Duminică, 18 ianuarie 2026, în Duminica a XXIX-a după Rusalii, Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, a săvârșit Sfânta Liturghie Arhierească în noul paraclis din Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Bolintin Vale, Protopopiatul Bolintin.
În cuvântul de învățătură, ierarhul a pornit de la cuvintele Mântuitorului: „Milă voiesc, iar nu jertfă”, prezentând milostivirea ca probă a autenticității vieții creștine și ca răspuns concret la fragilitățile omului contemporan.
„Milă voiesc, iar nu jertfă” – criteriul credinței vii
Tâlcuind Evanghelia duminicii, Preasfinția Sa a insistat asupra dimensiunii lăuntrice a credinței, arătând că vindecările și minunile lui Hristos nu urmăresc aplauzele, ci izvorăsc din empatie și compasiune: „A făcut-o din empatie, din milă. «Milă voiesc, iar nu jertfă.»”
Ierarhul a punctat că omul nu este doar „ființă simțitoare”, ci poartă în sine chemarea către Dumnezeu, iar sufletul are o hrană proprie – „hrana îngerilor” – pe care Părinții o leagă de rugăciune, meditație și contemplare.
Recunoștința, semnul unei vindecări adevărate
În același cadru, PS Ambrozie a evidențiat tema recunoștinței, amintind episodul celor zece leproși, din care doar unul se întoarce să mulțumească. Ierarhul a subliniat că recunoștința nu este o simplă politețe, ci un semn al unei inimi schimbate: din zece, „doar unul se întoarce”.
Totodată, a atras atenția că lipsa milei trădează o criză existențială: „Omul care nu are milă are o mare problemă existențială”, iar formarea acestei sensibilități începe încă din copilărie, prin păstrarea inocenței și a capacității de compasiune.
„Rezistența prin credință” și educarea copiilor ca „adevărate conștiințe”
Într-un registru social și identitar, Episcopul Giurgiului a făcut apel la consolidarea vieții creștine în societatea actuală, arătând că, dacă în alte vremuri se vorbea despre „rezistența prin cultură”, „astăzi trebuie să vorbim despre rezistența prin credință”.
În același context, ierarhul a insistat asupra responsabilității părinților de a forma copiii ca „adevărate conștiințe”, orientate spre idealuri durabile și repere verificate: „să creștem copiii ca adevărate conștiințe, ca adevărate creuzete în care strecurăm, încet-încet, marile idealuri”. Ca exemple de repere culturale și științifice, au fost amintiți Eminescu, Paulescu, Nicolae Tesla, Ana Aslan, Emil Racoviță și Petrache Poenaru.
Mulțumire pentru ctitori și pentru obștea mănăstirii
Preasfinția Sa a arătat o recunoștință aparte față de maica stareță Cecilia Moldoveanu, evocând eforturile de restaurare și întemeiere care au dus la înflorirea noii vetre monahale. De asemenea, ierarhul a vorbit despre rolul și jertfelnicia părintelui Macarie Șotârcă, precum și despre sprijinul ctitorilor, menționând familia Ion și Mariana Roșu, precum și implicarea directă a părintelui arhidiacon Ion Roșu, „ctitor al acestei mănăstiri”.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie, duminică, 18 ianuarie 2026, când Biserica Ortodoxă s-a aflat în Duminica a XXIX-a după Rusalii, când Episcopul Giurgiului, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi a săvârşit Sfânta Liturghie Arhierească în noul Paraclis din noua Mănăstire “Acoperământul Maicii Domnului” din Bolintin Vale, Protopopiatul Bolintin:
”„Milă voiesc, iar nu jertfă.”
Sunt cuvintele biblice pe care le auzim și pe care le rostim ca un leitmotiv. Fiecare dintre noi, indiferent dacă suntem clerici sau călugări, călugărițe sau oameni din lume, numiți cu numele păcii – mireni.
