Marți, 16 decembrie 2025, în cadrul Episcopiei Giurgiului, a avut loc lansarea proiectului „Centrul de activități cu tineretul Sf. Ilie Tesviteanul”, inițiat de Patriarhia Română, eveniment desfășurat în prezența Preasfințitului Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului.
La eveniment au luat cuvântul Pr. consilier Eduard Dumitrache (responsabil de organizare la Centrul eparhial), Pr. Florin Marica (managerul proiectului), Conf. univ. Adrian Nicolae Lemeni (expert în educație parentală), precum și reprezentanți ai autorităților locale și județene, între care deputatul Alexandru Andrei-Ioan, viceprimarul Ionel Muscalu și Silviu Dumitrescu. În cadrul întâlnirii a fost vizionat și un film de prezentare realizat de Trinitas TV.
Un proiect „coerent”, cu rădăcini și continuitate la nivelul Patriarhiei
În cuvântul său, PS Ambrozie a subliniat că proiectul se înscrie în linia programelor inițiate și dezvoltate de Patriarhia Română în Anul Centenar, evocând direcția imprimată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Ierarhul a arătat că inițiativa are o genealogie concretă, pornind de la centrele educațional-culturale și pastorale dezvoltate în timp, și a evidențiat rolul unei strategii coerente: „Acest proiect, «Sfântul Ilie Tesviteanul», este, de fapt, un proiect coerent (…) iar la nivel de Patriarhie (…) a trasat, cumva, o linie directoare.”
„Copiii trebuie să înțeleagă că nu sunt abandonați”
Accentul principal al intervenției a fost pus pe componenta social-educațională, mai ales pentru comunitățile vulnerabile, din mediul rural și din orașele mici. PS Ambrozie a explicat că astfel de centre, dezvoltate în proximitatea parohiilor și a bisericilor, oferă copiilor activități recreative, educaționale și culturale, cu o miză esențială: „să înțeleagă că ei nu sunt abandonați.”
În același context, ierarhul a amintit că educația copiilor începe în familie, dar realitățile sociale – sărăcia, familiile monoparentale, adicțiile – fac ca sprijinul comunitar să fie decisiv. A indicat și situații întâlnite recent, inclusiv în rândul unor comunități defavorizate: „Acolo copiii nu sunt hrăniți, nu sunt îmbrăcați și nu pot merge la școală.”
„Nu există egalitate de șanse” – diagnosticul unei realități sociale
PS Ambrozie a vorbit direct despre inechitățile sociale și despre distanța dintre conceperea politicilor publice și efectul lor „la baza piramidei”. În formularea sa, problema nu este una teoretică, ci una de practică zilnică în comunități: „Nu există egalitate de șanse (…) nu există premise egale la educație din motive sociale.”
Totodată, ierarhul a subliniat că preotul din comunitățile mici ajunge adesea să suplinească lipsuri structurale și să devină, inevitabil, și un „manager”, însă unul al cărui fundament este iubirea: „Managementul (…) are, în substanță, dragostea și iubirea față de cei păstoriți (…) față de cei care sunt marginalizați, cu care Hristos Se simte solidar.”
Parteneriate și filantropie: „adevăratul filantrop este preotul”
Într-un tablou mai larg, PS Ambrozie a punctat importanța parteneriatelor cu organizații și fundații, amintind proiecte și colaborări precum World Vision, „Alege școala”, „The Way” și „Hristos împărtășit copiilor”. Ierarhul a insistat că binele făcut discret trebuie și făcut vizibil, tocmai pentru a deveni multiplicator în societate: „Răul face zgomot, dar binele nu face zgomot. Și binele acesta poate fi, cumva, contagios.”
În același timp, a vorbit despre rolul filantropilor și nevoia lor de „validare” prin implicare, formulând și un îndemn de responsabilitate reciprocă: „Nu te întreba ce a făcut Biserica pentru tine (…) ce faci tu pentru Biserică? Trebuie să devenim parteneri.”
Exemple concrete din eparhie: burse, centre, grădiniță și sprijin medical
Cuvântul ierarhului a inclus exemple punctuale din viața eparhiei, cu accent pe intervenții directe: burse acordate copiilor, sprijin pentru familii, implicarea parohiilor și a mănăstirilor în activități educaționale (inclusiv prin programe de tip „Școala altfel”), dar și inițiative instituționale mai ample – precum amenajarea unor spații educaționale și socio-culturale.
În mod particular, PS Ambrozie a arătat că proiectele mari au nevoie de susținere instituțională pentru sustenabilitate, iar proiectele mici sunt adesea ținute în viață prin efortul preoților din teritoriu: „Proiectele mici sunt susținute de preoți în sate. E un fapt.”
