În seara zilei de duminică, 22 martie 2026, în perioada Postului Paștelui, la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din incinta Spitalului Județean de Urgență Giurgiu a avut loc concertul spiritual „Rugăciunea, Lumina Sufletului”.
Evenimentul, dedicat alinării sufletești a bolnavilor și întăririi celor prezenți, s-a încheiat cu un cuvânt amplu al Preasfințitului Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, marcat de accente directe și profunde despre credință, suferință și autenticitatea vieții creștine.
„Cuvântul vindecă, mângâie și poartă har”
Ierarhul a vorbit despre rolul fundamental al cuvântului și al slujirii în spațiul suferinței:
„Terapia aceasta se face întâi cu cuvântul. (…) Dacă cuvântul n-ar fi purtător de har, el n-ar vindeca, el n-ar mângâia.”
În același timp, a subliniat complementaritatea dintre slujirea preotului și cea a medicului:
„Preotul, ca și medicul, au un rol cu totul și cu totul aparte.”
„De poți crede, se vindecă”
Pornind de la Evanghelia zilei, PS Ambrozie a insistat asupra rolului credinței ca factor decisiv în viața omului:
„De poți crede, toate sunt cu putință. (…) Aici este cheia înțelesului: de poți crede, se vindecă.”
Și a întărit această idee cu o formulare categorică:
„Tot ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu.”
Un avertisment dur: credință redusă la aparență
Cel mai puternic moment al cuvântării a fost critica directă la adresa formalismului religios:
„Dacă ne ia cineva la bani mărunți, să vadă ce înseamnă ortodoxia noastră, mulți se rezumă doar la mersul la biserică din Paști în Crăciun și la sărbătorile mari, uitându-ne prin calendar când se mai dezleagă la pește.”
Ierarhul a arătat că această abordare superficială este una dintre marile probleme ale societății contemporane.
„Cea mai mare înșelare este să crezi că le știi pe toate”
Într-o analiză mai amplă a omului contemporan, PS Ambrozie a identificat o problemă spirituală profundă:
„Omul contemporan nu mai citește (…) și crede că le știe pe toate. Asta este cea mai mare înșelare a vremurilor.”
Modele vii și credință lucrătoare
Discursul a fost completat de referințe la experiențe personale și la formarea duhovnicească autentică, dar și de aprecierea tinerilor implicați în concert.
În ansamblu, cuvântarea Episcopului Giurgiului a fost una de forță, în care muzica, teologia și realitatea socială s-au întâlnit într-un mesaj limpede: credința nu poate rămâne la nivel declarativ, ci trebuie trăită concret, zilnic.
ADEVARULBISERICII.RO a transcris cuvântul rostit de PS Ambrozie în seara zilei de duminică, 22 martie 2026, în binecuvântata perioadă a Postului Paștelui, la Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” din curtea Spitalului Judeţean de Urgenţă Giurgiu, unde a avut loc concertul spiritual „Rugăciunea, Lumina Sufletului”:
”Preacucernicul părinte Liviu Mihail ne-a făcut o mare bucurie fiecăruia dintre noi prin concertul acesta pe care l-au organizat la Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, de aici, din incinta spitalului din Giurgiu.
Eu, zilele trecute, am urmărit un interviu pe care părintele profesor Liviu Mihail Neacșu l-a dat și am văzut cât de frumos a prevestit, cumva, a anunțat, a vestit prin mass-media, prin intermediul rețelelor de socializare, apropiata organizare a acestui concert.
Văzând cât de frumos a vorbit despre rolul muzicii în terapiile sufletești, mai ales că ne aflăm într-un mediu spitalicesc, am fost foarte impresionat și am meditat la acele cuvinte care constituie pentru mine, astăzi, cumva, preludiul sau punctul de plecare în ceea ce, cu îngăduința dumneavoastră, vă voi spune și eu.
M-am uitat, în timpul concertului acestuia, și la icoanele care ne înconjoară și privirea mi-a căzut pe chipul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, care este față în față cu alți doctori fără de arginți, care sunt ocrotitorii mediilor spitalicești. Și m-am gândit mult la faptul că, într-un mediu ca acesta – în spitale, în azile, în orfelinate, în instituțiile de ocrotire socială, caritabile și așa mai departe, ale asociațiilor, fundațiilor, și, nu în ultimul rând, ale statului, cât mai sunt ele de protecție și de ocrotire socială – există, totuși, și acest abandon al bătrânilor, care ne-au dat viață, care ne-au crescut. Căminele care se închid încet-încet, pentru că nu mai avem grijă de cei care ne-au născut, ne-au dat viață, ne-au adus pe lume.
Mă gândeam la faptul că, în aceste medii deja amintite, succint, e adevărat, preotul, ca și medicul, au un rol cu totul și cu totul aparte.
