvârșirea vizată este una spirituală, legată de mântuire.
Zaheu, prejudecățile și puterea unei întâlniri
Comentând episodul evanghelic, Episcopul Giurgiului a evidențiat tensiunea dintre prejudecățile mulțimii și gestul Mântuitorului, Care îl cheamă pe Zaheu pe nume: „Zahee, coboară-te, căci în casa ta trebuie să rămân astăzi”.
Ierarhul a subliniat că schimbarea lui Zaheu vine prin întâlnirea cu bunătatea lui Hristos și printr-o convertire care se vede în fapte: „Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor (…) întorc de patru ori mai mult”.
În acest cadru, PS Ambrozie a insistat asupra faptului că Evanghelia lui Zaheu rămâne vie și lucrătoare în orice epocă, pentru că atinge relația omului cu păcatul, cu îndreptarea și cu responsabilitatea față de aproapele.
„Polisul” și responsabilitatea publică
Într-o amplă aplicație la actualitate, ierarhul a vorbit despre datoria celor care conduc cetatea, folosind explicit sensul termenului „polis”.
„Oamenii politici trebuie să fie oameni ai polisului. (…) Problemele locuitorilor trebuie să fie cunoscute de acești oameni și trebuie să găsească formule de impozitare cinstite, corecte, nu impozitare peste impozitare”, a spus PS Ambrozie.
În același registru, predica a cuprins o critică tranșantă la adresa celor care, în viziunea ierarhului, își exercită autoritatea fără măsură și fără conștiință:
„Va veni vreodată Iisus Hristos la ei, în ipostaza de vameș, ca să le spună că au greșit, că de Dumnezeu nu se tem și de oameni nu se rușinează și tot impozitează și tot impozitează și iau huiduieli la Ziua Unirii Principatelor, pe acolo pe unde se duc, pentru că oamenii nu mai pot de atâtea biruri, de atâtea taxe?”
Calea lui Dumnezeu și fragilitatea lumii de astăzi
PS Ambrozie a legat tema căutării lui Dumnezeu de răni sociale profunde, amintind suferințe care tulbură conștiința publică și pot împinge omul spre judecăți grăbite, inclusiv față de Dumnezeu. În acest context, ierarhul a chemat la păstrarea „verticalei”, la întărirea credinței și la o raportare matură la încercările vieții.
Mesajul a fost completat de exemple privind convertirea unor oameni aflați în situații-limită, inclusiv în mediul penitenciar, ca semn că schimbarea rămâne posibilă atunci când omul își recunoaște căderea și caută îndreptarea.
Tact pastoral, tact familial și formarea conștiințelor
Spre final, predica a abordat formarea copiilor și rolul educației în familie și în comunitate. Ierarhul a subliniat importanța sprijinului, a încurajării și a responsabilității, comparând lucrarea pastorală cu nevoia unui „tact familial” în creșterea copiilor.
„Noi trebuie să facem pastorație cu tact pastoral, iar dumneavoastră trebuie să vă creșteți copiii cu un tact familial”, a afirmat PS Ambrozie, insistând asupra nevoii de a forma personalități și conștiințe capabile să reziste presiunilor unei societăți aflate în criză de repere.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, duminică, 25 ianuarie 2026, în Duminica a XXXII-a după Rusalii(a lui Zaheu), când Episcopul Giurgiului a oficiat Sfânta Liturghie, înconjurat de un ales sobor de preoți și diaconi, în biserica voievodalei Mănăstiri Comana din județul Giurgiu:
”Ne bucurăm în mod deosebit că, în această duminică premergătoare începutului Triodului, ne aflăm la Sfânta și Voievodala Mănăstire Comana. Noi, cei care suntem călători pe calea aceasta a vieții – iertați-mi repetiția – și persoane care sunt preocupate de o existență filocalică. Cuvântul filocalic înseamnă „iubitor de desăvârșiri”. Cuvântul kalos, din limba greacă, înseamnă „frumos, bun, desăvârșit”, iar cuvântul philos înseamnă „iubitor”. Așadar, aceste două cuvinte definesc pe omul care este iubitor de desăvârșire. Desăvârșirea aceasta nu este în plan material, ci în plan spiritual, pentru că omul trebuie să se desăvârșească aici, în plan terestru, ca să se mântuiască, să dobândească mântuirea.