Apel la mediatizare și continuitate
În final, PS Ambrozie a felicitat realizatorii și partenerii proiectului, a mulțumit celor implicați și a lansat un apel explicit ca astfel de inițiative să fie reflectate în spațiul public, pentru ca impactul lor să fie înțeles și susținut.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris integral discursul Preasfințitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului:
”Părinte consilier episcopal Eduard Dumitrache, paroh al bisericii de la Puțul Greci,
Domnule vicepreședinte al Consiliului Județean,
Părinte consilier patriarhal,
Domnule Ionel Muscalu,
Domnule Silviu Dumitrescu,
Domnule ministru Adrian Nicolae Lemeni, consilier patriarhal,
Domnule Vișinel,
Domnule Nicolae Barbu,
Distinse autorități județene și locale,
Preacucernici și înalțipreacuvioși părinți,
Doamnelor și domnilor,
Suntem deosebit de onorați să facem parte din acest proiect al Sfintei noastre Patriarhii, în Anul Centenar, continuând, în fapt, proiectele pe care Patriarhia Română, condusă de întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Patriarh Daniel, le-a organizat, le-a gândit și le-a desfășurat în întreaga Biserică Ortodoxă Română, din țară și din străinătate, organizată ca Patriarhie.
Părintele consilier patriarhal, în cuvântul pe care Întâistătătorul Bisericii ni l-a adresat astăzi tuturor, a cuprins deja foarte multe dintre aceste aspecte, care m-au făcut pe mine și mă fac, în momentul de față, să glosez, de fapt, să dezvolt ideile din acest cuvânt frumos de binecuvântare și de încurajare, totodată.
Acest proiect, „Sfântul Ilie Tezviteanul”, este, de fapt, un proiect coerent pe care Patriarhul nostru de astăzi, mitropolit altădată al Moldovei, l-a inițiat la Centrul Educațional-Cultural de la Durău și în cuprinsul întregii Mitropolii a Moldovei și Bucovinei. Venind de la Moldova la București, a continuat aceste proiecte la Centrul Cultural-Pastoral „Sfânta Cruce” din Bușteni. Iar la nivel de Patriarhie, prin toate componentele socio-educaționale și culturale, le-a dezvoltat și a trasat, cumva, o linie directoare.
A început, pentru comunitățile rurale păstorite de preoți vrednici, destoinici, jertfelnici, să gândească astfel de centre pe lângă parohie, pe lângă biserică, unde copiii să desfășoare activități recreative, educaționale, culturale, să înțeleagă că ei nu sunt abandonați. De la aceste proiecte care păreau mici și, cumva, insignifiante, s-a trecut la dezvoltarea lor printr-un adevărat management bine gândit, bine structurat, prin oameni competenți, cum sunt părintele Florin Marica, consilier patriarhal, domnul profesor Adrian Nicolae Lemeni, părintele Constantin Năclad, cu care noi am lucrat la început pe proiecte pe care deja le-ați amintit: World Vision, „Alege școala”, „The Way”, „Hristos împărtășit copiilor”.
Este foarte important astăzi, într-o societate cumva dezbinată și săracă, mai ales în proiecte – nu doar financiar, economic –, ca Biserica să facă mai mult, iar aceste acțiuni să fie și mediatizate. Răul face zgomot, dar binele nu face zgomot. Și binele acesta poate fi, cumva, contagios, în sensul că oamenii trebuie să vadă că, la nivel de parohii, la nivel de Biserică, comunitățile păstorite bine de preoți jertfelnici fac o activitate complementară celei strict bisericești: slujire, predică, spovedanie – care se adresează cu precădere persoanelor mature, seniorilor – și mai puțin copiilor. Pentru că, vedeți, educația copiilor se face întâi în familie. Iar familia, cu tarele ei, în familiile monoparentale, în familiile sărace, care n-au posibilități, mai ales în comunitățile din orașe și, cum bine a spus părintele Marica, în orașele mici, copiii nu au haine, nu au hrană, nu pot să meargă la școală. Și, dacă m-aș referi: zilele trecute am avut o întâlnire cu comunitățile romilor, atât la București, cât și la Giurgiu. Acolo copiii nu sunt hrăniți, nu sunt îmbrăcați și nu pot merge la școală.
Sigur că există sociologi, există instituțiile locale – primăria, consiliile, Consiliul Județean – și așa mai departe, direcțiile de ocrotire pe care domnul Vișinel le reprezintă. Dar astăzi vorbim și întotdeauna s-a vorbit cu glas înalt despre egalitatea de șanse.
Eu, întotdeauna, în predicile mele, în întâlniri, am spus că nu există egalitate de șanse. Și acum sociologii, instituțiile de protecție socială realizează faptul că nu există premise egale la educație din motive sociale, pentru faptul că, poate, și instituțiile statului – iertați să fiu direct – n-au făcut suficient de mult. Pentru că, piramidal, de acolo de unde se gândesc legi, norme de aplicare ale legilor, structural, până se ajunge la baza piramidei – în sensul în care și comunitățile locale să fie ajutate: primăriile, consiliul local, consiliul parohial, comitetul parohial – e o cale foarte, foarte lungă.