Preacuvioasă maică stareță Cecilia, înaltpreacuvioase părinte Macarie, părinte arhidiacon Ion Roșu, ctitor al acestei mănăstiri, preacuvioasă maică stareță Nicolaida, iubiți credincioși și credincioase, ne bucurăm în mod deosebit că, în această duminică, ne aflăm la Sfânta Mănăstire de la Bolintin Vale, în prezența, desigur, a obștii, a măicuțelor, a maicii starețe, dar și a dumneavoastră, a credincioșilor care, în pofida vremii de afară, ați venit în număr atât de mare.
Evident că există și un motiv în plus. Nu doar credința și evlavia v-au îndemnat astăzi pașii către Sfânta Mănăstire, ci și faptul că părintele nostru duhovnic, Macarie Șotârcă, sărbătorește astăzi, împreună cu toți părinții monahi care poartă numele de Antonie, de Macarie, de Chiril, iată, de Atanasie, sărbătoresc pe fondatorii monahismului, fie că vorbim de monahismul idioritmic sau de sine, fie de monahismul de mai târziu, cenobitic, care a dat în limba română „chinoviile” sau „obștile”.
De obicei, noi nu mai folosim astăzi, în limbajul curent al limbii române, aflate într-o continuă și perpetuă transformare, cu multe influențe din limbile de circulație astăzi, multe dintre cuvintele care se foloseau în cult, de influență slavonă, par perimate. Tinerii de astăzi, poate doar seniorii și intelectualii, mai știu sensurile vechi ale cuvântului „chivot”, de pildă, care are sensuri multiple dincolo de sensul propriu. Chivotul este obiectul de pe Sfânta Masă cel mai prețios, care ține în sine Sfânta Împărtășanie, Sfânta Cuminecătură.
Evanghelia de astăzi, pe care părintele arhidiacon Nicolae Lupu ne-a lecturat-o atât de frumos, în prezența celorlalți arhidiaconi care au slujit astăzi – și cărora le mulțumesc –, ca și măicuțelor de la strană și domnului Marian Merticaru, care au cântat atât de frumos, ne provoacă, zic, în această atmosferă, să medităm un pic, măcar pentru o clipă, fie și pentru aceste două-trei ceasuri pe care le petrecem în Sfânta Biserică, știind că „în biserică stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu”.
Încercăm, ca ființă dihotomică – care are trup, dar care are și suflet –, de cele mai multe ori în viață, prinși, așa cum ne arată parabolele, cu grijile vieții, care prind acea sămânță ce rodește chiar și în pământ nefertil, în pământ uscat, dar grijile vieții o înăbușă și, în final, o și usucă.
Totuși, atât călugării, clericii de mir, cât și credincioșii, pentru că au și suflet – lucru de care uităm de multe ori –, trebuie să știe că și sufletul, ca și trupul, are o hrană a lui, pe care părinții Patericului o numesc „hrana îngerilor”.
Hrana trupească este hrana care ne ține existența aceasta, de multe ori limitată, încorsetată – dumneavoastră știți mai bine despre ce vorbim. Dar mai ales sufletul, care este de esență dumnezeiască, indestructibil, are nevoie de hrana lui, care este rugăciunea, care este contemplarea, care este meditația. Pentru că omul este ființă cugetătoare. Nu este doar o ființă simțitoare, înzestrată cu rațiune, cu simțire, ci are, prin suflet, și această aspirație către Cel care i-a dat ființa, existența indestructibilă: Dumnezeu Creatorul, Duhul Sfânt și Mântuitorul Iisus Hristos.
Stăteam și mă gândeam astăzi ce aș putea să spun unor categorii diferite de oameni: pe de o parte monahii, călugării, călugărițele, pe de altă parte mirenii care trăiesc în mijlocul lumii, cunosc asperitățile vieții, cunosc ispitele, încercările și doar credința și răbdarea – de care ne vorbește Părintele Cleopa – spunând: „Și când ți se va părea că ai gătat-o, în sensul de ai terminat-o, ai epuizat-o, să spui din nou: răbdare, răbdare, răbdare și iarăși răbdare”. Ceea ce faceți dumneavoastră în lume au în fișa postului, dacă mi-e permis să spun așa, monahii în mănăstire.