Evanghelia de astăzi, pe care arhidiaconul nostru, Adrian Iordache, a lecturat-o atât de frumos, ne pune înaintea ochilor minții o experiență, am putea noi spune, pentru că toate lucrurile care s-au cuprins în Sfânta Scriptură sunt de folos spre mântuire. Toate au un sens. Toate sunt paradigme, sunt exemple din care fiecare dintre noi trebuie să înțeleagă ceva.
Vedeți că Mântuitorul Iisus Hristos vine în Ierihon, în orașul biblic, cel mai vechi oraș biblic din lume, vine ca să împlinească un lucru. Învățăm în Evanghelia de astăzi că vine să caute și să mântuiască pe cel pierdut. Este vorba de un vameș, cel care percepea taxele pentru Imperiul Roman. Vameșii de atunci, acești perceptori de taxe, de impozite, ca și cei care ne impozitează astăzi, erau persoane desconsiderate, erau persoane urâte, pentru că nu poți să-l iubești pe cel care te impozitează. Și lucrul acesta îl înțelegem noi mai bine astăzi.
Și atunci, în pofida prejudecăților oamenilor, Mântuitorul vine în Ierihon, după ce a săvârșit multe și nenumărate felurite minuni. Vameșul acesta, pe măsura statutului lui politic pe care îl avea – om al Imperiului Roman –, paradoxal, în Ierihon, vine Mântuitorul Iisus Hristos să-l întâlnească pe acest vameș, pe această persoană desconsiderată.
O să vă rog să fiți puțin atenți la măsura în care putem să aprofundăm sensurile. Vorbim, pe de o parte, de prejudecăți, de păreri pe care noi le avem asupra unor categorii sociale, asupra unor persoane care au anumite rosturi publice, și, de multe ori, noi avem anumite prejudecăți. Adeseori spunem – parcă am auzit laitmotivul acesta – „știm noi, cunoaștem noi, nu vrem să vă spunem că te știm noi”.
Așa erau oamenii care, venind acolo să vadă ce minuni va mai face Profetul din Nazaret, îl văd pe acest vameș că s-a urcat într-un sicomor, un fel de dud. Ne întrebăm cu mintea de acum, în secolul și în mileniul de acum: ce l-a făcut să se urce într-un pom ca să-L vadă? Era vreo nevoie? Înțelegem că avea un statut, pe de o parte, ingrat, dar, pe de altă parte, din taxe, din impozitele declarate, o parte, evident, legal, și le însușea, iar altă parte probabil că le subtiliza. Nu știm.
Oricum, ce știm cu toții și înțelegem din Evanghelie este că ideile preconcepute ale unora, poate îndreptățite, să spunem, de faptul că aveau de-a face cu un perceptor de taxe – deși conaționalul lor era omul Imperiului Roman –, totuși, Mântuitorul îl vede și spune: „Zahee, coboară-te, căci în casa ta trebuie să rămân astăzi”.
Oamenii au zis imediat, au taxat imediat pretinsa impostură și au spus: „A intrat în casă să găzduiască la un om păcătos”. Punct. Este Iisus Hristos, este Profetul, e Cel Care a tămăduit orbilor vederea, leproșilor vindecarea și a făcut lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, dar uite că L-am prins acum: a intrat în casa unui om păcătos.
Ei, în ciuda acestor prejudecăți, faptul că i-a acordat atenția, am spune noi, unui vameș, căruia, din punct de vedere material și statutar, să spunem, nu-i lipsea nimic, făcea parte dintre categoriile privilegiate, cumva, chiar dacă era desconsiderat de propriul popor, totuși Mântuitorul îi adresează cuvinte bune.
Comportamentul acesta, care nu era unul discreționar, care nu era unul care dădea lecții, comportamentul Mântuitorului Iisus Hristos cu vameșul l-a făcut să se schimbe radical și să ajungă la o stare de convertire, de emoție, că această mare personalitate, acest Profet îi acordă lui atenție, că a venit pentru el și că a intrat, în ciuda prejudecăților, în casa lui. A zis: „Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, iar dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, am luat mai mult decât se cădea, n-am respectat legea, întorc de patru ori mai mult.”
Această convertire, această schimbare radicală, neașteptată din punctul de vedere al celor cârcotași, al celor care stăteau ca observatori, să vadă din curiozitate ce mai face Iisus Hristos, ce minune mai săvârșește, a consternat și a schimbat prejudecățile oamenilor, care au început să se gândească altfel. „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia”, și Evanghelia se încheie cu un cuvânt înalt: că Fiul Omului n-a venit să osândească lumea, ci să caute și să mântuiască pe cel pierdut.