Ori preotul de la sat, de la țară, din orașele mici, trebuie să fie și un fel de bun manager, că întotdeauna se spune: Părintele Patriarh spune că trebuie să fie și un foarte bun teolog, dar și un foarte bun manager. Managementul acesta despre care se vorbește are, în substanță, dragostea și iubirea față de cei păstoriți, față de ierarhi, față de preoți, față de cei care sunt marginalizați, cu care Hristos Se simte solidar.
Am văzut concret, la nivelul Episcopiei noastre, ce înseamnă sprijinul Patriarhiei pe proiecte, cu fundații și asociații internaționale, cu World Vision și alte instituții, cu care părintele consilier patriarhal doctor Marica, are relații foarte, foarte bune. Sunt foarte mulți filantropi în țară, dar care au nevoie, cumva, să fie determinați să ajute. Și ei, ca și preoții în activitățile lor, au nevoie de validare. Ori validarea lor, ca filantropi, ca adevărați mecena, vine doar după ce s-au implicat și au sprijinit Biserica.
Era și un cuvânt celebru: „Nu te întreba ce a făcut societatea pentru tine, ci ce faci tu pentru societate”. Nu te întreba ce a făcut Biserica, aș parafraza eu, pentru tine; ce faci tu pentru Biserică? Pentru că așa să judeci: preotul, ierarhul – că n-a făcut, că trebuie… Trebuie să devenim parteneri, și asta face Biserica: a învățat societatea, prin instituțiile respective, prin întâlnirile consultative cu cultele recunoscute în țară, Părintele Patriarh a cultivat aceste acțiuni foarte frumoase.
Ori categoriile cele mai defavorizate astăzi sunt bătrânii – domnul Vișinel știe – și, mai ales, copiii. „Premise egale la educație?” Nu sunt premise egale. Inechități sociale – o grămadă. Ca să existe premise egale pentru educație, copiii aceia de la sat trebuie ajutați. Ori, până ajunge consiliul local, prin primărie, în sate și în orașele mici, să ajute, primul care face filantropie după modelul lui Hristos, Care este Bun și Iubitor de oameni, adevăratul Filantrop, este preotul.
Și am învățat lucrul acesta de la preoții mei și de la călugării mei. La Conacul Drugănescu, pe care noi l-am achiziționat acolo, Patriarhia ne-a ajutat să dezvoltăm – domnul deputat Alexandru Andrei, domnia sa știe bine – proiecte cu instituții cu care Patriarhia are deja parteneriate, care au rodit foarte, foarte mult. Și acolo s-au dat burse când s-au dat, pe proiectele „O viziune – Alege școala”, „Hristos împărtășit copiilor”. Copiii veneau la Conacul Drugănescu ca să-și ia bursele, și burse consistente, de câte 15 milioane pe lună, 300 de euro.
Dar ce credeți, apropo de copiii veniți din familii defavorizate? Paradoxal, deși copiii făceau parte din cea mai mare comună, Florești-Stoenești, totuși veneau cu părinții și bunicii ca să ia, la un semestru, banii, bursele copiilor, ca să cumpere lemne. E de meditat asupra acestui aspect.
Vedem copii care vin din familii foarte bune, părinții sunt cu studii superioare, îi cresc și îi formează în școli bune, îi dau la meditații, îi îmbracă cu haine „branduite”.
La polul opus sunt copiii din comunitățile rurale care nu merg la școală pentru că n-au încălțăminte, pentru că n-au haine, n-au hrană. Familia e dezbinată, monoparentală sau se confruntă cu adicții de un gen sau altul: alcool, droguri, jocuri de noroc. Ori acolo Biserica, prin aceste proiecte – acesta fiind unul dintre multele proiecte ale Patriarhiei – ajută concret.
Într-o familie bine structurată, educată, copilul merge la licee bune din Capitală: „Școala Centrală”, „Gheorghe Lazăr” și așa mai departe. Încep din clasa a IX-a meditațiile, dar ceilalți copii, care trăiesc în umilință, sunt expuși și fenomenului de bullying, pe care îl constatăm cu durere târziu și, de multe ori, când nu se mai poate face nimic. El pleacă tocmai de la aceste inechități sociale din perioada preșcolară, din perioada gimnaziului și așa mai departe.
Într-un sat din proximitatea Florești-Stoeneștiului, la Găiseni, acolo maica, cu două doctorate, Benedicta, se ocupă de copii. A venit pentru viața monahală într-un context în care nu prea mai există astăzi aflux de neofiți; nu dau pe dinafară mănăstirile. Și atunci călugării noștri au început să aibă grijă să-și extindă atenția spirituală, de ocrotire și educațională asupra acestor categorii, asupra acestor copii. Maica Benedicta a fost premiată de către Patriarhie la sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi.
