Episcopul Giurgiului, PS Ambrozie, a slujit miercuri, la hramul mănăstirii din Bolintin Vale (hram istoric: Adormirea Maicii Domnului), și a rostit o predică în care a subliniat rolul ocrotitor al Maicii Domnului și nevoia de a păstra evlavia în viața de familie și în monahism.
„Acoperă-ne cu sfântul Tău acoperământ”
Ierarhul a arătat că sărbătoarea este tot mai prețuită în Biserică, cu privegheri și Liturghii inclusiv în parohii:
„În sfintele mănăstiri, Maica Domnului este prăznuită alături de poporul binecredincios, pentru că însuși troparul praznicului ne spune: «Astăzi, poporul cel binecredincios (…) strigă: Acoperă-ne pe noi cu sfântul Tău acoperământ și ne scapă de tot răul.»”
Maica Domnului – „mama” călugărilor și a credincioșilor
PS Ambrozie a evidențiat cinstirea aparte de care se bucură Maica Domnului în mănăstiri:
„Evlavia credincioșilor noștri buni și a preoților și, în mod deosebit, a călugărilor și cu atât mai mult a călugărițelor, este una cu totul aparte. Maica Domnului este singura persoană din viața călugărilor și a călugărițelor care se bucură de o cinstire aparte, pentru că ei Îi închină viața ca unei mame.”
Ierarhul a amintit tradiția arătării Maicii Domnului în Biserica din Vlaherne și marele pelerinaj de acolo, precum și faptul că 1 octombrie marchează nașterea Sf. Nectarie Taumaturgul, „care a avut-o pe Maica Domnului ca ocrotitoare”.
Mărturie personală: „Maica venea și inunda cu o lumină de negrăit”
Într-o secvență confesivă, PS Ambrozie a evocat anii de noviciat:
„Stăteam în frig, în vârful muntelui… plângeam la icoana Maicii Domnului și citeam slujbele după rânduiala monahală. Când cântam Paraclisele, Maica Domnului venea și inunda cu o lumină de negrăit mănăstirea, chiar dacă trăiam în sărăcie și frig.”
Între pragmatism și făgăduințe
Episcopul a abordat tensiunea dintre „realitățile concrete” ale vieții și chemarea la transcendent:
„Existența creștinului stă între pragmatism și realitățile dumnezeiești pe care le trăim în Liturghie, când îngerii, în chip nevăzut, slujesc cu noi. Cât stăm cu mintea la Dumnezeu? Doar la Liturghie? Doar la spovedanie?”
Îndemn: păstrați evlavia către Maica Domnului
În final, PS Ambrozie a chemat credincioșii la întărirea legăturii cu Maica Domnului:
„Este bine să dezvoltați evlavia către Maica Domnului. Nu e nevoie să cunoști multă teologie ca să te apropii de Ea. Maica ne acoperă de tot răul, își ține fiii și fiicele în unire, rugându-se la tronul Sfintei Treimi.”
Sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului a reunit la mănăstirea din Bolintin Vale numeroși credincioși, preoți și obștea monahală, răspunsurile liturgice fiind date în duh de sărbătoare.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, miercuri, 1 octombrie 2025, la sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, la mănăstirea din localitatea Bolintin Vale, cu hramul Adormirea Maicii Domnului:
”Iubiți credincioși și credincioase, mă bucur în mod deosebit că la această mare sărbătoare a Maicii Domnului ați venit alături de noi, de părinții slujitori astăzi în sobor la Acoperământul Maicii Domnului, alături de măicuțele viețuitoare și nevoitoare aici, în această mănăstirea închinată Maicii Domnului.
Părintele consilier Eduard Dumitrache ne-a pus la inimă câteva cuvinte foarte frumoase, arătând totodată și istoria acestui praznic, care începe din ce în ce mai mult să fie apreciat, cu slujbe de priveghere, cu Sfânta Liturghie, chiar și în parohii.
Sigur, în sfintele mănăstiri, Maica Domnului este prăznuită alături de poporul binecredincios, pentru că însuși troparul praznicului ne spune: „Astăzi, poporul cel binecredincios, luminat, prăznuind, umbrit fiind prin venirea ta, Maica lui Dumnezeu, strigă: Acoperă-ne pe noi cu sfântul tău acoperământ și ne scapă pe noi de tot răul”.