Astăzi mă gândeam, în timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, ce meditație să vă ofer ca să mergeți la casele dumneavoastră nu cu gândurile și preocupările cotidiene, zilnice, ci cu gândul la lucrarea lui Dumnezeu, Care a venit în lume să caute și să mântuiască pe cel pierdut. El spunea deseori, prin glasul Evangheliei: „Mai am și alte oi care nu sunt din staulul acesta și pe acelea trebuie să le caut, ca să fie o turmă și un păstor.” Lasă cele nouăzeci și nouă de oi care sunt în staul în grija păstorului, Păstorul prin excelență fiind Iisus Hristos, și, de la El și prin El, până astăzi, prin succesiunea apostolică, toți episcopii, ierarhii, preoții și diaconii umblă după a suta oaie pierdută, ca să o aducă și să o mântuiască.
Am putea să plecăm astăzi de la o meditație despre calea lui Dumnezeu și calea oamenilor: căutarea lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos, Care S-a întrupat și a devenit om ca pe om să-l mântuiască, cum spune Atanasie cel Mare, și căutarea omului. Despre partea aceasta pragmatică, despre căutarea omului, sunt convins că fiecare dintre domniile voastre se pricepe să vorbească mult mai bine, mult mai aplicat, cu pragmatism, pentru că vedem care sunt preocupările omului, nu-i așa? Preocupările oamenilor contemporani, semenii noștri, nu sunt diferite de ale noastre. Omul este o ființă pragmatică și realitățile dure ale vieții îl fac să dea dovadă, de multe ori, de pragmatism, de realism. Numai că pragmatismul și realismul lui se extind doar pe palierul acesta orizontal al materialității.
Calea lui Dumnezeu și calea omului să le contrapunem, să le comparăm, în momentul în care Mântuitorul spune: „Căile Mele nu sunt ca ale voastre, ale oamenilor. Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.” Unul dintre sfinții contemporani cu noi, care a trăit până la finele secolului trecut, părintele Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog al secolului trecut, vorbea, apropo de existența filocalică pe care ar trebui să o trăim cu toții – nu doar monahii din mănăstiri, clericii, persoanele consacrate, ci și mirenii –, despre cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții.
Lucrurile dure pe care le vedem că se petrec în societate: copiii care ucid copii și care le zdrobesc capul cu toporul; copiii care se îneacă; copiii proaspăt născuți care sunt aruncați în tomberoane – pentru că televiziunile, ca o paranteză, mediatizează doar grotescul, doar imaginile-șoc, în fața cărora, de multe ori, noi devenim ca niște copii și suntem afectați emoțional. Degeaba scrie pe sticlă acolo: „Atenție, imagini care vă pot afecta emoțional”, că, persoane empatice care suntem și pline de milă, rămânem adeseori șocați de grozăviile vieții, de nedreptățile pe care le vedem în societate, și rămânem cantonați acolo, nu mai evoluăm din punct de vedere spiritual, pentru că începem, apropo de prejudecăți, să emitem judecăți nu doar la adresa oamenilor, a autorităților, a celor care au greșit, ci și la adresa lui Dumnezeu, spunând, de cele mai multe ori: „Cum îngăduie Dumnezeu așa ceva? De ce a îngăduit Dumnezeu așa ceva?”, ca suflete nevinovate, inocente, să piară cu o moarte cumplită.
Și noi, autoritățile, părinții, să fim vinovați. Aruncăm tot timpul vina dincolo: pe părinți, pe autorități, pe societate, pe școală și așa mai departe. Judecățile lui Dumnezeu le înțeleg doar sfinții, de multe ori.
Preotul care duce o existență ascetică, preot care este cu adevărat preot, preotul de reală vocație, călugărul de reală vocație și, din fericire, de multe ori și mirenii din lume au stări de revelație, de descoperire.
De pildă, azi-dimineață, la „Viața spirituală”, am văzut pe starețul de la Radu Vodă povestind despre minunile pe care Sfântul Ierarh Nectarie al Pentapolei le-a făcut cu un tânăr care era necredincios, care s-a supus unui transplant hepatic și care a cerut ajutorul unui prieten. Tânărul prieten a venit la Mănăstirea Radu Vodă și a rugat pe stareț să se roage pentru cel care era la terapie intensivă, după sau înainte de operație. Prietenul a aflat că acel convalescent era în stare foarte bună, aparatele s-au oprit și au pornit imediat la parametrii normali, iar tânărul prieten al celui internat în spital a venit și i-a spus starețului.