La Letca Nouă, o altă localitate, părintele Edmond Popa, directorul seminarului de astăzi, a gândit, într-un sat foarte sărac, unde altădată Mitropolitul Nifon Rusăilă a inițiat pentru copii niște lucruri bune, proiecte care s-au dezvoltat astăzi prin Asociația „Letca Nouă”, care funcționează cu binecuvântarea Bisericii, a făcut un orfelinat, a îngrijit copiii, i-a dat la școală, iar activitățile de acolo sunt dezvoltate astăzi de către părintele Mihai Tăraș, care face parte din acest proiect. El, ca și Biserica de aici, din oraș, unde Episcopia a cumpărat o clădire a Petromului și a făcut o grădiniță „de cinci stele”.
Mă bucur că și la Conacul Gavriil Drugănescu se fac lucruri în continuare, și astăzi. Mănăstirile noastre au fost ajutate foarte mult de domnul ministru Adrian Nicolae Lemeni, atunci când era secretar de stat pentru culte, înțelegând că Mănăstirea Comana, Mănăstirea Sfântul Ioan Rusul desfășoară activități și pentru copii, care vin cu școlile, nu numai în „Școala altfel”. Vin, sunt puși la masă. Starețul Mihail, cu bună pregătire istorică, le prezintă istoria adevărată. Părintele Teodor, la fel, organizează și el congrese și conferințe.
Noi, la Episcopie, ajutați de autoritățile județene și locale – de către domnul Toma Petcu, de către Primăria Giurgiu, de către cei care sunt aici la prezidiu – nu ca să dăm lecții, ci, dimpotrivă, ca să ne asigure că aceste proiecte ale Bisericii vor avea susținere și continuitate, am fost sprijiniți și prin Secretariatul de Stat pentru Culte. Ne-au ajutat să cumpărăm un sediu de bancă, pe care noi l-am gândit ca un centru socio-cultural și educațional.
Astăzi am întârziat și îmi cer scuze, pentru că primim copii care ne colindă. Încercăm, cu oameni de cultură, să organizăm simpozioane, conferințe, discuții, colocvii. Sunt foarte mulți oameni de cultură și în județ, și cu precădere în oraș. Acolo avem o colecție de hărți vechi, de statui ale regilor României, de hărți istorice de câte 300 de ani, altele noi: hărțile cu războaiele balcanice, cu România Mare, hărți editate astăzi de Editura Didactică, unde, într-o manieră interactivă, cum le place copiilor, există și touchscreen și pot, cu telefonul, cu gadgeturile, să interacționeze.
Încercăm să facem lucrul acesta, ori fără susținerea instituțiilor statului – a Secretariatului de Stat pentru Culte, a Direcției județene, a Primăriei, care fac foarte, foarte multe lucruri pentru oraș și pentru județ – noi nu putem. Trebuie să existe o sustenabilitate. Nu poți să susții proiecte mari fără sprijin. Proiectele mici sunt susținute de preoți în sate. E un fapt. Și, în fața evidenței, îți pleci capul: nimeni nu mai contestă astăzi implicarea Bisericii în societate.
Biserica – de care spunea părintele consilier Eduard Dumitrache, care e în cel mai sărac sat, Puțul Greci – face lucruri, împreună cu soția lui: fundraising, duce copiii, îi școlarizează, îi încalță, îi îmbracă. Spunea că Biserica este cel mai mare filantrop. Asta e realitatea.
Acum, ce să facem? Să ne evaluăm faptele bune, să le convertim în monedă națională sau europeană ca să arătăm că Biserica face lucruri? Suntem ipocriți dacă spunem că doar Biserica trebuie să facă lucruri, că preoții, cu precădere, trebuie să se ocupe de categoriile defavorizate, când principala menire a preotului este, cum adeseori în conferințele sale profesorul doctor Nicolae Lemeni arată, componenta teologică, eshatologică. Vedem și podcasturile cu Răzvan Bucuroiu, pe care le urmărim duminica dimineața, când unii nu se trezesc.
Deci nu trebuie să neglijăm nici aspectul social, educațional, cultural, dar nici pe cel teologic, eshatologic. Copiii aceștia pe care îi formăm noi astăzi sau îi neglijăm vor fi oamenii mari de mâine sau, dacă nu, vor fi delicvenți juvenili, cu bullying, și vor crea probleme în societate.