Terapia aceasta se face întâi cu cuvântul. Părintele Dumitru Stăniloae, canonizat anul trecut, în Anul Centenar al Bisericii Ortodoxe Române, vorbea despre faptul că, virgulă, cuvântul este purtător de har. Oamenii înșiși sunt purtători de har, dar, dacă cuvântul n-ar fi purtător de har, el n-ar vindeca, el n-ar mângâia.
Există o terapie a cuvintelor, a vorbelor frumoase, a cuvintelor de consolare, a vorbelor bune, cum se spune în popor.
Nu uităm nicio clipă faptul că preotul este și purtător de har și transmite binecuvântare. Binecuvântarea pe care o dă preotul o dă în numele lui Hristos. Hristos îi dă această putere, Hristos i-a dat harul, prin succesiune apostolică neîntreruptă.
Deci puterea aceasta nu-i vine de la oameni, nu-i vine de la administrație, nici măcar de la episcop nu-i vine, pentru că harul se împărtășește. Harul este har preoțesc. Punct. El se împărtășește în treapta arhierească, în treapta preoțească și în treapta diaconală. Și fiecare dintre aceste trei slujiri ale lui Dumnezeu și ale oamenilor, în speță, are prerogativele sale, are puterea sa, dar harul vine de la Hristos, prin Apostoli, repet, și prin episcopi, până astăzi, neîntrerupt.
Alături de preoți, în aceste centre de ocrotire medicală, socială, filantropică, sunt medicii, sunt asistenții, asistentele medicale și toți cei care fac parte din acest aparat medical.
Dacă despre preoție spunem că este o artă a artelor și știința științelor, în raport cu medicina, Sfinții Părinți considerând că preoția este mai presus decât însăși medicina – sunt nuanțe aici de explicat – și medicii sunt mâinile milostive ale lui Dumnezeu care se întind către semeni.
Nu o să vă spun eu ceea ce dumneavoastră faceți deja, ca medici, ca asistenți și așa mai departe. O spun pentru cei care ne urmăresc prin intermediul rețelelor de socializare sau poate și pentru cei din spital. Vorbesc mai mult pentru ceilalți, nu pentru dumneavoastră, cei care sunteți în interiorul bisericii astăzi, la acest minunat concert.
Terapia se face cu cuvântul, se face cu dezlegarea și prin mâinile medicilor, ale corpului medical, indiferent de trepte, așa cum am vorbit de treptele clericale, vorbim și de trepte în medicină: ale asistenților, ale brancardierilor și așa mai departe.
Fiecare persoană din această structură medicală are rostul și vocația ei. Dacă în preoție vorbim de vocație reală, este bine că și în lumea medicală vorbim despre o vocație; nu este doar o meserie.
Au o surpriză cei care vin la școala de teologie: în anii aceia de cernere și de formare, ei își pot descoperi vocația. Deci aici, în mediul acesta, este o lucrare extraordinară.
Am învățat de la un kinetoterapeut ce înseamnă să pui mâna pe un om bolnav care a avut AVC, care nu mai răspunde la stimul extern. Are nevoie de atingere, de mângâiere, de îmbrățișare. Kinetoterapia, care este altceva decât masajul, are un rol important în cazul oamenilor care au blocaje, atât în rândul pacienților, cât și, de multe ori, în rândul fiecăruia dintre noi.
Astăzi, pe unde am slujit eu, le-am vorbit despre „Scara” Sfântului Ioan Scărarul. Vorbim de o carte veche de peste 1500 de ani, de mare valoare, una dintre marile cărți ale umanității, scrisă de un pustnic, un sihastru, în Muntele Sinai, unde Dumnezeu i-a dat Tablele Legii lui Moise. Acolo, Moise a descoperit taina rugului aprins, care ardea și nu se mistuia, prefigurând taina Fecioarei Maria.
Sfântul Ioan Scărarul a scris o carte de o profunzime extraordinară, izvorâtă din experiența lui de viață. Nu se știu foarte multe despre originea sa, dar, trăind în pustie, i s-au descoperit aceste adevăruri, pe care le-a așternut într-o lucrare care impresionează până astăzi. În Filocalie, în volumul 9, tradus de părintele Dumitru Stăniloae, această „Scară” este cuprinsă ca un adevărat manual duhovnicesc.
Sfântul Stăniloae spune că nu este destinată doar călugărilor, ci și mirenilor. Dacă vrei să-ți faci o radiografie a propriei vieți, fără RMN-uri, fără CT-uri, trebuie să te uiți la această carte.
Sigur că omul contemporan nu mai citește atât de mult, pentru că are impresia că le știe pe toate. Aceasta este una dintre cele mai mari înșelări ale vremurilor.
Evanghelia de astăzi, în care se vorbește despre un fiu bolnav, chinuit de un duh puternic, care cădea adeseori în foc și în apă – căderi care sunt metafore pentru păcate mai mari sau mai mici.
Tatăl îi spune: „Doamne, vindecă-l pe fiul meu, că pătimește cumplit.”
Și Mântuitorul spune un cuvânt-cheie, în care se regăsesc mulți: „De poți crede, toate sunt cu putință.” Este posibilă vindecarea.