Starețul a fost foarte impresionat de această poveste, pentru că acel tânăr care se ruga pentru aproapele lui a adus o iconiță cu Sfântul Nectarie Taumaturgul, iar bolnavul, convalescentul, i-a spus: „Uite, eram aproape trecut dincolo și a venit un bătrân la mine și mi-a spus: «O să am grijă de tine, o să te vindec, o să te faci bine.»” Și a zis: „Uite, eu m-am dus la mănăstire și m-am rugat Sfântului Nectarie.” Zice: „Bătrânul ăsta a venit la mine.”
Uneori și mirenii au stări revelatorii, nu doar sfinții, călugării și preoții care duc sau ar trebui să ducă o existență ascetică, filocalică, iubitoare de desăvârșire, Dumnezeu ne întoarce de la prejudecățile noastre. Calea de căutare a oamenilor și calea de căutare a lui Dumnezeu sunt diferite. Nouă, oamenilor, ne lipsesc infinit de multe lucruri. Calea lui Dumnezeu este să mântuiască pe fiecare suflet, chiar și pe păcătoși.
În penitenciarul de la Giurgiu, un penitenciar de maximă siguranță, cred că sunt aproximativ 3.000 de deținuți. Unii oameni au timp să se analizeze, datorită tinerilor care sunt angajați – psihologi, psihiatri, ofițeri și așa mai departe –, dar și datorită preoților care le fac Liturghie, îi spovedesc, vin cu exemple de convertire, și unii oameni își dau seama că au luat vieți, au distrus destine și ajung să se convertească.
Despre un astfel de caz, o femeie care a ucis, unul dintre teologi îi spunea unui om foarte bogat din societatea românească – nu o să-i dau numele – despre pocăința la care a ajuns acea femeie criminală. Și omul acela, bogat, căruia nu-i lipsea nimic – ca și lui Zaheu, astăzi – repeta tot timpul: „Cum, s-a mântuit criminala asta? S-a mântuit? Se pocăiește, plânge, vine la biserică, spală toaletele, vrea să-și schimbe viața? Femeia asta s-a mântuit?” Da. Ca și femeia desfrânată, ca și vameșul. Convertirea aceasta este un lucru extraordinar, pentru că, vedeți dumneavoastră, domniile voastre, nu toată lumea a avut șansa să se nască într-o familie credincioasă.
Am stat și m-am gândit: suntem sub imperiul emoțiilor legate de taxe și impozite. Acum, fără pretenția de a vă ține o lecție, pot să vă spun niște lucruri din Scriptură despre un perceptor de taxe care a fost numit de Mântuitorul „înțelept”. De ce a fost numit înțelept? Omul a zis în sinea lui: „De oameni nu mă rușinez, de Dumnezeu nu mă tem” – parcă îi auzim pe unii de astăzi, cu taxele și impozitele. Zice: „Simt că voi fi scos din funcție.” Și a început să cheme datornicii și a zis: „Tu cât ești dator? Cu atâta? Cu o sută de măsuri de grâu? Stai jos aici și scrie pe zapisul ăsta, pe documentul ăsta, că ai datorie doar cincizeci. Tu cu cât ești dator? Cu o mie de drahme… să spunem ipotetic aici… stai jos și scrie doar cinci sute.” Și l-a lăudat Mântuitorul, în pilda aceasta, pe acest datornic.
Ne-am întrebat de multe ori – și probabil că vă întrebați și dumneavoastră, dacă știți această paradigmă biblică – dacă acela a trișat, dacă a făcut nereguli financiare, cum spunem noi astăzi. Și m-am dus repede la Biblia lui Bartolomeu Anania și, în subsol, am găsit o explicație. Auziți cum a făcut: de fapt, el plătea și impozit la acea datorie. El ce a făcut? A redus acele datorii la valoarea nominală. Deci omul acela a făcut un act de înțelepciune. Nici pe cel care l-a numit perceptor de taxe nu l-a furat, nu a trișat, dar a găsit o formulă ca să-i ajute și pe cei amărâți.
