Duminică, 23 noiembrie 2025, Preasfințitul Părinte Ambrozie a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în biserica Parohiei „Sfinții Martiri Brâncoveni și Sfânta Sofia” din cartierul Tineretului, municipiul Giurgiu, unde a rostit un cuvânt de învățătură despre adevărata bogăție, care nu constă în acumularea de averi materiale, ci în îmbogățirea în Hristos și în lucrarea milosteniei. Ierarhul a avertizat că bogăția, atunci când devine autosuficientă și egoistă, poate mutila sufletul și îl poate îndepărta pe om de Dumnezeu, în timp ce sărăcia, trăită cu credință și răbdare, poate deveni prilej de sfințire.
„Bogăția mutilează sufletul. Bogat este cel care se îmbogățește în Hristos”
În deschiderea cuvântului, Preasfințitul Ambrozie a reflectat asupra pildei bogatului care a strâns averi doar pentru sine, subliniind că materialismul excesiv rupe legătura omului cu Dumnezeu:
„Aș vrea să vă spun câteva lucruri pe care să le puneți la inimă despre ceea ce înseamnă bogăția materială și bogăția spirituală. (…) Aș vrea să vă spun că bogăția mutilează sufletul. (…) Sunt oameni care sunt mutilați și nu pot să dăruiască. Bogat este cel care se îmbogățește în Hristos.”
Ierarhul a descris contrastul dintre bogații lumii, care își construiesc „imperii pe pământ și chiar sub pământ”, trăind în lux ostentativ, și credincioșii simpli, modești, care își duc viața în rugăciune și mulțumire, uneori în lipsuri materiale, dar în bogăție duhovnicească.
Exemple de credință: oameni simpli, dar plini de milostenie
Preasfințitul Ambrozie a evocat două exemple de oameni simpli, dar generoși: sora Natalia, femeia care parcurgea munții pentru a hrăni pelerinii, și Anicuța, care a adoptat un copil abandonat și a ajutat mănăstirile cu tot ceea ce avea în casă.
„De aceea spun că am întâlnit oameni săraci care s-au îmbogățit în Hristos. (…) Oamenii aceștia, fără averi, au avut inimă plină de milostenie și de jertfă.”
Ierarhul a relatat și întâmplarea din avion, când un profesor universitar, inițial trufaș și autosuficient, în fața pericolului morții a cerut rugăciune și a început să caute credința — exemplu al fragilității omului în fața propriului destin.
„Cele pe care le-ai strâns, ale cui vor fi?” – o întrebare pentru conștiința fiecărui credincios
Pornind de la cuvintele Evangheliei, PS Ambrozie a îndemnat credincioșii să reflecteze la sensul acumulării de bunuri, amintind că acestea nu pot fi luate dincolo de moarte:
„Și atunci Îngerul Domnului spune: «Și cele pe care le-ai strâns, ale cui vor fi?» (…) Noi, în loc să ne preocupăm de suflet, ne preocupăm de bunurile trecătoare. Dar Dumnezeu te-a făcut bogat ca să fii milostiv.”
Preasfinția sa a reamintit modelul văduvei din Sarepta Sidonului și pe cel al călugărilor din Athos, care au primit daruri dumnezeiești pentru că au arătat milostenie din puținul lor.
Credincioșii – adevărata bogăție a Bisericii
În contextul criticilor aduse Bisericii în spațiul public, ierarhul a afirmat că nu obiectele liturgice din aur reprezintă bogăția Bisericii, ci oamenii credincioși care o susțin:
„Bogăția Bisericii nu sunt aurul și argintul, odoarele și filele poleite. Bogăția Bisericii sunt credincioșii. Ei sunt adevărata bogăție.”
A subliniat și rolul jertfelnic al credincioșilor în zidirea bisericii din parohie:
„Biserica aceasta nu s-a construit cu banul bogatului, ci cu banul dumneavoastră, al credincioșilor. Ar fi bisericile goale, altminteri frumoase, dacă nu le-ați umple dumneavoastră cu copiii, crescându-i în credință.”
Apel la rugăciune, unitate și trăirea Postului Nașterii Domnului
În final, PS Ambrozie a mulțumit comunității pentru dragostea arătată și i-a îndemnat pe credincioși să trăiască Postul Crăciunului cu înțelepciune duhovnicească și cu fapte ale milosteniei:
„Să fiți sănătoși, să vă ajute Măicuța Domnului și să ne vedem cu bine. (…) E foarte important să creștem copiii de astăzi în credință, pentru că vremurile rele sunt.”