Evlavia credincioșilor noștri buni și a preoților și, în mod deosebit, a călugărilor și cu atât mai mult a călugărițelor, este una cu totul aparte. Maica Domnului este singura persoană din viața călugărilor și a călugărițelor care se bucură de o cinstire aparte, pentru că ei își închină viața Maicii Domnului, pe care o văd ca pe o mamă, așa cum bine a spus părintele Eduard Dumitrache, care ne acoperă de tot răul și care își ține fiii și fiicele în unire, ocrotindu-i, rugându-se la tronul Sfintei Treimi, așa cum de altfel au văzut-o și Andrei cu epifanie în Biserica din Vlaherne, pe care unii dintre teologii de astăzi o consideră ca fiind Biserica Vlahilor.
Este un mare pelerinaj la Vlaherne, în Constantinopolul de odinioară, în Istanbulul modern de astăzi, la praznicul acesta al Maicii Domnului.
Înainte de a vorbi despre Maica Domnului și de a vă adresa câteva gânduri și eu, smerenia mea, trebuie să vă reamintesc de faptul că la 1 octombrie 1846 s-a născut Sfântul Nectarie Taumaturgul. Este bine să nu uităm că Sfântul Nectarie a avut-o pe Maica Domnului ca ocrotitoare, asemenea Sfântului Grigorie Palama și asemenea tuturor marilor sfinți, care i-au alcătuit imne și cântări, ca să-și arate recunoștința față de ceea ce este „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Ea, cea care este Stăpâna Arhanghelilor; ea, cea care este zugrăvită pe bolta sfintelor altare; ea, cea căreia toate slujbele din cărțile de cult îi cuprind imne în cinste, preacinstind-o și lăudând-o neîncetat.
Aș vrea să vă spun că atunci când eram novice în mănăstire, văzând frumusețea cultului divin și felul în care erau alcătuite slujbele în Minei, în Triod, în Penticostar, în Catavasier și în celelalte cărți de slujbă, la mănăstire, acolo unde stăteam în frig, în vârful muntelui, nu aveam căldură, nu aveam lumină, noi plângeam la icoana Maicii Domnului și ne rugam și citeam toate slujbele, după rânduiala monahală, și primeam atâta bucurie și luminare dumnezeiască, încât ne podideau lacrimile. Fără să ne dăm seama, realizam că atunci când cântam paraclisele Maicii Domnului, cum erau ele rânduite atât din Psaltire, cât și din Ceaslov, Maica Domnului venea și inunda cu o lumină de negrăit mănăstirea, chiar dacă trăiam în sărăcie și în frig și ne făceam pâine ca în Ardeal, care ținea șapte, chiar nouă zile pe vatră. Ne trezeam dimineața, spărgeam lemne, mergeam în munte și adunam lemne ca să facem focul în schitul de pe Valea Teleajnului, la Crasna. Și atunci, în greutățile care erau în mănăstire – frig, foame, sărăcie – noi alergam către cine? Către Maica Domnului, ca la o mamă. Și nu ni se părea deloc nefiresc sau anormal faptul că Maica Domnului apărea și ne ajuta în ascultările noastre. Vorbeam cu ea aievea, adică nu era o persoană doar preaslăvită undeva în ceruri, ci Maica Domnului era în viața noastră cea de toate zilele.
Știm din tradiția Bisericii Ortodoxe Române că atunci când un călugăr sau o călugăriță, plecați din mănăstire, erau luptați de ispite și cădeau în încercări, după ce reveneau în obște, starețul sau stareța nu erau surprinși deloc. Pentru că, în mintea și în ochii lor, de fapt, călugărul sau călugărița nu plecase niciodată. Maica Domnului îi luase locul în ascultări și le împlinise în locul lor. Așa am trăit noi, așa am crescut noi, în intimitatea și proximitatea Maicii Domnului.
Este bine să dezvoltați evlavia către Maica Domnului. Pentru această evlavie nu este nevoie neapărat să cunoști foarte multă teologie, să citești imnele Sfântului Simeon Metafrastul sau ale Sfântului Simeon Noul Teolog, sau toate poemele, nici măcar „Imnul Rugului Aprins”, imnul acatist de la Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, atât de frumos alcătuit de ieromonahul Sandu Tudor, schimonahul de pe Rarău.