Stăteam și mă gândeam dacă pericopa aceasta o fi analizată vreodată de parlamentarii de azi. Sunt în vacanță parlamentară? Nu cred. Unii dintre acești oameni importanți, apropo de prejudecăți, spun: „Știți, părinte preasfințite, nu venim la biserică.” „Aoleu, de ce nu vrei să te mântuiești?” „Nu, dar ne vede lumea și noi suntem persoane importante.” Ia uite, ia uite ce înșelare.
Păi, crezi că lumea aceea care vine la biserică e „toantă”, vine să se uite mereu, tot timpul, la declarații politice la televizor și la dezbateri? Oamenii politici trebuie să fie oameni ai polisului. Polis, cuvântul „polis”, vine din limba greacă și înseamnă „cetate”. Problemele locuitorilor trebuie să fie cunoscute de acești oameni și trebuie să găsească formule de impozitare cinstite, corecte, nu impozitare peste impozitare.
Când au hotărât acum ordonanțele acestea – cum se numesc ele acum –, au făcut legea, cum spunea Eminescu, „o frază de dânșii inventată, ca, cu a ei putere, să ne aplece în jug”. Și toată lumea și-a pus întrebarea, iar autoritățile de pe la primării au zis: „Cum impozităm? Cum taxăm oamenii? La valoarea inițială a proprietății, la care am cumpărat terenul, la căsuța aceea pentru care am plătit impozitul din vremea respectivă și l-am plătit an de an? Sau la valoarea de acum, de pe piață, a locuinței, odată cu inflația, cu creșterea prețurilor și cu nebunia aceasta din întreaga lume, unde vedem că și țările mari, ale căror economii erau foarte puternice, se clatină și disponibilizează?”
Oamenii aceștia n-au știut să facă politici fiscale. Oamenii aceștia n-au știut să producă plusvaloare prin politicile lor și atunci au impozitat și au taxat și au taxat oamenii.
Va veni vreodată Iisus Hristos la ei, în ipostaza de vameș, ca să le spună că au greșit, că de Dumnezeu nu se tem și de oameni nu se rușinează și tot impozitează și tot impozitează și iau huiduieli la Ziua Unirii Principatelor, pe acolo pe unde se duc, pentru că oamenii nu mai pot de atâtea biruri, de atâtea taxe?
Evanghelia de astăzi, cu vameșul care spune: „Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, iar dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva…” – el nu știa sigur. Se gândea: poate am nedreptățit mai mult, poate am nedreptățit fără să știu. „Voi întoarce împătrit.” Deci este o Evanghelie atât de actuală.
Revenind la calea lui Dumnezeu, calea lui Dumnezeu este întotdeauna alta decât a oamenilor. Și e bine să ne aducem aminte: aici este lupta, aici este lupta noastră, a celor care trăiesc în lume și care abia mai fac față impozitării și impozitărilor care vin și așa mai departe. Dar cred că, odată cu aceste experiențe dure de viață, e adevărat, la un moment dat începem să ne apropiem mai mult de Dumnezeu.
Și Dumnezeu, Care nu are pe nimeni de pierdut și Care a venit ca omul să se mântuiască, să se întoarcă și să fie viu, are câte un plan pentru fiecare dintre noi. Și este important să nu pierdem verticala, cum spunea academicianul Zoe Bușulenga, care s-a călugărit: să nu pierdem verticala, să nu pierdem această dimensiune. Pentru că, dacă ne complacem în platitudini, în obișnuințe, trăind în stres, în angoase, cum spunea ieri un tânăr diacon, toate aceste suferințe pot afecta sănătatea omului. Omul se îmbolnăvește pentru că pierde, de multe ori, verticala.
Noi suntem aici, în lume, ca să ne mântuim. Și poate că și aceste greutăți pe care le avem fiecare dintre noi ne ajută să înțelegem că viața aceasta este efemeră, că este trecătoare și că sufletul nostru trebuie să se preocupe de mântuire.
Uneori, când mă gândesc că moartea ne așteaptă în tindă și că voi muri și eu, cum au murit înaintașii noștri – starețul mănăstirii, patriarhii și așa mai departe –, trebuie să ne gândim că și noi vom muri. În momentele noastre de limpezime sufletească, de calm și de liniște interioară, ni se pare că e o farsă, ca și cum cineva ne-ar juca o farsă când spune: „Bă, la un moment dat o să mori și lumea o să meargă în continuare fără tine.” „Hai, pe bune”, zice unul, „cum să meargă fără mine? Politician mare, om de afaceri, universitar, doctor… Cum să meargă fără mine?” Merge fără tine. Și, la un moment dat, nimeni nu va mai fi preocupat de tine, de existența ta efemeră.