Ierarhul a anunțat și evenimente culturale și liturgice dedicate comunității în luna decembrie, inclusiv concerte la Ateneul „Nicolae Bălănescu” și la biserica parohiei.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris predica rostită de PS Ambrozie în Duminica a XXVI-a după Rusalii, la data de 23 noiembrie 2025, după Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în biserica parohiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni și Sf. Sofia” din cartierul Tineretului, din municipiul Giurgiu:
”Iubiți credincioși, ne bucurăm în mod deosebit că în această duminică ne aflăm la parohia dumneavoastră, închinată și pusă sub ocrotirea Sfinților Martiri Brâncoveni. Părintele profesor Ilie ne-a vorbit atât de frumos despre pericopa evanghelică de astăzi, despre parabola de astăzi, despre bogatul căruia i-a rodit țarina, într-un mod profund teologic și aplicat cumva la realitățile din vremurile noastre. Predica părintelui îmi înlesnește mie foarte mult misiunea de a vă vorbi astăzi.
Eu aș vrea să vă spun câteva lucruri pe care să le puneți la inimă despre ceea ce înseamnă bogăția materială și bogăția spirituală. Plecând de la inegalitățile sociale pe care le vedem și în societatea de astăzi și le-am văzut de-a lungul veacurilor și istoriei, în multe momente, în multe locuri, coroborat cu experiența noastră duhovnicească, a confraților noștri, care sunt preoți și care au rosturi în comunitățile unde slujesc și unde sunt păstori de suflete, aș vrea să vă spun că bogăția mutilează sufletul.
Cred că cei mai mulți dintre noi am întâlnit oameni bogați sau am auzit, am citit sau am vizionat, prin intermediul mass-media, despre bogații marii lumi, care sunt multimilionari, multimiliardari și care își construiesc imperii pe pământ aici și chiar sub pământ: adăposturi antiatomice, care își comandă – cum am văzut și cum am auzit, dacă e adevărat – avioane din aur și construiesc refugii, cetăți de scăpare. Se grăbesc să-și etaleze luxul și bogățiile, acești potențați și magnați ai lumii.
Și, sigur, noi, oamenii mărunți, oamenii de rând, nu privim cu admirație numaidecât, ci îi judecăm ca pe bogatul căruia i-a rodit țarina. Acum, cei care suntem în comunitățile ecleziale nu suntem oameni bogați. Dumneavoastră nu sunteți nici milionari, nici miliardari. Și, în general, oamenii care vin la biserică sunt oameni cu posibilități modeste, de multe ori, din păcate, cu posibilități reale de supraviețuire, de trai de la o zi la alta, mai ales în contextul acesta în care sunt impozitați toți cei săraci, toți din păturile sociale modeste, iar cei care fac parte din instituții mari ale statului se opun impozitării și vor în continuare să beneficieze, să aibă beneficii financiare foarte mari, chiar și după ieșirea la pensie. Toate aceste inechități ne revoltă și sunt realități sociale pe care le vedem cu toții și care ne tulbură, pentru că trăim în lume, ne raportăm la viața socială, vedem prefacerile care ne afectează și pe noi în societate.
Urmărim de dimineața până seara, la televizor, ce mai face Guvernul, ministerele și așa mai departe, ce impozite vor mai fi de anul viitor, din anul 2026 și așa mai departe. Lucruri care ne preocupă, pentru că suntem persoane sociale, trăim într-o comunitate, avem prieteni, avem vecini, aveți copii care lucrează în învățământ și atunci stăm și ne gândim: nu cumva realitățile acestea sociale ne fac să percepem viața și lumea doar din punct de vedere material?
Pentru că, la polul opus, vă spuneam, am întâlnit oameni foarte, foarte bogați, extrem de bogați. Eu, o vreme, m-am ocupat de relațiile bisericești ale Bisericii Ortodoxe Române, ale Patriarhiei, și am călătorit pe continent și dincolo de oceane, până la capătul lumii, și, de multe ori, acolo întâlneam diplomați sau oameni foarte bogați.
Îmi amintesc acum că, venind din sudul Franței, de la o hirotonie de episcop, de la Bordeaux, cu mulți ani în urmă, în avionul cu care veneam, lângă mine a stat un profesor universitar. Câteva ore mi-a vorbit despre conferințele pe care le ține, că este conducător la lucrări de doctorat și așa mai departe, și nu m-a lăsat să spun nimic.