Aș vrea să vă vorbesc astăzi despre un lucru la care m-am gândit: existența umană, respectiv viața creștinului, între pragmatism – realitățile concrete ale vieții, cu tot ce înseamnă viața noastră măruntă, în aparență insignifiantă – și realitățile dumnezeiești, divine, pe care uneori le vedem anticipat încă de pe pământ.
Așadar, pragmatismul vieții umane în comparație, în antiteză, cu făgăduințele pe care Dumnezeu le-a făcut și le face. Începând cu Avraam, căruia îi spunea: „Dacă vei păzi poruncile Mele, îți voi înmulți fiii și fiicele, cât nisipul mării și stelele cerului”. Făgăduințe repetate, făcute și lui Moise, făgăduințe biblice sau nou-testamentare, unde ni se vorbește despre altfel de realități – transcendentul coborât în imanent.
Aceste realități dumnezeiești de multe ori le vedem și le percepem cu simțurile dincolo de simțuri, pentru că ele ne ating prin harul dumnezeiesc, prin participarea la Sfânta Liturghie, când îngerii, în chip nevăzut, slujesc împreună cu noi, când pe bolțile bisericilor vedem liturghia cea fără de sfârșit pe care o săvârșesc îngerii. Când simțim dumnezeirea atunci când Duhul Sfânt ne cercetează, când, în scaunul spovedaniei, regretăm și ne facem cercetarea cugetului.
Vedeți, există această dihotomie, această luptă despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc”. Pragmatismul acesta pe care îl are fiecare om, pentru că în constituția omului este și spirit, și materie, este și trup, și duh. De multe ori omul, prin slăbiciunile lui, rămâne în cotidian, în pragmatismul vieții.
Cum să-i vorbești unui om modern sau postmodern, cum îl numește Horia-Roman Patapievici sau cum zic unii teologi contemporani – al epocii post-adevărului – despre metafizică, despre ceea ce este dincolo de simțurile lui, de percepțiile lui, care de multe ori sunt subțiri, mărunte și se referă doar la cotidian? Cum împăcăm aceste două dimensiuni?
Evidențele care cad sub simțuri, pe care le vedem și care țin de concretețe, versus făgăduințele dumnezeiești despre care vorbește Iisus Hristos în Evanghelie. Cât stăm cu mintea la Dumnezeu? Doar în momentul Sfintei Liturghii? Doar la spovedanie?
Există această luptă în omul contemporan, o luptă teribilă, pentru că atunci când te așezi să te rogi sună telefonul, te deranjează un vecin, atunci când pleci la biserică apar cele mai mari ispite. Dar nici n-ați cunoscut cu adevărat dumneavoastră, mirenii, ceea ce înseamnă ispitele. Pentru că și harul vine în măsura în care omul se luptă și îl dorește, și îl cere, și îl cerșește. Așa ne spun părinții care au fost canonizați la Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Vatopedu.
Uneori harul, datorită păcatelor noastre, se îndepărtează, ne dă sentimentul că suntem părăsiți și atunci ajungem aproape la deznădejde. Ori este o taină aici – spun părinții vatopedini – că atunci când îl cerșești și îl implori pe harul dumnezeiesc, chemând „Împărate ceresc” și rugăciunile către Duhul Sfânt, Mângâietorul, el revine și îți readuce stările și bucuria pe care ai avut-o altădată.
Ca să exemplific: stăteam în biserica mănăstirii nerestaurată, în frig, în umiditate, în vârful muntelui. Acolo luminile erau stinse, nu aveam lumină electrică, doar candele și lumânări de ceară. Și atunci se săvârșea slujba Paraclisului Maicii Domnului. Și eram răpiți cu mintea la cele cerești și simțeam și vedeam lucruri care ne înfricoșau, care erau dincolo de simțuri, dincolo de percepția noastră. Și începeam să plângem, și ne uitam unul la altul. Era întuneric, dar vedeam că fiecare dintre noi era cercetat de Duhul Sfânt și ai fi vrut ca din acea stare să nu mai ieși, să mori atunci, să fii răpit la cer. Probabil că erau stări extatice, pe care le-au încercat și alți frați din mănăstire care au plecat, s-au nevoit, s-au dus pe la pustie. Și noi am fi vrut să vorbim despre acele stări, dar dacă ieșeam din acea stare și deschideam gura, eram ca peștele. Nu puteai să vorbești despre aceste realități metafizice, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că a fost răpit până la al șaptelea cer și a văzut lucruri de negrăit, de nepovestit.
