În Duminica a X-a după Rusalii, la data de 17 august 2025, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a săvârșit Sfânta Liturghie în biserica voievodalei Mănăstiri Comana din județul Giurgiu și a rostit o predică despre educația copiilor, responsabilitatea părinților și realitatea judecății lui Dumnezeu.
Sensul existenței în copii
Ierarhul a subliniat importanța educării copiilor ca sprijin al familiei și al societății, arătând că întreaga viață a părinților se reflectă în formarea acestora:
„Problema fiecărei familii care are copii, care îi naște și care îi crește, este aceea a formării unui copil bun, în care să te regăsești, care să te asculte, care să te bucure, pentru că el este sensul existenței tale. În Grecia, exista o expresie: «Αυτό το παιδί είναι όλο το νόημά μου» – Acest copil este tot sensul meu.”
Dramele adolescenței și lipsa de echilibru
PS Ambrozie a vorbit și despre dramele tinerilor de astăzi, care, de multe ori, cad în patimi și vicii, sub influența anturajului și a lipsei de atenție din familie:
„Am cunoscut părinți care ne-au mărturisit cu lacrimi că fiii lor au ajuns să consume etnobotanice, să fure, să se drogheze sau chiar să se gândească la suicid. Sunt atâtea moduri de a se comporta ale tinerilor rebeli, frumoși și liberi, încât de multe ori pe noi, ca părinți, ne șochează și ne provoacă o durere de neexprimat.”
Modele de credință și salvarea țării
Episcopul Giurgiului a evocat modelul Sfinților Brâncoveni, care au rămas statornici în credință chiar în fața morții:
„Cum de nu se gândesc oamenii la Brâncoveanu, care a fost un model de credință, care a crescut prosperitatea țării și a făcut lucruri ce au dăinuit până astăzi? El le-a spus fiilor săi: «Am pierdut tot ce am avut. Să nu ne pierdem credința.»”
Judecata și chemarea la trezvie
În încheiere, PS Ambrozie a atras atenția asupra pericolului ipocriziei, atunci când creștinii își schimbă purtarea odată ieșiți din biserică:
„Că atunci când suntem în biserică părem mielușei, blânzi, de i-ai pupa pe toți. Dar când ieșim afară, devenim răi, răzbunători, nu salutăm, nu facem bine. Și vine vremea judecății. Gândul înțelepciunii este gândul la moarte: Adu-ți aminte că vei muri și nu vei greși.”
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, la data de 17 august 2025, în Duminica a X-a după Rusalii(Vindecarea lunaticului), în biserica voievodalei Mănăstiri Comana din județul Giurgiu:
”Îi spuneam părintelui Florin Olteanu, părintelui profesor, că de mult nu am mai ascultat o predică atât de frumoasă, un cuvânt profund de învățătură, care să ne rețină, să ne capteze atenția și să ne provoace la meditație. Și Evanghelia de astăzi a fost una care ne ridică multe întrebări.
De altfel, viața noastră de creștini este una de cercetare, de căutare, după cuvântul care spune: cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească. Cu atât mai mult în această chestiune extrem de complicată și de intimă, aceea legată de copiii noștri, care de multe ori cad „în foc și în apă”, dacă ar fi să cităm din Evanghelia de astăzi, legată de lunatic, de acel tânăr pe care Mântuitorul este rugat să-l vindece.
Cred că problema cea mai spinoasă – de fapt, problema fiecărei familii care are copii, care îi naște și care îi crește – este aceea a formării unui copil bun, în care să te regăsești, care să te asculte, care să te bucure, pentru că el este sensul existenței tale.
În Grecia, când eram la școala de limbă, la filologie, era o expresie: ”Αυτό το παιδί είναι όλο το νόημά μου”. Adică: „Acest copil este tot sensul meu, sensul meu de a fi, sensul existenței mele.” Și așa se întâmplă și cu dumneavoastră, ca părinți.
Pentru că, vedeți, în educarea și în creșterea copiilor – mă iertați că vorbesc aici, în mănăstire, unde noi nu am născut și nu am crescut copii – dar stăm de vorbă cu dumneavoastră, cei care aveți această experiență de familie, și ne împărtășiți de multe ori durerile, suferințele, nemulțumirile vizavi de felul în care au ajuns copiii dumneavoastră.