Aș începe această meditație astăzi de la anumite premise. Am avut, zilele trecute, anumite discuții pe care le-am purtat cu confrați de-ai mei, preoți, nu călugări, cum spunea Emanoil Băbuș – „necălugărul”. Erau niște cărți diferite, cu mulți, mulți, cu zeci de ani în urmă, de parcă ar fi o virtute să fii necălugăr.
Și, în urma discuțiilor, îi spuneam părintelui Eduard Dumitrache – despre dânsul este vorba – că, rupându-mă de obligațiile pe care le am ca ierarh și ca și călugăr, m-am retras undeva, după cuvântul care spune: „la munți, la munți, suflete, să te înalți”, și am stat acolo singur și, rupându-mi o clipă din problemele cotidiene, am meditat și am purtat cu părintele un dialog la gura focului, pentru că era foarte frig și dumneavoastră ați simțit, am meditat asupra sensului vieții.
Când moartea este în vestibul și așteaptă, răcnind, pe cine să înghită; când știm că ne naștem spre a muri și murim spre a ne naște; când știm și poemul filosofic al lui Eminescu, care spunea: „Deși trepte osebite ne-au ieșit în urma sorții, / Deopotrivă ne stăpânește raza ta și geniul morții; / La același șir de patimi, deopotrivă fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi.”
Și îi spuneam părintelui Dumitrache: „Părinte, avem fiecare dintre noi locuința plină de cărți, foarte multe cărți. Mirenii au o bibliotecă bogată, care, încet-încet, din cauza societății de astăzi, a fost scoasă întâi în balcon, apoi undeva scoasă din locuință și, în cele din urmă, ajunge în stradă sau în acele căsuțe din parcuri, unde poți să lași cărțile ca să le citească cei care încă mai citesc astăzi.”
Și, fără pretenția de a fi Marc Aurelius și de a vorbi către sine însuși, am spus: „Părinte, cum se face că toată teologia aceea pe care am învățat-o noi în școală – în seminar, în facultate, la studiile universitare și chiar în școala academică – rămâne undeva acolo și este cumva intangibilă, nu? Ne mai ducem la ea. De parcă știm că este o comoară intrinsecă acolo. O admirăm, știm că acolo sunt cuvântările lui Maxim Mărturisitorul, ale Părinților pustiei, ale filosofilor, ale oamenilor care au dat sens existenței lor și nu numai; ne-au lăsat nouă, posterității și celor de astăzi, repere identitare. Și, cu toate acestea, în clipa în care intrăm în cler, trăim o viață de semidocți din punct de vedere teologic. Pentru că ai soție – ca în parabola aceea cu boii, cu nevasta, cu terenul – și, cu toate acestea, în loc să creștem duhovnicește, rămânem undeva, cum spunea Edi Dumitrache, niște semidocți, niște teologi moderni, cu diplome, cu patalama de teologi, dar care nu mai meditează, care nu mai caută sensul, care nu mai caută răspuns la problemele cu care societatea se confruntă.”
Și atunci am zis: „Vai de teologia noastră! Pentru că noi, atunci când ne întâlnim în lume, spre deosebire de părinții călugări și de măicuțe, nu teologhisim, nu cităm din Sfinții Părinți, pentru că scrierile lor sunt atât de înalte, atât de grele, încât nici nu putem să le înțelegem. Îl citim pe Părintele Stăniloae cu creionul și, dacă înțelegem una-două idei de acolo, acele ziceri ale marelui teolog al veacului trecut constituie pentru noi o hrană zilnică, săptămânală, existențială.”
Venind acum în lumea monahilor, stăm și ne gândim dacă tot ceea ce ne-a spus Sfântul Antonie cel Mare – nu o să vă spun acum viața Sfântului Antonie cel Mare, pe care a tradus-o și a explicat-o Mitropolitul, vrednicul de pomenire, Nicolae Corneanu – o să vă spun despre viața părinților idioritmici, începători ai vieții monahale: Sfântul Antonie, Sfântul Pahomie și ceilalți Părinți, Macarie, dar nici a celor din viața cenobială.