Prin urmare, pragmatismul acesta al omului modern până unde te poate duce? Ce îți poate oferi dacă le faci pe toate ale lumii? Pragmatismul acesta către ce ne duce, până unde ne duce? Ne desăvârșește? Ne mulțumește?
Astăzi ascultam de dimineață un cuvânt al unui părinte diacon foarte învățat, la o conferință în Occident, despre copii. Și cred că este momentul să vorbim și noi despre copii, pentru că suntem toți fii și fiice ai Maicii Domnului. Suntem, și chiar dacă nu realizăm, tot copiii Maicii Domnului suntem cu toții. Ea, Născătoarea de Dumnezeu, se roagă pentru noi, amărâții și greșiții.
Tema conferinței, dacă bine îmi amintesc, era: „Mamă, eu cresc. Tu unde ești? Tu ce faci?”. Extrapolând, poți să spui: „Tată, eu cresc. Tu ce faci?”. Pentru că acești copii, care ne confiscă viețile dându-ne deopotrivă tristeți și împliniri – spunea părintele arhidiacon Sorin Adrian Mihalache, forțând puțin nota pentru a explica unele lucruri legate de nașterea, creșterea și educarea copiilor – trec prin mai multe etape ale căsniciei: prima, înainte de a avea copii; a doua, în timpul în care ai copii; și a treia, după ce copiii, deveniți mari și cu aripile întărite, pleacă din cuib.
Și am stat și m-am gândit: da, într-adevăr, există o perioadă în care copilul crește și îți umple viața. Apoi vine perioada pubertății, cu problemele legate de creștere și de hormoni. Urmează adolescența, cu revoltele și transformările de tot felul, cu influențele din societate și din anturaje. După aceea, vine perioada maturității – copilul se așază, îi vine mintea la cap, se căsătorește, face copii. Și, mai târziu, vine senectutea.
Așadar, toate aceste etape din creșterea și dezvoltarea copilului ne fac pe noi, spunea părintele Mihalache, să fim în familie, în educarea și creșterea copiilor, într-o perpetuă ascultare. Pentru că viața noastră și a dumneavoastră, în mod deosebit a fiecăruia în parte, cei care sunteți familiști, spre deosebire de noi, călugării și călugărițele, acolo se învârte. Acela este sensul existenței dumneavoastră: nașterea, creșterea și educarea copiilor.
Cât timp vă mai rămâne să meditați la făgăduințele divine, la viața de dincolo, la sfârșitul vieții? Și atunci toată viața ta se concentrează asupra formării copilului, asupra viziunii tale despre viață, despre ceea ce ai dori să devină copilul tău.
Așadar, aceste dubitații, îndoieli și frământări nu pot fi rezolvate decât prin cercetarea cugetului și prin ieșirea din pragmatismul acesta care ne consumă și ne confiscă viața, atitudinile și ne lasă paralizați, încât nu mai putem avea alte tendințe. Nici timpul pentru Biserică nu-l mai avem întotdeauna, pentru că vine ispita. Sunt lucruri mărunte care se petrec, dar noi, cei care ținem și de pământ, și de cer, trebuie să facem experiențele vechilor părinți și bunici de altădată. „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă”.
Există, da, acest „Război nevăzut” despre care vorbea Sfântul Nicodim Aghioritul – o carte extrem de profundă și de demnă, scrisă de un sfânt al Muntelui Athos. Există acest război nevăzut. Există și scrierile simple, dar realiste, ale părintelui Nicodim Măndiță. Există și o teologie înaltă a Sfinților Părinți. Pragmatismul vieții creștinului, al ortodoxului, este mereu pus în balanță cu făgăduințele dumnezeiești, cerești. Este păcat să trăiești doar în limitele acestei condiționări umane și să nu te gândești măcar puțin la viața cerească.