Știți, poetul spunea: „Au făcut copiii noștri dinți și au ajuns să muște din părinți.” Este un poem de Adrian Păunescu. Și într-adevăr, până la o vârstă, când sunt mititei, până la pubertate, te ascultă. Apoi începe perioada lui „nu”, pe care o cunoașteți bine: a revoltei, a neascultării, când consideră că părinții nu-i înțeleg. E și influența dezvoltărilor hormonale și așa mai departe, apoi vine adolescența, și tot timpul el este sensul existenței tale: îl monitorizezi, îl cicălești, îl ocrotești. Dar ieșind din cuib, mergând la grădiniță, la școală, la clasa pregătitoare, mai târziu, îl vezi că nu mai este copilul acela care venea la sânul tău, care te asculta, care îți simțea inima și tu îi simțeai bătăile inimii și începe să se ascundă de tine.
Noi cunoaștem multe drame – prin părtășie, prin mărturiile părinților – care ne-au spus că, mai târziu, copiii lor, ajunși la adolescență, au început să consume etnobotanice, să ia lucruri din casă și să se drogheze, să facă lucruri foarte rele, să ajungă chiar la suicid sau la crimă. Doamne, ferește!
Sunt atâtea moduri de a se comporta ale tinerilor rebeli, frumoși și liberi, încât de multe ori pe noi, ca părinți, ne consternează, ne șochează, ne provoacă o durere de neexprimat. Și ne întrebăm: de ce se întâmplă lucrul acesta?
Cauzele sunt multiple, atât de variate, iar pedagogii, sociologii, psihologii, terapeuții, logopezii – toți vor găsi explicații: poate că într-o familie au fost abuzuri emoționale, copiii au fost brutalizați, vorbele rostite la nervi, neatenția, lipsa de afecțiune i-au făcut să aibă un comportament schimbat. Apoi anturajul, școala, strada i-au schimbat, încât atunci când ajung adolescenți sau maturi nu-i mai recunoști. Parcă nu tu i-ai născut, parcă nu tu i-ai crescut, parcă ți-a dat cineva spre adopție un astfel de ipochimen. Și suferi toată viața până la adânci bătrâneți pentru că fiul sau fiica ta nu a devenit ceea ce ai fi vrut să fie: sprijin pentru tine, pentru familie, pentru frații lui, pentru societate.
Cum s-a întâmplat cu Mântuitorul, când L-au văzut ucenicii și cei care Îl ascultau și au zis: „Fericit este pântecele care Te-a purtat și sânul la care ai supt.” În popor se zice simplu: Ferice de maică-sa și de ta-su! – când văd un copil bun.
Ieri am avut o mare bucurie, deși veneam după câteva zile de slujbe: privegherea la Sfânta Mănăstire Comana – îi mulțumim părintelui stareț că ne-a primit și pe noi –, apoi hramul la Catedrala Veche din Giurgiu, apoi hramul Sfinților Brâncoveni, la care a fost prezent și Înaltpreacuviosul Mihail.
Ieri, am fugit spre a cununa doi copii și vreau să vă spun bucuria aceasta. Pe lângă dezamăgirile pe care le avem, legate de faptul că tinerii astăzi nu se mai căsătoresc, că își încep viața intimă mai înainte de vreme, că nu trăiesc ca și neprihăniți cum erați dumneavoastră pe vremuri, când părinții erau foarte atenți…
Nu suntem atât de nostalgici după viața satului, în care fetele mari erau aduse la horă și băieții veneau și, sub supravegherea mamelor și a viitoarelor soacre, se cunoșteau unii cu alții. Și fără să aibă experiențe înainte, copiii aceia se potriveau. Astăzi se vorbește mereu de „nepotrivire de caracter” și de alte lucruri – de natură fiziologică –, dar atunci copiii aceia chiar se potriveau, pentru că erau curați.
Drama de astăzi este că tinerii, având foarte multă informație și foarte multe avantaje, nu mai știu să le folosească. Noi am crescut greu, am muncit mult. Vacanțele noastre nu erau ca ale lor acum, cu gadgeturi, cu branduri, cu tatuaje, cu festivaluri ca Untold sau Costinești. Toată vara munceam la livezi, alături de oamenii mari, ca să avem bani toamna. Erau cecurile de economii și consemnațiuni, de câte 5.000 de lei, și ne bucuram că strângeam bănuții noștri. Ne maturizam înainte de vreme, am făcut armata și școala grea și dură, așa cum era în comunism.