Deși cărțile de căpătâi ale monahilor sunt Patericul, Matericonul – adică viețile călugărițelor, care vine de la „māter” sau „amma”, spre deosebire de Pateric, care vine de la „pater”, de la „părinte” –, aceste cărți, Lavsaiconul, Patericele – fie că vorbim de cel egiptean, de cel românesc al lui Ioanichie Bălan, am văzut și Patericul copt, am văzut și Patericul franciscan al lui Francisc de Assisi –, fiecare dintre religiile mari și culturile mari, în general, au niște cărți de căpătâi, niște repere.
Din păcate, și pe acestea le ținem în bibliotecă și nu surprindem, în chintesență, învățătura unuia sau altuia dintre părinți sau dintre „amma”, dintre maici. Și, în momentele noastre de trezvie, când viața însăși, prin asperitățile ei – prin boală, prin conștiința care ne vine din ce în ce mai târziu, către senectute încolo, dacă mai apucăm –, ne gândim că moartea este în vestibul și te așteaptă și ea, ca și justiția legată la ochi: nu mai ia după diptice, după ordinea precăderii. Ia la întâmplare: și copil, și bătrân, și împărat, și deputat, și rege.
Și stăteam și mă gândeam la sensuri, la sensuri identitare, cum spuneam, ființiale până la urmă, care sunt mult mai înalte decât existența aceasta materială, fizică, indiferent că suntem mireni în lume, călugări sau călugărițe în mănăstire.
Și noi, dacă ar fi să creștem duhovnicește și dacă am privi, cum spuneam, în esență, în chintesența învățăturilor acestor părinți și maici, am spune odată cu Sfântul Antonie cel Mare, pe care l-am prăznuit ieri, în 17 ale lunii ianuarie: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, pentru că Îl iubesc pe El”.
Ce cuvânt mare! Sunt cuvinte mari, sunt cărți mari, sunt lecții de viață mari, sunt oameni care au lăsat posterității, umanității în general, lucruri extraordinare.
Mi s-a întâmplat să cunosc niște pustnici din muntele Ceahlău – de pe Rarău, de fapt – care nu știau, la vremea aceea, cu mulți, cu zeci de ani în urmă, cine conduce țara. Nu știau că există gadgeturi, nu știau că există multe lucruri din societate și trăiau într-o simplitate extraordinară. Vorbeau cu păsările și păsările le răspundeau.
La înmormântarea unuia dintre ei s-a întâmplat ca, asemenea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, să vină o mulțime de păsări pe camilafcele călugărilor și nu ne-au lăsat să îl înmormântăm pe cel pe care îl consideram un om neînvățat.
În vremurile de încercare și de greutate, atât eu, cât și părintele Macarie, la Mănăstirea Cheia sau la Mănăstirea Crasna, de pe Valea Teleajenului, pentru că am intrat de mici în mănăstire, eram fascinați de personalitățile mari. Noi, mici, ei foarte mari. Și, ca să ne justificăm ignoranța legată de vârstă, de neexperiență, dacă îmi permiteți să spun, spuneam: „Bătrânul nu știe să citească”.
Și, când era greu și aveam ispite, am aflat despre pustnici și am vrut și noi să ne pustnicim. L-am urmărit pe bătrânul călugăr să vedem unde se duce să se roage noaptea și am descoperit o văgăună sub niște arbori seculari, care își întinseseră rădăcinile și acopereau un deal, un povârniș, iar dedesubt se deschidea Valea Iordanului – frumos, metaforic vorbind.
Și ne-am dus și noi. Am văzut că a plecat bătrânul călugăr cu treabă, nu știu ce avea de făcut, Pantelimon îl chema, și ne-am dus și noi noaptea acolo, să trăim singuri. Aveam vocația sfințeniei. Se scutura grota aceea, vedeam ca și Sfântul Antonie cel Mare, lucru care ne-a înfricoșat. N-am rezistat după miezul nopții. Am fugit la mănăstire, pentru că viața aceasta idioritmică nu este dată oricui să o trăiască.
Și pe Valea Iordanului – că tot am pomenit – am întâlnit un pustnic la care foarte greu se cobora. Era un sârb și ne-am folosit foarte mult de lumina lui și de negrăirea lui, pentru că lângă omul sfânt te sfințești, lângă omul păcătos te întinezi și tu.