Câtă minte poate să fie ca să rămâi să trăiești tot timpul în pragmatismul vieții și să nu cauți și izbăvirea, mântuirea sufletului?
Călugării aceștia care au venit la mănăstire au venit pentru că au avut o revelație. Întrebați-l pe bătrânul călugăr Macarie. Și, de multe ori, vă fac o confesiune: eu mă bucur foarte, foarte mult când vă văd în număr mare la mănăstire, pentru că învățăm atât de multe lucruri de la dumneavoastră, despre rezistența în fața ispitelor, despre această rezistență, despre faptul că vă duceți greutățile. Dumneavoastră, cei din lume, sunteți eroii noștri. Pentru că e ușor să vorbești despre greutățile vieții, dar să le trăiești zi de zi, să crești copii, să-i duci la școală, să le porți grijile și apoi să te mai și judeci pe tine – aceasta este adevărata nevoință.
De ce sunteți eroii noștri din lume? Pentru că dumneavoastră nașteți, creșteți și educați copiii pentru o lume mai bună. Dar firea omului trebuie să fie și ea de treabă – și nu prea ne iese întotdeauna. Și uite că ajungem să vedem cum copiii noștri dau cu toporul în cap la alți copii geniali, cum ucid, cum apare bullying-ul. Poate că era și în copilăria noastră, nu știu. Întrebarea este: cum putem corecta noi, Biserica și dumneavoastră, credincioșii, aceste derapaje, de vreme ce politicul nu le corectează?
Taxele și impozitele nu merg la sănătatea pensionarilor, deși și ei plătesc impozite. Nu merg la educarea copiilor – li se taie bursele. Nu merg la corectarea neajunsurilor din satele îmbătrânite, unde copiii, de foame, ajung să se prostitueze, iar onor statul român, prin legislativ, ajunge să discute chiar și despre taxarea prostituției. Despre ce lume vorbim?
Și atunci Îl judecăm pe Dumnezeu și spunem: „Doamne, Tu ești de vină pentru toate. Tu ești de vină că mor copii nevinovați. Tu ești de vină că se distrug vieți și caractere.” Dar sociologii, pedagogii ne spun, de fapt, să facem ceea ce a făcut Iisus Hristos cu Zaheu: L-a privit în ochi și i-a spus: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Și cineva, se spune, l-ar fi întrebat pe Zaheu: „Ce ai văzut în ochii Mântuitorului?” Iar Zaheu ar fi răspuns despre sine, la persoana a treia, cum ar trebui să fie, cu obiectivitate.
Suntem chemați să înțelegem că sunteți eroii noștri și că aveți misiunea grea de a crește copiii în credință, ca să reziste unor societăți nebune, cu adevărat nebune. Vedem ce se întâmplă în lume. Trebuie să ne rugăm mai mult, să iertăm mai mult și să formăm personalități și conștiințe.
Școala ar trebui să ajute copiii, nu să le ofere doar o altă perspectivă asupra vieții, libertăți fără limită și tot ceea ce vedem astăzi: ideologii fluide, nebunii, nebunii. Este foarte greu, în vremurile de astăzi, dacă nu ai credință, să nu-ți pierzi echilibrul. Nu avem mereu pregătire psihologică sau psihiatrică suficientă ca să putem corecta toate neajunsurile. Vin foarte mulți oameni cu depresii, cu probleme, în timp ce factorul politic trăiește într-o bulă de autosuficiență, iar, de cealaltă parte, oamenii, din cauza greutăților și necazurilor, nu mai fac față și au nevoie de sprijin real.
Revin și îmi continui ideea. Psihologii, psihiatrii, educatorii, formatorii spun că un copil nu trebuie sancționat exclusiv prin etichete de tipul: „nu ești bun de nimic”. Dacă îi spui mereu: „nu ești bun de nimic”, „nu ți-a ieșit”, „ești un prost”, copilul își pierde motivația. În schimb, trebuie să spui: „Bravo, tată! Uite ce frumos ai făcut! Uite, ai luat o notă mai mare, ai progresat.”
Știți cum este – haideți să facem o analogie: noi trebuie să facem pastorație cu tact pastoral, iar dumneavoastră trebuie să vă creșteți copiii cu un tact familial.”