Ori copiii, cu atâtea facilități astăzi – pe care le oferă societatea, tehnologia și, mai ales, familiile, care caută să le dea ceea ce noi nu am avut –, de multe ori, dacă nu păstrăm o anumită autoritate, un anumit echilibru în relația cu ei, riscăm să-i pierdem.
Eu, când mă întâlnesc cu mama mea, care e octogenară, am foarte mari emoții. Nu știu dacă vi se întâmplă și dumneavoastră. Simt așa o autoritate… Și mama e o mamă blândă, frumoasă. Mamă a patru copii, rămasă văduvă, dar niciodată nu am îndrăznit să port anumite discuții. N-am întârziat niciodată, chiar dacă mi-a fost greu în viață ca ierarh, chiar dacă eram abătut, depresiv și bolnav, cu insulină. Voiam să nu mă spovedesc, să-i spun mamei… dar niciodată nu mi-a permis să duc discuția mai departe, să-i arăt că sunt slab, că sunt căzut, că am nevoie. Era altfel de educație.
Astăzi însă, când vezi că ai copii, că ai nepoți, și că unii nu se căsătoresc, trăiesc în concubinaj, se plictisesc, se căsătoresc târziu, nu au copii sau îi au foarte târziu…
Revenind la ce voiam să vă spun: ieri am fost la o cununie. Un copil crescut la Sfântul Munte Athos, venit din zona mănăstirilor nemțene, a insistat foarte mult să merg să-l cunun. Pentru insistența lui de copil, care se ținea de mantia arhierească, m-am dus să-l cunun la Bolintin Deal. Și ce am văzut acolo? Și-a luat de soție o doctoriță, cardiolog, rezident anul doi. Copiii aceștia au postit o săptămână înainte, ca să se poată împărtăși în ziua nunții, și au trăit în feciorie. Preotul care îi spovedea este un om cu duh și cu putere, ca Ilie – „dă cu tine de pământ”, cum se spune. Este și traducător în limbaj mimico-gestual.
Și i-am văzut cum trăiau momentul căsătoriei. Fiecare cuvânt pe care îl rosteau era plin de bucurie și de inocență. Ea avea o rochie frumoasă, parcă era o prințesă, cu o trenă lungă. Părinții, și din partea fetei, și din partea băiatului, erau topiți de emoție. Și mă gândeam: de ce momentul acesta, atât de mult așteptat pentru o fată – acela de a deveni mireasă –, este astăzi compromis, ratat? Pentru că societatea și ideologiile de astăzi nu-i mai ajută pe copii în această direcție. Toate le sunt la îndemână, toate le sunt slobode, dar Scriptura zice: „Toate îmi sunt slobode, dar nu toate îmi sunt de folos.”
Și am plecat de acolo cu multă bucurie. Îmi spuneam singur și trimiteam mesaje: cu astfel de copii există nădejde de mântuire pentru țară! Și sunt sigur că nu este numai un exemplu.
Un episcop spunea undeva să nu judecăm copiii, că ei se comportă ca tinerii, ca puberii, dar de multe ori noi, părinții, suntem de vină. O spun cu durere: eu le spun părinților să nu dea vina pe copii, ci să se caute pe ei. „Măi, vedeți unde ați greșit în relația cu el.” Sigur, uneori lași garda jos: sunt și ticăloșii sentimentale – copilul se gudură la pieptul mamei și nu poți să-l respingi. Nu ai cum. E sângele tău, e sinele tău. Dar trebuie să te gândești că ceea ce îi permiți astăzi, chiar dacă tu le vezi cu înțelepciunea vârstei, îi pot face rău mâine.
Evanghelia de astăzi trebuie văzută și în lumina aceasta a copilului care „cade în foc și în apă”, adică în patimi mai mari sau mai mici. Se spunea în popor că Luna avea influență asupra minții lor. Dar, de fapt, dacă noi nu avem pace lăuntrică, dacă nu ne rugăm, dacă nu avem înțelegere asupra lumii, asupra sensului existenței, asupra rostului nostru în lume ca oameni creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, atunci vom trăi într-un veșnic iad.
Îmi spunea cineva: „Părinte, nu am cum să mă duc în iad după moarte, pentru că toată viața mea a fost un iad.” Și e cu atât mai rău cu cât copiii îți transformă viața în iad – ție, celui care ai făcut din noapte zi și zilele erau, de multe ori, întunecate.
Este o chestiune foarte profundă aceasta a nașterii, a creșterii și a educării copiilor, pentru că toate cărțile ne arată și viața dovedește că, dacă pomul este bun, face roade bune. Așa zice și Scriptura.