E o vorbă – și despre călugări, dacă nu vă supărați. Călugărul poate să fie ca un cărbune aprins, care te aprinde și pe tine. Poate să fie un cărbune stins, un tăciune, care te întinează și te murdărește și pe tine.
Noi, pentru că avem această constituție dihotomică, trup și suflet, despre care vă vorbeam, ar trebui să înțelegem, că tot se vorbește astăzi despre fluiditate, în sensul cel mai larg al cuvântului: despre ideologii fluide, despre genuri fluide, despre societăți fluide. Vă reamintesc: dacă ar fi să privim cu detașarea istoricului, care se uită la civilizațiile care au dispărut altădată, la societăți care au renăscut din ruina celor dispărute – Imperiul Roman, Egiptul antic –, la știință, matematică, citirea în stele, astronomie.
Stăm și ne gândim astăzi la faptul că toate aceste construcții – fie că vorbim de imperii, fie că vorbim de federații, de uniuni, cum a fost fosta Uniune Iugoslavă, fosta Uniune Sovietică, fie că vorbim de construcții precum NATO, dacă îmi este permis să spun, sau chiar Uniunea Europeană – trebuie să o spunem – sunt construcții artificiale.
Acum sunt legi care ne opresc, ne intimidează, în primă instanță, să mai vorbim despre lucrurile acestea. Toate aceste construcții artificiale, care nu vorbesc despre identitatea unei nații – iar nația s-a născut greu, dacă ar fi să vorbim de Imperiul lui Darius sau al lui Cirus cel Mare, Persia de altădată – ați văzut regimul nou, militar, care a venit cu ayatollahul în frunte? L-a înlocuit, după 2500 de ani, cu un regim totalitar care omora tinere pe stradă în 2022, când a început COVID-ul; omorau tineri și tinere pe stradă pentru că renunțau la religia veche, la vălul islamic, la burqa și la celelalte.
Așadar, toate aceste construcții care nu au la bază un ideal comun adevărat se risipesc. Toate aceste lucruri sunt fluide, pentru că oamenii care stăpânesc lumea nu mai au credință.
Venind la Evanghelia de astăzi, legată de recunoștință, este un tâlc adânc acolo, un foarte mare și adânc tâlc: din zece, doar unul se întoarce.
Vorbim despre o țară sfântă. Vorbim despre Palestina de altădată. Vorbim despre un regat care era înconjurat de Egiptul antic, care își căuta identitatea. Se ducea mereu la proroci, se ducea la David, fiul lui Solomon, și tot timpul își căutau identitatea ca să se păzească de fenicieni, de siro-babilonieni și așa mai departe. Tot ce era dincolo de Marea Roșie era dușman.
Așadar, vedem că, din zece leproși – o boală despre care, în societatea primitivă de atunci, în Israelul vechi, doar preoții erau cei care știau carte –, ei erau cei care puteau confirma dacă un lepros s-a vindecat sau nu.
Și acolo este un tâlc: de ce îi vindecă Mântuitorul pe cei zece leproși? Ca să braveze? Să primească un „bravo”? Să i se spună: „Bravo, Învățătorule, ce ai făcut aici, ești extraordinar”?
Nu. A făcut-o din empatie, din milă. „Milă voiesc, iar nu jertfă.”
Nu găsim cuvinte să spunem ce gândea Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Dar S-a întrebat și a întrebat și pe ucenici: „Oare nu s-au curățit cei zece? Ceilalți unde sunt?” Și unul singur, unul singur, care era din Siria, din Siro-Fenicia din vremea aceea, a venit să-I mulțumească.
Mai sunt cazuri de vindecare din Vechiul Testament. Chiar Miriam, una dintre femeile sfinte, sora lui Moise, s-a îmbolnăvit de lepră și ea a fost vindecată pentru că s-a pocăit. Sunt multe momente în care vindecarea aceasta de lepră ne duce cu gândul la faptul că Mântuitorul a vindecat din milă, din empatie. Cred că asta ar fi meditația de astăzi.
Dacă suportați, v-aș lăsa câteva, așa, câteva teme de gândire, la care am meditat și eu.