De aceea avem această obligație: atât societatea, prin instituții, cât și Biserica, să fim implicați. Aici, în oraș, între multele proiecte de la Biserica „Nașterea Domnului”, unde sunt cei doi părinți, Alexandru Avram și cel care este și el parte în proiect, partener, avem și pe maica doctor Andreea Veronica Dragomir, care asigură asistență medicală, nu doar spirituală, familiilor defavorizate, celor care nu beneficiază de asigurare medicală, pentru că părinții nu lucrează niciunul, nici tatăl, nici mama, familiilor de refugiați și așa mai departe. Adică panoplia aceasta în care Biserica, pe varii sectoare și proiecte, este implicată poate merge pe un paletar foarte, foarte larg.
Eu pot vorbi mult, dar ar trebui să se mediatizeze. Fac apel la televiziunile locale, la presa locală, la conferințele pe care Ionel Muscaru le face aici, Silviu Dumitrescu și ceilalți prieteni, domnul Toma Petcu, domnul vicepreședinte Dobre, ca aceste acțiuni să fie mediatizate.
La Comana, de pildă, Părintele Patriarh Daniel a binecuvântat să se facă o tabără a copiilor care participau anual la tabere – ITO, tineretul ortodox. Au venit din toate județele țării și au fost foarte impresionați de Parcul Comana, de Parcul Natural Comana, de primirea de acolo.
Mănăstirile de astăzi, restaurate greu – cu fonduri proprii, cu fonduri patriarhale, cu fonduri guvernamentale sau europene, pe axe, pe proiecte, pe structuri – nu mai au călugări și călugărițe. Și atunci dumneavoastră, formatorii, profesorii, liderii, deputații, senatorii, sprijiniți aceste așezăminte de cultură, care astăzi s-au convertit cumva și, cu precădere, se îndreaptă către latura aceasta socio-educativă.
Vă mulțumesc, părinte consilier patriarhal, domnule profesor Adrian Nicolae Lemeni, pentru tot ce ați făcut și faceți, cu timp și fără timp. Și, sigur, în primul rând se cuvine să adresăm mulțumiri Părintelui Patriarh Daniel, care a făcut atât de multe lucruri. Este ușor, la nivel de eparhie, la nivel de parohie, la nivel de mănăstire, să vezi cum alții duc la îndeplinire lucrurile gândite de Patriarh, de Sfântul Sinod, de consilierii patriarhali, iar tu să le pui, la rândul tău, în practică, prin proiecte concrete, la nivelul parohiei sau al mănăstirii tale.
Aici vor veni și voluntari foarte buni, șefi de promoție de la Seminarul Teologic, aduși de părintele nostru. Sunt copii de preoți: părintele Gabriel Chirculeanu, părintele Petrache. Vă felicit pe toți cei care ați fost eligibili pentru acest proiect: Parohia „Nașterea Domnului”, așezământul de la Letca Nouă și, nu în ultimul rând, biserica de la Răsuceni, unde slujește un preot hirotonit de mine, părintele Cristian Mocanu, care a făcut lucruri extraordinare.
Vă imaginați că, în satele îmbătrânite, oamenii nu vin la biserică pentru că biserica este rece, neîncălzită, pentru că nu au haine, nu au încălțăminte; vin cu șlapi de spumă, iar părintele îi pune la masă duminica. Sunt preoți tineri care, văzând cum se fac lucrurile la nivel de țară, de Patriarhie, încearcă și ei, cu modestie, trebuie să o spunem, să imite aceste modele.
Copiii de astăzi, aflați în risc și vulnerabilitate, dacă nu vor vedea cum se fac lucrurile pentru ei, riscă să rămână în afara oricărei șanse. Și să nu uităm că multe spirite mari, academice, au trecut prin frig, prin foame și s-au format în tinda bisericii. Iosif Naniescu de la Găiseni, călugăr sărac, este cel care a întemeiat fondul Academiei Române și a dăruit toate cărțile. A fost stareț la Găiseni, episcop în Argeș, apoi mitropolit. Nifon Rusăilă, în partea aceasta, la Letca Nouă, la fel. Poate că nu întâmplător, vedeți, mergem pe această linie de continuitate.
Mulțumim domnului deputat Alexandru Andrei, care este și membru în forurile noastre bisericești. Aș spune că domnia sa, prin familia frumoasă pe care o are, prin doamna avocat Mădălina Andrei, a cunoscut concret frământările Bisericii, ale mănăstirilor și ale parohiilor și, tocmai de aceea, a venit ca partener alături de noi, atât la cabinetul medical „Sfântul Ioan Rusul”, unde a sprijinit achiziționarea de aparatură medicală, cât și la așezământul de la Slobozia.
Avem nevoie de sprijinul Bisericii, dar și de sprijinul autorităților statului: guvernamentale, al forurilor legislative și – să mă iertați că revin – ale forurilor executive. Uneori le ia timp să cunoască frământările Bisericii și să se implice concret, până la „firul ierbii”. Biserica, fără suport logistic, nu poate duce singură toate aceste proiecte. Și vedeți că oameni competenți sunt peste tot: și în statul român, și, poate în mod surprinzător pentru unii, foarte mulți și în Biserică.