Dacă părinții sunt stricați, sunt denaturați, copiii sunt concepuți – mă iertați – la beție, la desfrâu, soțul abuzează de nevastă când este însărcinată, nu are discernământ și nu are frică de Dumnezeu, deși acolo, în pântece, este o viață, este un copil. Cât de bădăran să fii? Trebuie ținute niște rânduieli. Dacă părinții sunt sfinți și binecuvântați și se spovedesc, și copiii vor fi așa.
Sigur, sunt și accidente, ca atunci când în anumite familii de oameni cerebrali, morali, sociali și sociabili apare câte un copil care deviază. Dar știe Dumnezeu de ce s-a întâmplat, în pofida a tot ceea ce ai făcut tu bun.
Am citit niște cărți când l-am spovedit pe patul de moarte pe părintele Constantin Galeriu. Părintele, care era un mare teolog și un om de litere, mi-a dat niște cărți despre vindecarea arborelui genealogic. Eram student atunci la Darvari și nu înțelegeam cum să-ți vindeci arborele genealogic.
La polul opus se spune că dacă un tânăr sau o tânără s-a călugărit, mântuiește până la al șaptelea neam. Unul face o alegere și mântuiește șapte neamuri, șapte generații. În ce sens? În sensul că oamenii ajung să se întrebe: „De ce trăiește în castitate, în feciorie, de ce nu s-a căsătorit, de ce n-a făcut familie și stă acolo la mănăstire?” Și încep neamurile să se gândească, să caute sensul vieții, cum să trăiască și așa mai departe. Adică nu poți să mergi la petrecere, la desfrâu, când știi că copilul tău e la mănăstire și se roagă pentru tine.
Zilele trecute, o mamă cu patru băieți și-a îngropat unul dintre ei. Mama starețului de la Schitul Nicolae și-a pierdut copilul de doar 45 de ani, care a căzut într-un siloz și a murit. S-a sfârșit cu cerealele acolo, s-a înecat. Și mă gândeam: „Doamne, cum e să-ți îngropi copilul pe care l-ai născut, l-ai văzut crescând…” Și ea s-a retras la mănăstire și trăiește ca o călugăriță. Eu n-am văzut niciodată atâta putere la o mamă – asemenea Maicii Domnului – ca să-și ducă copilul la groapă și să-și poarte cu decență greutatea aceasta sufletească.
Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dați-mi mame bune și vom schimba lumea.”
Când ați văzut acum, probabil v-ați uitat și dumneavoastră, ca și mine, la bătrânelele care merg desculțe, prin noroaie și prin hârtoape, pe la Nicula. Ce ten au, ce chipuri frumoase au, ce bunicuțe de-ți vine să le îmbrățișezi, să le pupăcești, pentru că ele au născut copii și au ajuns să fie străbunice.
De ce? Pentru că oamenii de altădată țineau posturile. Postul este terapie și pentru suflet, dar și pentru trup. Ați văzut în cazurile disperate de cancere incipiente, metastazate: se recomandă post aspru, vindecarea prin post. Există posturi doar cu apă. Călugării țineau și 40 de zile în postul Paștelui, și acela îi vindeca.
Vedeți, la toate problemele medicale pe care le avem fiecare dintre noi – cu comorbidități, cu boli cronice –, nu găsim întotdeauna răspuns medical științific. Nici medicii nu au întotdeauna răspuns la anumite suferințe, la tulburări, la accese maniacale. Și atunci trebuie să găsești un duhovnic care să te ajute să vezi limpede.
Când cineva scrie o carte, înainte de a o tipări, o dă unui „cap limpede”, ca să vadă ce e greșit acolo, independent de autor. Tot așa și cu viața ta: sigur că tu o cunoști, dar e posibil să ai înțelegeri greșite, percepții greșite.
Părintele Arsenie Boca spunea: „Mintea strâmbă, bă, și lucrul drept îl strâmbă.” Și sunt unii oameni cu mințile lor strâmbe, care ne zăpăcesc. Trebuie să învățăm să ne protejăm de tot ceea ce vine din exterior și care ne poate mâhni, care ne poate tulbura.
Alt sfânt, părintele Arsenie Papacioc, spunea așa referitor la cei care au o astfel de înțelegere înaltă, superioară: „Dacă tinerețea ar ști, dacă bătrânețea ar putea…” Tinerii nu știu, iar bătrânii nu mai pot.”