Omul care nu are milă are o mare problemă existențială. Noi nu trebuie să uităm că coeficientul de inteligență nu prevalează chiar și la o corporație, când te duci în fața lor nu primează în fața celui empatic. Coeficientul emoțional, dat de empatie, de milă, de compasiune, cum vreți dumneavoastră să îl numiți, întotdeauna prevalează. Și cei care fac interviurile și angajările nu se uită doar la diplome, spun adeseori: „Noi nu angajăm diplome”.
Dacă avem o vârstă, cum spunea Arsenie Papacioc, duhovnicul meu: „Dacă tinerețea ar ști, dacă bătrânețea ar putea”, știți? Nu e dat tânărului să trăiască precum vârstnicul. Rar întâlnești un tânăr înțelept și un bătrân care să dea mintea copiilor, decât cu nepoții.
E foarte important să înțelegem că noi nu ne-am născut mutilați, fără milă, fără factorul acesta empatic al compasiunii. Asta ne face ceea ce suntem, ne face să fim umani. Un om care nu are milă, care nu are compasiune, omul acesta își trăiește propria dramă. Asta se întâmplă. Și, dacă știm că avem în latență acest dar de a fi empatici, de a fi milostivi, să știți că și cu un animăluț, cu o pisicuță… Copiii, de mici, au atâta sensibilitate și atâta inocență, încât ei plâng și când se ceartă părinții, plâng și când te-ai uitat urât la ei și așa mai departe. Să nu ne pierdem această inocență, să nu ne pierdem această bunătate, această compasiune pentru că vă mai spun un lucru, ca să sprijine interesul celor care încă nu aveți empatie: să știți că empatia vindecă boli imune, pentru care nu s-au găsit tratamente. Vindecă și cancerul, empatia. Văd oameni care nu mai au, după datele medicilor, după date clinice sau de laborator, nu mai au zile de trăit și, pentru că merg la biserică, îmbracă copii, strâng și ajută mănăstiri, ridică biserici, nu știu ce, oamenii aceia sunt premiați. Îi vezi la televizor, i-am văzut și eu.
O călugăriță, la Rădăuți, a fost chemată pentru că a făcut un orfelinat acolo, la Rădăuți, la Sfântul Leontie. O altă… de asemenea, greco-catolică: la fel a fost premiată o călugăriță greco-catolică. Noi am cunoscut, în viața mea, oameni darnici și harnici, cum spune părintele Patriarh Daniel.
E bine să înțelegem că lepra, care e eradicată astăzi, totuși trebuie să ne luptăm cu noi înșine, să fim milostivi.
Am venit astăzi aici pentru că vorbim de recunoștință. Am o recunoștință aparte față de maica Cecilia Moldoveanu, o călugăriță și o femeie admirabilă. Pentru cine n-o cunoaște, e vremea să vă apropiați de dânsa. Are o platoșă așa, nu te apropii ușor. Îți ia ceva timp ca să te apropii, să o cunoști cu adevărat, dar după ce o cunoști nu mai renunți la prietenia ei. Este o femeie și o călugăriță de o înțelepciune rară. A plecat de la Sfântul Gheorghe, a luat o ruină aici, peste Argeș, la Găiseni. A stat în clopotniță. A restaurat schitul vechi de 500 de ani, așezând-o, aici, pe maica Nicolaida, cu două doctorate.
Maica a venit aici pentru că o familie distinsă de la Bolintin, familia Ion și Mariana Roșu, împreună cu copiii, au fost de acord să dea această proprietate, acest domeniu – un resort întreg, de fapt – să îl doneze Episcopiei, ca să facem mănăstire. Mi s-a întâmplat prima oară în viață lucrul ăsta.
Problema a fost: pe cine aducem? Și maica a venit aici, a făcut foarte multe lucruri, cu foarte multă răbdare și iarăși răbdare. Și astăzi mănăstirea a înflorit.