Aș aprecia că, uneori, în Biserică veți găsi experți în fonduri europene, în accesarea și managerierea acestora. Gândiți-vă doar ce înseamnă să citești un draft de proiect de 400–500 de pagini, să înțelegi conotațiile juridice, socio-educaționale, astfel încât acel proiect să devină eligibil. Iar după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, proiectul devine eligibil, urmează etapele de implementare: first level, second level și așa mai departe, până când fiecare leu se regăsește exact acolo unde trebuie. Părintele de la Comana, Mihail Muscariu, știe foarte bine ce înseamnă acest parcurs al accesării fondurilor europene. Toate acestea arată seriozitatea și rigoarea proiectului.
Faptul că acest centru se ridică în localitatea Pantelimon este o mare binecuvântare. Cu siguranță, Părintele Patriarh, care, dincolo de a fi un mare duhovnic și ucenic al părintelui Cleopa Ilie, este și o persoană vizionară, privește lucrurile nu doar tehnic, ci și din perspectiva viitorului, apropiat și îndepărtat. Acest centru nu este ales întâmplător în Pantelimon, pentru că acolo Biserica are deja Centrul „Familia”, unde a desfășurat și desfășoară proiecte importante, în acel frumos fost hotel, care a fost, altădată, mănăstire, Sfântul Pantelimon. Patriarhia l-a recuperat prin Legea retrocedării (Legea nr. 10) și a gândit acolo un centru cu adevărat extraordinar.
Am fost la foarte multe proiecte și pot spune că acestea vor funcționa într-o complementaritate remarcabilă. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în imediata apropiere, se află Mănăstirea Cernica, unde copiii implicați în aceste activități își vor extinde ieșirile, experiențele de învățare, jocul și activitățile practice, atât la Centrul „Familia” din Pantelimon, cât și la Mănăstirea Cernica.
În subsidiar, nu trebuie pierdut din vedere – pentru cunoscători – că în zona pădurii Cernica există un amplu proiect al cultului adventist, probabil unul dintre cele mai mari la nivel național, unde funcționează un institut teologic și unde se face recrutare educațională, nu prin prozelitism agresiv, ci printr-un parcurs coerent: școală primară, gimnaziu, liceu, tabere, formatori foarte bine pregătiți, care îi pregătesc pentru societate și pentru propriul cult. Nu suntem în competiție cu nimeni, dar cred că fiecare, potrivit religiei, credinței și cultului său, poate și trebuie să aibă un aport.
Este un lucru foarte bun și, aș spune, chiar necesar. Cred că și dumneavoastră, cei care sunteți specialiști și ocupați funcții publice la nivelul primăriei sau al județului, realizați cât efort a fost depus pentru ca acest proiect să fie gândit, manageriat și, în final, să devină eligibil.
Domnul profesor Adrian Nicolae Lemeni face parte, la rândul său, din această istorie vie. Și el, împreună cu soția sa, doamna doctor Alina Lemeni, a participat, după anii ’90, la o „școală a părinților”. Undeva în București, un profesor extraordinar, părintele Vasile Gavrilă, a pus bazele unei asemenea școli a părinților, scriind, predicând și învățând despre ceea ce înseamnă familia, generațiile și formarea tinerilor.
Generații întregi de tineri au trecut prin această școală, printre care s-a numărat și studentul de altădată, colegul meu, Adrian Nicolae Lemeni, alături de mulți, mulți alții. Într-o societate care se schimba rapid după anii ’90, sub mirajul Occidentului, tinerii erau entuziaști, frumoși și liberi: „vom trăi și vom fi liberi”. Era un entuziasm care trebuia, însă, ponderat și canalizat către valori autentice. Iar părintele Vasile Gavrilă a reușit să facă acest lucru.
Tineri, studenți, intelectuali veneau la slujbele de la fosta Biserică Rusă, la spovedanie, la cateheze, la învățături, printre ei m-am numărat și eu, ca student, toți au fost marcați de forța mesajului părintelui Gavrilă, care era, la vremea aceea, un adevărat vârf de lance. Tineri de foarte înaltă ținută academică și intelectuală, de la diferite facultăți și specializări, umpleau biserica până la refuz. Era acolo un adevărat fenomen.
Vedem astăzi că sămânța aruncată atunci a rodit. Iar legat de tema adaptabilității tineretului de astăzi la ideologiile promovate – utopice, până la urmă, dar profund distrugătoare de suflet –, observ că dumneavoastră, ca teolog de înaltă ținută și profund cunoscător al teologiei, dincolo de cursurile academice, veniți constant către praxis. Pentru că, până la urmă, teologia fără fapte este moartă.