E foarte important să trăim în acest echilibru, să realizăm că Dumnezeu are un sens în lume pentru fiecare persoană, unică și irepetabilă.
Am putea crede că puternicii lumii – cei care s-au întâlnit prin Alaska, sau alții care conduc aceste formațiuni hiperglobale – sunt mai importanți înaintea lui Dumnezeu. Nu sunt! Nu sunt mai importanți decât ultima băbuță și ultimul bătrân care încă dau cu coasa la 80 de ani și zic tot timpul: „Doamne Iisuse…”
Mintea noastră, a celor tineri și puternici, unde e fixată? Nu ratați șansa de a vă curăți, de a vă echilibra sufletește. Cred că vindecarea arborelui se poate face și așa: pentru că cei care l-au vândut pe Brâncoveanu – finii lui, Cantacuzinii, unchiul lui –, cei care l-au dat spre vânzare, soția unuia dintre ei, când mergea la o mănăstire vâlceană, unde era cititor, stătea în strană și striga. Se demonizase și vedea martirajul. Ea a fost martoră la vânzarea Brâncovenilor și, la liturghie, vedea cum erau decapitați.
Ca să se vindece copiii noștri, copiii care au făcut dinți și care, cum spune Adrian Păunescu – Dumnezeu să-l ierte –, „au ajuns să muște din părinți”, metaforic vorbind, trebuie să ne vindecăm întâi noi de tot ce am făcut rău și trebuie să ne facem cercetarea cugetului.
Să știți că, cu copiii de ieri pe care i-am cununat, există nădejde de mântuire. Și oamenii ăștia frumoși, cum sunteți dumneavoastră, care stați la biserică, la mănăstire și care veniți cu nădejde de mântuire, ei pot salva țara.
Cum de nu se gândesc oamenii ăștia la Brâncoveanu, care a fost un model de credință, care a crescut prosperitatea țării în vremea lui, care a făcut lucruri care au dăinuit până astăzi?
Când vor muri toți senatorii și parlamentarii, le dă cineva salve de tun? Îi ajută la ceva?
Sfântul Sisoie, în fața lui Alexandru cel Mare, care a dat poruncă să fie îngropat cu mâinile afară din sicriu, din sarcofagul acela, a arătat că nu a luat nimic cu el.
Noi suntem ceva în viață? Am văzut atâția oameni mari, importanți, și după o anumită vârstă pornirile trupului și răzbunările, și răutatea trec, și vine așezarea, vine maturitatea. Asta așteptăm de la cei care conduc lumea și societatea.
Și eu vă spun: nu va piere lumea, așa cum nici în vremea aceea n-a pierit, când un sultan a avut o revelație în nopțile lui de nesomn. După ce și-a spânzurat frații – că așa era tradiția în Islam: primul principe din Adrianopol, când venea sultan, primul lucru pe care-l făcea era să-și spânzure frații, ca sultanatul să aibă stabilitate – vedea o mână cu cinci degete. Tot timpul îi apărea și a chemat un înțelept, un călugăr, pe Ghenadie, și a zis: „Ce-i asta? Ce-i asta? Mă bântuie un coșmar: cinci degete, o mână îmi apare noaptea, nu pot să dorm. Explică-mi tu, călugăre al lui Iisus Hristos.”
Și el a zis: „Tâlcuiește așa: dacă în cetatea Constantinopolului erau cinci oameni sfinți, cinci oameni curați, cinci oameni plăcuți lui Dumnezeu, tu nu câștigai cetatea.” Și atunci, el, văzând înțelepciunea, l-a făcut patriarh și a dat dreptul grecilor (roméilor) să aibă patriarhi.
Câți or mai fi astăzi în cetate? Câți se mai roagă? Câți mai postesc? Câți mai au duhovnici adevărați?
Că atunci când suntem în biserică părem mielușei, blânzi, de i-ai pupa pe toți. Dar când ieșim afară, devenim răi, răzbunători, nu salutăm, nu facem bine. Și vine vremea judecății. Gândul înțelepciunii este gândul la moarte: „Adu-ți aminte că vei muri și nu vei greși.”
Mulțumim că veniți la mănăstire. Mulțumim părintelui stareț și călugărilor că se roagă și pentru noi.
Brâncoveanu și-a pierdut toți banii. Așa a spus: „Am pierdut tot ce am avut. Să nu ne pierdem credința.”
Să nu vă pierdeți credința. Amin. Să fiți sănătoși!”