Ctitorul este aici, alături de noi, slujește. A ținut și înainte candela aprinsă, o ține și acum. L-am hirotonit pe ctitor, Ion Roșu. Și aici e o obște foarte frumoasă, deși e o mănăstire tânără. Vine foarte multă lume, pentru că păstorul mănăstirii e părintele Macarie, care a intrat în mănăstire de la 14 anișori, la Cheia. L-am ocrotit o vreme, până când și el s-a făcut mare, ca toate lucrurile care cresc, ca toți copiii care sunt pui, le cresc aripile și zboară din cuib, de acolo, și rămâi cu nostalgia când erau mici.
Și l-am văzut arzând la Schitul Darvari, unde eram stareț, acolo, împreună cu un doctor mare, care e șef de secție astăzi, și a explodat gazul metan acolo. A explodat și a luat foc. Arăta ca un cadavru. A scăpat cu viață. I-a crescut din nou barba. Părul… are foarte multe cicatrici pe trupul lui. Atât de multe încât nu mai suporta altele. Părintele Macarie a ieșit puternic. A renăscut ca pasărea Phoenix. Și a ctitorit mănăstirea de la Sfântul Ioan Rusul, din Giurgiu, de la Slobozia. Era o unitate militară dezafectată. A făcut Mănăstirea „Sfântul Ioan Rusul”. A plecat la Râmnic, acolo, la Înaltpreasfințitul Varsanufie, și acum a venit aici și uitați câte lucruri s-au făcut, cu binecuvântarea întâi-stătătoarei obștii, maica Cecilia, și cu sprijinul părintelui Ion și al doamnei Mariana Roșu, care au grijă de mănăstioara asta și se bucură că e candela aprinsă.
Rar se mai întâmplă astăzi ca cineva să ctitorească o mănăstire, cineva să ctitorească o biserică. Și, legat de empatie și de milă, este un tip, este o persoană foarte milostivă. Nici nu pot să vă spun aici, să-i trădez viața, să spun câtă lume a ajutat la Schitul Darvari, cât a fost la Vâlcea, cât a fost exarh și șef al tuturor mănăstirilor.
Vrem să vă oferim acest album, l-am primit și noi în Anul Centenarului, cu toată dragostea, este ctitorul mănăstirii și va rămâne în veac.
Iar părintelui Macarie dorim să-i oferim icoana Sfântului Ioan Rusul, pentru că, doar cu credința în Sfântul Ioan Rusul, a ctitorit cea mai frumoasă mănăstire din țară, care este mănăstirea cu același nume de la Slobozia, unde părintele a adus din Grecia, din Evia, moaștele, le-a făcut o raclă frumoasă și o icoană la fel de frumoasă.
Vă oferim, în numele părinților arhimandriți, al cuvioaselor maici starețe, al monahilor și monahiilor, această frumoasă icoană, iar, sigur, maicii starețe dorim să-i oferim albumul cu Reședința Patriarhală, pentru întreaga obște de aici. Purtați o cruce patriarhală – vă oferim aceasta.
Ne bucurăm foarte mult, eu și preoții mei, părintele consilier Nicolae Dumitrescu, de dragostea de care vă bucurați din partea obștii, păstorită cu vrednicie de maica stareță Cecilia Moldoveanu, de enoriașii care vă cunosc încă de la începuturile vieții monahale – de la Cheia, de la Schitul Darvari, de la mănăstirea deja amintită „Sfântul Ioan Rusul” din Slobozia, din Episcopia Râmnicului, unde ați fost atâta vreme și ați păstorit zecile de mănăstiri de acolo.
Aici, împreună cu maica stareță, ați reușit un lucru extraordinar. Clădirile, ca și imperiile, ca și construcțiile acestea artificiale – care nu au în centrul lor nici constituția Uniunii Europene, nici alianțe – dacă nu au în mijlocul lor un ideal care să unească, dar nu un ideal fluid, ci unul veșnic, care ține de credință, de umanitate, de empatie, de milă, de compasiune, de milostivire, de milostenie, toate aceste lucruri nu dăinuiesc.
Ceea ce ați reușit dumneavoastră este uimitor. Încă oamenii nu vă cunosc la adevărata capacitate și la felul în care lucrați. De multe ori m-am întrebat, împreună cu maica stareță, ce le spuneți acestor oameni care se țin după dumneavoastră. Nu știu ce le spuneți, nu știu ce le faceți, dar oamenii aceștia vin după dumneavoastră și după maică.