Este dureros astăzi să constatăm că, din nevoia identitară de a ne regăsi părinții fondatori, maximele lor, cuvintele lor moralizatoare și motivaționale – de la Carol I la Spiru Haret, care spunea că „așa cum arată școala astăzi, va arăta societatea de mâine” –, din ce în ce mai rar, spre deloc, mai găsim în societatea consumistă și secularizată oameni de ținuta teologică a domniei voastre.
Școala inițiată de părintele Vasile Gavrilă s-a extins foarte mult, iar tinerii de atunci au devenit formatorii de astăzi, în școli paradigmatice, exemplare pentru societate. Dacă ar fi să mă refer doar la Școala „Sfinții Trei Ierarhi” de la Iași: cu ani în urmă, împreună cu părinții călugări Teodor și Mihail, am participat la inaugurarea școlii Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Laboratoare moderne, profesori recrutați din mediul universitar bucureștean, de înaltă ținută academică și metodă didactică, microscoape – părea o școală de tip Oxford sau Cambridge. Ne-am așezat și noi în bănci și urmăream cursurile profesorilor.
La început, școala a stârnit controverse în societatea moldavă. Unii spuneau, în mod ridicol, că Biserica a făcut școală și călugării „îi vor transforma pe copii în călugări sau în preoți”, că îi vor „îndoctrina”. Au pornit primele clase de gimnaziu, apoi clasele mari, liceul, iar mai târziu toți absolvenții au avut promovabilitate maximă la universități, vorbitori de limbi străine, implicați în cercetare, teologi cu rădăcini solide.
L-am întrebat atunci pe profesor și pe mitropolit – temelia fusese pusă de Mitropolitul Daniel de astăzi – cum formează clasele: dacă sunt exclusiviști, selectivi, dacă se uită la inteligența copiilor, la IQ. Răspunsul a fost limpede: „Nu recrutăm copiii, recrutăm părinții. Din felul în care gândesc părinții ne dăm seama cum au fost educați copiii”.
Aceasta este una dintre școli. Iar Romeo Moșoiu, colegul nostru, fost consilier în domeniul educației, a spus atunci: „Așa ar trebui să arate școlile românești”. Da, dar paradigma trebuie luată de la Biserică, pentru că acolo este multă jertfă.
Sunt foarte mulți tineri formați astfel, care au realizat lucruri remarcabile – precum Virgiliu Vlăiescu și mulți alții –, care au dus mai departe ceea ce au primit de la părinții duhovnici, de la profesori, de la formatori. Și noi am avut o școală de teologie solidă, cu părintele academician Dumitru Popescu, care ne-a deschis orizonturi noi asupra profunzimii gândirii teologice. Dar teologia nu poate fi separată de praxis, de înfăptuire.
Tinerii de la Oașa, bunăoară, pe care i-am adus aici, la fel, provin din familii extraordinare. I-am întâlnit zilele trecute la târguri, la Târgul de Carte Gaudeamus. Sunt copii care vor duce mai departe această moștenire. Or, ceea ce lipsește astăzi societății românești și, în general, celei europene, este tocmai această componentă teologică.
Dacă aceste frământări teologice nu sunt asumate de copil încă din adolescență și nu sunt aprofundate la maturitate, apoi la senectute, el va deveni o persoană care își pune întrebări prea târziu și nu mai găsește răspunsuri. Această criză identitară este o adevărată tragedie; o vedem în societate la oameni care au făurit destine, dar și la oameni care au distrus vieți.
Sunt multe lucruri pe care le-aș spune, le-aș sublinia și aș ridica tonul, afirmând că, noi, în fața unei societăți secularizate, care aleargă după himere, fantasme și fantasmagorii, trebuie să contrapunem conștiință. Dacă în perioada comunistă s-a rezistat prin cultură, prin credință, prin sfinții închisorilor, cu pierderi de vieți, deportări și gulaguri, astăzi trebuie să contrapunem copii crescuți în Biserică, motivați, validați, încurajați, plecând de la ceea ce își propune familia creștină tradițională să facă prin conferințe, prin formare.
Virgiliu Vlăiescu, împreună cu colegii lui, colegii noștri de altădată, cei de la școala de la Solun sau de la Atena, astăzi la Târgoviște, profesori, sunt oameni de mare valoare în societate, discreți, care nu caută să apară „pe sticlă”. Cuvintele lor, profunde și consistente, nu sunt întotdeauna mediatizate sau viralizate, pentru că societatea de astăzi este una de consum. În loc să te uiți la Trinitate și să vezi acolo o adâncime de sens, cum mi s-a întâmplat mie săptămânile trecute, când o doamnă Jianu, cercetător, fascinată de genomul uman – temă de care sunteți foarte preocupat, domnule profesor Lemeni – explica faptul că pot exista gene „rebele” care, venind din linia părinților și a strămoșilor, pot recidiva și se pot manifesta sub forma unor boli grave, precum cancerul.