Aici, în mănăstire, s-a întâmplat o minune. Am să vă dau un exemplu: în urmă cu vreo doi-trei ani, părintele inspector, șef al preoților, părintele Ion Șerban – cu o experiență pastorală, duhovnicească și administrativă foarte frumoasă și bogată – a găsit un fiu duhovnicesc care a avut dorința să facă o mănăstire. Un astfel de lucru se petrece o dată la câteva sute de ani: cineva să-și dea toată averea ca să facă o mănăstire, necondiționat de nimic, nici să fie pomeniți după, nici să fie îngrijiți înainte, în timpul vieții. Este vorba de diaconul Ion Roșu, care a donat această proprietate.
Dar nu aveam pe cine să aducem aici să muncească. M-am mutat, am stat 30 de zile aici, o lună de zile, și am văzut cât de greu este să ții o mănăstire. Atunci maica stareță Cecilia și-a lăsat toată rânduiala de la Mănăstirea Găiseni, unde făcuse realmente minuni, și a venit aici. Singură a stat, alături de părintele ctitor Ion Roșu, pe care l-am hirotonit la hramul de anul trecut, și a făcut ceea ce se vede astăzi.
Dar obștea era fără păstor și a fost nevoie de un duh duhovnicesc, adus de maica stareță Cecilia și de maica doctor Andreea Veronica Dragomir, iar părintele Macarie a fost trimis aici. Și în doar doi anișori au reușit să facă ceea ce vedeți acum. Nicăieri nu găsești o mănăstire atât de frumoasă, atât de îngrijită, cu o obște atât de frumoasă.
Maica stareță era plecată într-un pelerinaj și, când am venit aici la mănăstire, măicuțele s-au strâns ca buburuzele, ca furnicuțele, ca turturelele. Și m-am bucurat mult văzând această obște, împreună cu părintele Macarie, venind să-mi arate icoana Maicii Domnului, pictată foarte frumos de maica Nicoleta. Cu binecuvântarea părintelui Macarie și cu osteneala și jertfa maicii starețe Cecilia, icoana a fost împodobită cu filigran și pietre scumpe, fiind apoi sfințită de părintele exarh și de preoții de aici.
Este, de departe, cea mai frumoasă mănăstire. Este o mănăstire vie, cu călugărițe râvnitoare, cu dragoste aparte, cu multe daruri pe care maica stareță Cecilia le îndrumă și le păstorește foarte frumos. Activitățile maicii Cecilia au fost recunoscute și de către părintele Patriarh, care i-a acordat cea mai înaltă distincție: Crucea Patriarhală. Această obște frumoasă s-a format aici.
Vin vremuri grele, potrivnice, unele împotriva altora. În limba greacă există o expresie pentru asta: „anapoda”. Și este important să realizăm cuvântul Scripturii: „Lupta voastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh”.
Când vezi că se ceartă bărbatul cu femeia și se blestemă, se ocărăsc, te gândești: „Uite, își pierd cumpătul!”. Și am văzut oameni care își pierd cumpătul și devin iraționali, fără să-și dea seama că sunt și niște influențe malefice care încearcă să distrugă tot ceea ce ai clădit: o familie, o casă și, peste toate, un nume bun al copiilor, nu-i așa?
Așadar, viața omenească, între pragmatism și promisiunile, făgăduințele vieții veșnice – cum le împăcați? Cum rezolvați problema aceasta? O rezolvați ignorând partea a doua, făgăduințele vieții celei veșnice, Raiul pe care l-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul? Uităm adeseori că avem „atât nor de mărturii”, cum zice iarăși Apostolul, și că trebuie să lepădăm păcatul care ne împresoară: „Duhul să nu-l stingeți, proorociile să nu le disprețuiți, țineți ce este bine și feriți-vă de orice înfățișare a răului”.
Un om care nu a progresat în viața duhovnicească, care nu are duhovnic, ajunge undeva la o anumită stare în care se complace fără să știe și se chinuie. Călugării și călugărițele, care au lăsat după îndemnul Mântuitorului – „Și veți lăsa casă, familie și toate, și-Mi veți urma Mie, și veți fi păstori de oameni” – sunt pildă vie de jertfă. Și uităm câte jertfe au făcut înaintașii noștri de altădată, cum au murit în depărtări, în temnițe, în închisori, în Siberii.