La un moment dat, din cabină se anunță că vor fi turbulențe atmosferice. Și s-a scuturat avionul, iubiți credincioși și credincioase, grozav de tare. Am crezut că pierim. Profesorul universitar s-a prins de mine și a zis: „Spune o rugăciune, părinte!”. Și, după ce a scăpat cu viață, el a început să întrebe despre credință, despre mântuire, despre existența lui Dumnezeu. În momentul de încercare nu mai era cel trufaș, cel arogant. Și-a dat seama că toți suntem, într-un fel sau altul, la mila lui Dumnezeu.
La polul opus bogăției, vreau să vă spun că am întâlnit oameni care, din punct de vedere material, erau extrem de săraci. Și nu i-a făcut viața neapărat săraci pentru că au pierdut averile, ci, în unele cazuri, au ales să trăiască așa.
Când eram călugăr la mănăstire, venea o doamnă pe nume Natalia. Acea femeie venea la mănăstire și împărțea la toți pelerinii hrană. Venea peste munții de la Cheia, din Prahova, venea peste dealurile care erau pline de bovine, iar acele animale care ne dădeau hrană erau păzite de câini mari, coborau și urșii din munții de la Cheia, de pe Valea Teleajenului.
Pe sora Natalia nu o lătra niciun câine. Noi, când veneam de la facultate noaptea, peste dealuri, peste munți, câte 10–15 km, ne era mai teamă de câinii mari de la ciobani decât de lupii care urlau pe vale. Și eram impresionat de acea mână de om. Era o mână de femeie, cu rucsac în spate, care împărțea sandvișuri și îi ajuta pe toți.
Sigur că ne deranja pe noi, călugării tineri, care nu aveam experiență, că ea venea tot timpul la mănăstire și era primită ca o sfântă. După ce a murit într-o iarnă foarte geroasă, au adus-o cu o mașină militară până în vârful muntelui, la Crasna, mănăstirea mea de metanie. Și când călugării au început să-i cânte slujba Prohodului, a ieșit soarele dintr-o dată și un stol de păsări au venit pe hainele noastre și cântau și ciripeau de parcă era primăvară. Acest moment, știți, s-a mai întâmplat doar când a fost scos din mormânt Sfântul Iacob Hozevitul.
O altă femeie, pe nume Anicuța, care trăiește, spre deosebire de sora Natalia, avea rosturi mari, iar soțul ei era inginer, cu peste 4.000 de subalterni. Mergând prin spitale, spăla și îngrijea bolnavii. Ea era inginer, sora Anicuța, și acolo a găsit un copil al nimănui, pe care medicii făceau experimente. Avea doi-trei anișori și spuneau că e un suflețel care nu va trăi și toate medicamentele și injecțiile le testau pe acel copil.
Când a văzut sora Anicuța, s-a dus la soțul ei, Dumitru, și i-a zis: „Dumitre, noi trăim degeaba. Avem copiii noștri, iar acolo am găsit un copil în spital și a devenit cobai. Nu-i dă nimeni o șansă, spun că va muri oricum. Hai să-l luăm noi!”. Și au luat copilul acasă. Soțul, Dumitru, Dumnezeu să-l ierte, atât de mult s-a atașat de fetița asta, care trăiește și astăzi, are în jur de 35–40 de ani. Am cunoscut-o la București, la Sfântul Darvari și apoi la Comana. Am fost martor la multe lucruri.
Ei bine, Anicuța, împreună cu Dumitru, duceau toate lucrurile pe la mănăstiri. Și îi spunea soțului: „Hai, măi Dumitre, să vezi la Darvari acolo că sunt călugări tineri, sunt studenți, n-au masă, n-au paturi, n-au de nici unele. Hai să dăm, că noi avem în casă, suntem familie!”. Și au dat tot ce aveau din casă, mobilând mănăstirile și schitul.
Astăzi trăiește și Anicuța, și Anișoara. Anișoara cea mică nu știe să scrie, să citească, dar știe toate acatistele și paraclisele pe de rost. De aceea spun că am întâlnit oameni săraci care s-au îmbogățit în Hristos.
Așa, să teoretizăm, să spunem că unul e bogat și că s-a înavuțit prin nedreptăți, a răpit averea altora, chiar a fraților, de multe ori cădem în judecăți și ne tulburăm. De ce n-am vorbi mai degrabă despre îmbogățirea în Hristos?
Uitați, se întâmplă de multe ori să ne facă Dumnezeu un dar și să cunoaștem oameni de la țară. Îi vedem și pe la emisiunile Trinitas ale Patriarhiei. Trăiesc la țară, acolo, într-o bojdeucă, au un pic de grădină, au câteva animăluțe, și-i întrebi: „Ești bine? Ești fericit?” — „Sunt cel mai fericit, sunt cea mai fericită, pentru că am sănătate, pentru că pot trăi în ținutul pădurenilor.” Sunt multe sate românești îmbătrânite, abandonate cumva.