Întotdeauna am avut niște proiecte pe care le-am dus la îndeplinire – și la Găiseni, și la această mănăstire –, dar odată cu încercările și greutățile vieții, despre care încercam să vă vorbesc, Dumnezeu trimite și darul, și ajutorul, și ocrotirea. Și atunci când nu găsești sprijin nici la medici, nici la familie, nici la copii, nici la prieteni, spui: „Ajutorul meu este de la Domnul, Cel Care a făcut cerul și pământul”.
Pentru această minune care se petrece neîncetat aici, la mănăstirea cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, atât la înființare, cât și după ce obștea a făurit această frumoasă icoană a Maicii Domnului, pictată de stareța Nicolaida, de la mănăstirea unde a păstorit cu atâta vrednicie părintele Benedict Georgescu – pe care, de asemenea, l-am „sacrificat”, l-am luat de la Conacul Drugănescu, ca să deschidem o nouă mănăstire întemeiată de Radu Șerban, domnitorul Țării Românești, dar care are în grijă și un cămin de bătrâni. Statul închide căminele de bătrâni, le comasează.
Sunt vremuri foarte grele. Noi trebuie să rezistăm. Dacă pe vremuri se vorbea, în comunism, despre rezistența prin cultură, astăzi trebuie să vorbim despre rezistența prin credință și să creștem copiii ca adevărate conștiințe, ca adevărate creuzete în care strecurăm, încet-încet, marile idealuri.
Cine a fost Eminescu? Cine a fost Paulescu? Cine a fost Nicolae Tesla? Cine a fost Ana Aslan? Piața de carte este plină de literatură anglo-saxonă sau europeană, care nu spune nimic, cu ideologii de gen, cu sexualitate pentru vârste la care copiii nu sunt pregătiți. De aceea, am găsit la o editură cărți pentru copii despre Ana Aslan, despre Poenaru, despre Emil Racoviță. Copiii trebuie să crească cu identități românești, pentru că poporul acesta, născut din Evanghelie, care a dat un geniu precum Eminescu, se spunea că, dacă s-ar pierde toate cărțile lumii și ar rămâne una singură, scrisă de Eminescu, lumea ar putea înțelege ce popor a fost acesta. L-am văzut pe ambasadorul Marii Britanii recitând din Eminescu. Este tradus în toate limbile de circulație.
Genii mari au fost, încet, dar sigur, ucise de invidie, de ocultă, de cei care astăzi scot legi ca să ne pună călușul în gură. Fiecare dintre dumneavoastră sunteți adevărate cărți și, fiind cărți deschise, dați-le copiilor învățătura cea de pe urmă.
Mă gândeam că ceea ce fac astăzi călugării și călugărițele este, într-un fel, o îngrijire paliativă: ne ajută să acceptăm vechiul dicton filosofic: „Gândește-te la moarte și nu vei greși”. Adică să înțelegi că, la un moment dat, lumea va merge înainte și fără tine, și chiar fără copiii și nepoții tăi, care sunt cel mai mare testament pe care îl poți lăsa în lume – să trăiești prin ei.
Dar dacă pe copiii tăi îi strică strada sau agenda globală, n-ai trăit degeaba? Sunt părinți care nu pot pleca din lumea aceasta împăcați, pentru că familia lor este un dezastru, copiii lor sunt un dezastru.
Și uite așa, aceste nefericiri mărunte amputează gândul, visul, speranțele. Știți care este lupta noastră? Spun Părinții Patericului că un călugăr a avut o revelație: unii oameni zburau deasupra apei, aveau aripi; alții reușeau să iasă la suprafață; iar alții se înecau. Cei care nici nu se înecau, dar nici nu se înălțau, sunt oamenii de astăzi, ancorați în problemele cotidiene.
Sper ca dumneavoastră, călugării, care nu aveți greutățile celor din lume, să fiți cei care se înalță și care îi ridică și pe ceilalți, prin rugăciune și exemplu.
La mulți ani! Să aveți un an bun și binecuvântat!”