Eu sunt pasionat de antichități, de anticariat, și am luat niște tablouri ale deportaților în Bărăgan. Mi-am adus aminte și de basarabenii deportați în Siberia lui Stalin și mă gândeam cât de nedreaptă este viața uneori, când ai o singură viață, irepetabilă, și să trăiești în chin și suferință, să descindă noaptea peste tine în casă, să te ducă, să te condamne sau să te amenințe că copiii tăi nu vor putea să meargă la studii.
Vedeți câte canonizări s-au săvârșit, cum spunea Preafericitul, fiind trecuți în calendar atâția cuvioși, pustnici și nu doar sfinți bărbați, ci și multe călugărițe. Unele au fost viețuitoare la Pasărea, alta a fost mama Sfântului Andrei Șaguna, alta a fost Doamna Despina, soția lui Neagoe Basarab, devenită maica Platonida.
Trăim vremuri realmente de neimaginat și oamenii au devenit apatici și triști. Când te întâlnești cu ei, îți spun: „Da, e greu”. Îi vezi că trăiesc într-o societate ca aceasta, ispitele vin din trei părți: de la lume, de la trup și de la diavol. Lumea a devenit mai rea, mai nerăbdătoare, pentru că există și un mecanism: „Fugi și salvează-te, protejează-te”. Este un mecanism care funcționează la oameni. În condiții de criză, fiecare om caută să se conserve, să se menajeze.
Dar cu sufletul ce facem? Ar trebui să mulțumim lui Dumnezeu că încă avem mănăstiri, că încă avem călugări și preoți, că avem ierarhi. Și atunci când veți auzi despre preoți, despre călugări sau despre ierarhi doar lucruri rele și denigrări, să fugiți de aceste vorbe! Nu ne fac bine sufletește.
„A Mea este judecata”, zice Domnul. Dacă nu, trimite foc din cer peste noi pentru păcatele noastre, pentru minciunile și ipocriziile noastre, să lăsăm judecata în mâna lui Dumnezeu. Iar noi, în al unsprezecelea ceas, în al doisprezecelea ceas, să ne pocăim, să ne rugăm pentru păcatele noastre, să ne rugăm pentru îndreptarea copiilor noștri, pentru pacea întregii lumi, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unirea tuturor.
Nu vedeți că singura, dar singura care mai trage vagonetele după ea, ca să vorbim metaforic, este Biserica? Uitați-vă că dumneavoastră nu sunteți doar din zona Bolitinului și împrejurimi. Uitați-vă cum vin din țară mesaje și le vedem și noi prin televiziunea Trinitas, la radio. Vedem cât muncesc bieții preoți în satele îmbătrânite, fără școli, fără cabinete medicale, unde la specializarea medicină de familie nu se mai duce nimeni.
Ori toată partea aceasta, care ține de îngrijirea bătrânilor, a bolnavilor, a celor abandonați și singuri, a copiilor, o face Biserica. Să știți! Nu ignorați lucrul acesta! Și tot Biserica, singura, dar singura, a făcut un proiect de țară: o Catedrală. Pe 26 octombrie, de Sfântul Dimitrie, se sfințește Catedrala.
Îl felicităm pe părintele Macarie pentru ceea ce a făcut aici, cu ajutorul măicuțelor și al maicii starețe, pentru icoana aceasta frumoasă a Maicii Domnului, pe care au sfințit-o și care, trebuie să vă spun, este cea mai frumoasă din Episcopia Giurgiului, în momentul de față. Este o mănăstire așa de frumoasă, unde puteți să veniți să vă bucurați, și sigur, meritul este înainte de toate al maicii starețe.
Lipsa părinților noștri – Irina, domnul Ion Giurgiu și cei care au plecat mai devreme – dorința aceasta, dorul după ei, ni-l alină doar Maica Domnului. Să știți! Maica Domnului, la fiecare, este măicuța căreia ne rugăm și căreia îi spunem: „Nu ne lăsa, măicuță, să pierim pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale”.
Să vă iubească Maica Domnului cum vă iubiți dumneavoastră copiii. Și mai mult decât atât, să ne rugăm pentru Biserică, pentru mănăstirile noastre, pentru măicuțele noastre. Vă mulțumim pentru primirea frumoasă, vă felicităm!”