Cum greșește bogatul de astăzi? Pentru că, în Postul Nașterii Domnului, această parabolă are un sens. El se adresează sieși și spune: „Suflete al meu…”, deși vorbește despre cele materiale. El recunoaște că are un suflet: „Bea, mănâncă…” Și atunci Îngerul Domnului spune: „Și cele pe care le-ai strâns, ale cui vor fi?”
Eu mă regăsesc aici: „Cele pe care le-ai strâns, ale cui vor fi?” Dumneavoastră, de multe ori, după rugăciune, după mersul la biserică, la duhovnic, nu vă întrebați, văzând că unii dintre copii, din nefericire, au devenit fii risipitori: „Cele pe care le-am strâns, ale cui vor fi?” Și când vezi că prietenii și cei de aproape sunt răpiți de moarte, foarte greu accepți că vei muri și tu. Și mulți dintre noi spunem: „E o farsă, n-are cum să murim! Cum să trăiască copiii fără noi? Să trăiască nepoții fără noi? Biserica, societatea fără noi?”
Deci vedeți, noi, în loc să ne preocupăm de suflet… Pentru că e adevărat — spunea părintele profesor, citându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur — „nici sărăcia nu e o virtute, nici bogăția nu e un păcat, dar Dumnezeu te-a făcut bogat ca să fii milostiv.”
Noi de multe ori ne amăgim și spunem: „Bine, dar eu sunt sărac, mamă, abia am pentru mine. Cum să mai dau la alții?” Eu am văzut, și cred că ați văzut și din Scriptură: văduva din Sarepta Sidonului i-a făcut o pâinică Sfântului Ilie, din puțina făină și ulei pe care le avea, și ele s-au înmulțit.
La Muntele Athos, călugării, în vreme de persecuții, veneau pirații la mănăstirea georgiană Iviru, credeau că nu mai au de ale gurii, și li s-a arătat Maica Domnului și le-a spus că făina și untdelemnul nu se vor împuțina niciodată dacă vor face milostenie.
Avariția aceasta arată un om mutilat. Sunt oameni care sunt mutilați și nu pot să dăruiască. Avariția aceasta, închiderea aceasta în sine, arată un suflet chinuit.
Îmi amintesc, părinte Lucian, părinte Mihăiescu, părinte Necula: am întâlnit la dumneavoastră, la parohie, o soră, sora Elena — Dumnezeu s-o odihnească! — care mergea prin toate blocurile, pe scările blocurilor, pe la mănăstiri, pe la Catedrală, pe la părintele Moisei, la Catedrala Nouă, la părintele Stroie, și aduna bănuți și-i dădea la biserică.
Biserica aceasta nu s-a construit cu banul bogatului, ci cu banul dumneavoastră, al credincioșilor, aici, în această zonă a Tineretului, unde nimeni nu dădea vreo șansă parohiei. Părintele Gheorghe Ion, într-un garaj, vă amintiți? A început să facă liturghie și se ducea pe la autorități, pe la primarul Lucian Iliescu — Dumnezeu să-l ierte! — și alerga, și s-a făcut această biserică, care este cea mai frumoasă din oraș.
După ea, încet-încet, se ridică și Catedrala Nouă, de la Sfântul Gheorghe.
Este impresionant să vezi că bisericile și schiturile, și Biserica însăși organizată ca Patriarhie, sunt sprijinite de către enoriași. Statul secular și oamenii atei, și oamenii care judecă Biserica după aspectul acesta — aurul care este pe catapeteasmă, în fapt o foiță de aur industrial numită „schlagmetal” — judecă Biserica pentru bogăție. Bogăția Bisericii nu sunt aurul și argintul, odoarele, filele ferecate în argint și poleite cu aur. Bogăția Bisericii sunt credincioșii Bisericii. Ei sunt adevărata bogăție.
Ce ne-am face? Uitați, în catedralele mari ale lumii, oamenii intră ca într-un muzeu. Acolo nu se mai face slujbă, nu se mai face Liturghie. Noi avem o Biserică vie, o Biserică dinamică. Iar la începutul fiecărui an se arată cuantumul activităților sociale și filantropice, care presupun îngrijirea bătrânilor, centrele de ocrotire ale bătrânilor, ale copiilor, bursele care se dau — sunt din banii care se strâng din fondul acesta misionar al Patriarhiei, din colecta din Postul Crăciunului.