Când eram la serile și catehezele părintelui Galeriu și ale părintelui Nicolae Bordașiu, se vorbea despre vindecarea arborelui genealogic, nu într-o cheie protestantă, ci una profund ortodoxă. De ce să nu ne gândim și noi la moștenirea părinților? Noi suntem ceea ce suntem pentru că ne-am născut într-o anumită lume – e adevărat, cu asperitățile și greutățile ei –, dar am avut o educație bună. Ne gândim astăzi la părinții noștri și am vrea ca generațiilor care vin din urmă să le lăsăm idealuri, nu ideologii, nu nebuniile acestei lumi.
Așa cum spune Sfântul Apostol: „Nu vă potriviți veacului acestuia”. Noi trebuie, cum zice Apostolul, să nu stingem Duhul, să nu disprețuim prorociile, să ținem ceea ce este bine și să ne ferim de orice înfățișare a răului, pentru ca întreg trupul și sufletul nostru să se păzească fără de prihană la venirea Domnului nostru Iisus Hristos.
Legat de ceea ce a spus antevorbitorul nostru, domnul Silviu Dumitrescu, revin și accentuez, întăresc și subliniez, spunând cu glas înalt: Biserica încearcă să îi pregătească pe acești copii pentru un pragmatism necesar vremurilor de astăzi, de mâine, de poimâine, pentru viitor. Nu formăm teoreticieni. Am vorbit despre înfăptuire, despre praxis.
Așa cum spuneați și dumneavoastră, faptele bune, pe de o parte, ar trebui tăinuite – „să nu știe stânga ce face dreapta” –, dar, pe de altă parte, ele trebuie și mediatizate. Poate că, dacă am sta mai mult pe emisiunile Trinitas, care reflectă aceste realități, și mai puțin pe rețelele de socializare sau în dezbateri politice fără finalitate, am avea o imagine mai clară. Societatea modernă sau postmodernă din care facem parte se află într-o profundă derută identitară. Vedem acest lucru în discuțiile pe care le purtăm cu prietenii noștri, cu oameni de familie, cu factori de decizie, cu formatori. Chiar și la acest nivel există confuzii majore de abordare.
Ideologiile secolului XXI, promovate intens – de la teorii sociologice la influenceri și autori la modă, precum Yuval Noah Harari –, intră în contradicție cu valorile pe care le regăsim la Spiru Haret, Nicolae Iorga, interbelici, pașoptiști. Paleta este extrem de diversă, iar modul în care fiecare dintre noi se raportează la ea este diferit. Cuvântul greu al Mântuitorului – „N-am venit să aduc pace, ci sabie” – se regăsește astăzi atât în disputele din arena politică, cât și, mai ales, în concepțiile fiecăruia dintre noi.
Dumneavoastră îmi spuneți adesea că Biserica ar trebui să se ocupe de categoriile vulnerabile: copiii și bătrânii. Și eu vă răspund tot cu realități: există o criză vocațională, o criză a forței de muncă. Ceea ce spune Patriarhul este un concept, un motto pentru gândirea multora dintre noi, formatori, teoreticieni sau oameni ai faptei. Tânărul de astăzi este mai degrabă dispus la câștiguri facile și imediate decât la asumarea unei educații solide, a unei culturi temeinice, care să îl facă rezistent la ideologii și la progresismul despre care ați vorbit. Este o adevărată nebunie în societate. Trebuie să fii foarte bine ancorat în morală și în credință ca să reziști și să faci lucrurile temeinic.
Legat de premisele egale – care, știm bine, nu există –, de riscul de abandon școlar pe care îl vedem zilnic, observați că politicienii, sociologii, factorii educaționali nu mai găsesc răspunsuri. Societatea se schimbă foarte repede, uneori amețitor. Se caută soluții la sociologi, la autori celebri, la influenceri. Educația pleacă, însă, din familie. Așa cum ați primit dumneavoastră educația de la doamna doctor, mama dumneavoastră, doamna Fănica, așa încearcă și Biserica să facă astăzi.
Singura instituție care mai face ceva concret – și vă rog să urmăriți mai atent emisiunile Trinitas, inclusiv cele despre meșteșuguri – este Biserica. În fiecare parohie, în fiecare zonă a țării, în toate provinciile, prin meșteșuguri, artă, cultură, se promovează identitatea națională.
Legat de egalitatea de șanse, ne-am dori ca toți copiii să meargă la școală, să învețe o meserie și să aibă șansa de a cunoaște Occidentul, cu universitățile și disciplina lui. Cred că acei copii care au avut o educație bună în familie, ieșind puțin în Occident, vor vedea cum se fac lucrurile temeinic și se vor întoarce în țară fără a fi zăpăciți de ideologii și de alte excese, pentru a construi aici lucruri durabile.”