Dar cum să faci cuantumul? Adică, cum să aduni faptele bune? Pentru că fiecare dintre noi, ca să ne mântuim sufletul, având copii, având nepoți, când vedem că alți copii și alți nepoți n-au botine în picioare, n-au hăinuțe și stau în frig, iei de la copiii tăi și îl încalți pe acela și îl îngrijești. Și așa s-au ridicat multe personalități românești din sărăcie, din satele românești, crescuți de către preoții Bisericii, și au ajuns academicieni, unii dintre ei, și scriitori. Am cunoscut astfel de persoane care niciodată nu s-au lepădat de originile lor umile.
Vedeți? Bogat este cel care se îmbogățește în Hristos. Există anumite culturi și anumite tradiții unde mortul e pus într-un cearceaf și băgat în pământ. La noi, unii, în opulență, și după moarte vor cavouri și așa mai departe. Ori nu luăm cu noi nimic. Marele Alexandru Macedon este pictat în fresce foarte vechi, în sicriu, cu mâinile pe afară, ca să arate că nu a luat cu el nimic.
Dacă nici în Biserică nu înțelegem ce înseamnă îmbogățirea în Hristos și înțelepciunea, vom alerga după iluzii, după fantasme, îi vom invidia pe cei bogați. Dar cei bogați, care merg pe covoare roșii, care merg cu avioane private, nu sunt niciodată fericiți. Își scriu numele și averea în reviste pe care dumneavoastră nu le cunoașteți. Dumneavoastră cunoașteți Ziarul Lumina, Familia Ortodoxă, nu cunoașteți alte reviste unde își scriu numele. „Bogații se laudă cu bogățiile lor”, zice psalmistul, unii se laudă cu caii, cu căruțele, cu avioanele, cu jeturile, cu insulele, cu brandurile. Noi ne lăudăm în numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Vedeți câtă înșelare astăzi: mulți dintre cei care vor să epateze și să arate bogăția au numele articolelor de firmă, brandurile scrise cu litere mari, cât paltonul, cât geaca de pe ei, ca să arate că au branduri. Cel care, în Evanghelia de astăzi, zicea: „Suflete al meu…”, și-a dat seama că are suflet — dar el percepea noțiunea de suflet ca „aici și acum: mănâncă, bea, veselește-te că ai strâns multă bogăție.”
L-ați văzut? Se răpește de moarte repede, fără să i se dea preaviz, fără să primească notificare. Și mor și cei tineri, și cei bătrâni. Dar cel care are credință și care vine la Biserică se roagă și pentru copii, și pentru nepoți, și pentru cei care nu pot să vină.
Fericiți sunteți dumneavoastră, doamnelor și persoanelor în vârstă, că încă vă ridicați din așternut și veniți la Biserică, ca să vă rugați pentru societate. Vedeți cum arată lumea astăzi și este nevoie, pe lângă rugăciunile clerului, ale preoților, ale călugărilor, de rugăciunile dumneavoastră.
Părinte consilier Lucian Ștefan, vin de fiecare dată în această parohie cu multă, multă dragoste, pentru că vă simt — știți cum vă simt eu? ca pe familia mea. Eu, fiind călugăr, nu am familie aici, iar familia mea sunteți dumneavoastră, sunt preoții pe care i-am cununat, ai căror copii i-am botezat. Și vă purtăm grijă, să știți, chiar dacă ne vedem rar. Când vă revăd, vă recunosc chipurile, văd lumina din priviri.
Ce ne-am face noi fără dumneavoastră?
Ar fi bisericile goale, altminteri frumoase, pictate, aurite, dacă nu le-ați umple dumneavoastră cu copiii, împărtășindu-i la sărbători, crescându-i în credință. E foarte important să creștem copiii de astăzi în credință, pentru că vremurile rele sunt.
Oameni buni, să fiți sănătoși, să vă ajute Măicuța Domnului și să ne vedem sănătoși pe 21, aici, la biserică. În decembrie va fi concertul Corului „Symbol” al Patriarhiei Române, care a venit și anul trecut. Dar pe 6, în seara de Sfântul Nicolae, vă așteptăm la Ateneul „Nicolae Bălănescu”, la ora 19:00, adică 7:00 seara, la concertul Corului Patriarhiei Tronos, iar concertul va fi prezentat de arhidiaconul nostru Nicolae Lupu.
Să fiți sănătoși! Pentru părintele de la parohie, aici, icoana Anului Centenar, pe care v-o ofer cu mare drag, și, sigur, pentru preoții de aici, Predicile Sfântului Antim Ivireanul.
Să fiți sănătoși și Doamne ajută! Să ne vedem cu bine de Sfântul Nicolae.”