Și el s-a gândit ce înseamnă această putință de a crede. Aici este cheia înțelesului: de poți crede, se vindecă.
Întotdeauna preotul, ca unul care este medic fără de arginți, spune: să ai credință că te vei vindeca. Sunt atâtea dovezi, mijlocirile sfinților – ale Sfântului Nectarie, ale Sfântului Efrem cel Nou, ale Sfântului Luca al Crimeii și ale doctorilor fără de arginți.
Această credință, această convingere despre care s-a cântat atât de frumos prin pricesnele de astăzi, credința aceasta mută munții din loc.
Există o apoftegmă în cărțile vechi ale Părinților din pustia Nitriei, în care se spune că, dacă veți avea credință cât un bob de muștar, vei spune muntelui acestuia: „Mută-te și aruncă-te în mare.”
Și muntele a început să se prăvale la vale, iar ucenicii au rămas consternați, au rămas șocați. Și le-a spus: „Nu cu tine vorbesc”, i-a spus muntelui, „ci cu acești ucenici ai mei.”
De multe ori, în lumea medicală, vedem că Dumnezeu lucrează realmente lucruri care, din punct de vedere uman, sunt imposibile. Tot ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu. De aceea, credința este, cred, cel mai important lucru. „Dacă poți crede…”
De multe ori, în viața noastră, credem și nu credem. Ce este credința? Ce este adevărata credință? Ce înseamnă să ai duh de credință ortodox? Să fii mărturisitor?
Pentru că, dacă ne ia cineva la bani mărunți, să vadă ce înseamnă ortodoxia noastră, mulți se rezumă doar la mersul la biserică din Paști în Crăciun și la sărbătorile mari, uitându-ne prin calendar când se mai dezleagă la pește.
În anii studenției mele, la București, veneau la Aula mare a Facultății de Drept părinți din Sfântul Munte. Era atunci un duh aparte, o evlavie, un „vibe”, cum spun tinerii de astăzi. Veneau la conferințe și îl ascultam pe Hristos Yannaras, din Grecia, filosof de la Atena, care ne purta prin curentele filosofice și ne provoca intelectual profund.
Apoi venea câte un părinte din Sfântul Munte Athos și ne vorbea despre Filocalie sau veneau călugări deosebiți, mulți dintre ei mutați astăzi în țara de dincolo de veac, cum spunea Nichifor Crainic.
Și aceștia făceau ca o sală întreagă de studenți să vibreze. Îmi amintesc de părintele Teofil Părăian, de la Sâmbăta de Sus. Eram cu toții atinși de har, de emoție sfântă. Simțeam că se deblochează ceva înăuntrul nostru.
Așa cum, poate, s-a întâmplat și în această seară, când Elisabeta a cântat aici. Mă uitam câtă bucurie aveți când îi vedeți pe copiii aceștia, precum Iustina, care a cântat atât de frumos, sau Carla.
Este un privilegiu pentru giurgiuveni că avem o școală de muzică ce poartă numele regretatului Victor Karpis și că au existat profesori mari, care au format generații.
Am fost recent acolo, în fostul sediu de bancă, unde s-a creat un centru pentru copii și tineri. În spatele clădirii, pe strada Vasile Alecsandri, se află casa familiei regretatului profesor Victor Karpis, despre care am auzit vorbindu-se cu respect.
I-ați văzut cântând aici, pe părintele Eusebiu Velica, pe părintele Cristian Alexandru. Ei sunt rodul școlii teologice de aici, de la Giurgiu, iar copiii aceștia au învățat carte serioasă, într-o disciplină adevărată.
Mulți copii spuneau: „Părintele nu este doar diriginte, este părintele profesor”. Astăzi vedem cum vă mândriți cu ei, pentru că au crescut frumos și au devenit, la rândul lor, părinți. Stăpânesc nu doar cuvântul, ci și muzica și ne-au adus emoții foarte mari.
Spunea Sfântul Ioan Scărarul că plânsul pentru Dumnezeu, regretul pentru păcate, conștientizarea greșelilor este un plâns aducător de bucurie, de eliberare.
Părintele a făcut aici un lucru extraordinar. Vine dintr-o școală teologică bună. Chiar dacă cea de la Pitești este relativ nouă, acolo au existat profesori foarte mari, formați, la rândul lor, de mari personalități academice. La aceste modele ne raportăm și astăzi.
În lumea de astăzi, lucrurile sunt așa cum sunt. Noi suntem ceea ce suntem datorită părinților noștri, mentorilor noștri, celor care ne-au format.
Avem aici oameni care au crescut frumos, care au primit o educație solidă.
Ați avut la Giurgiu o școală foarte bună de muzică. Ați avut profesori precum Iulian Dumitru, care au format generații. Ne bucurăm când îi vedem astăzi, pentru că îi cunoaștem de când erau copii. Noi suntem, acum, cei din umbră. Ei au crescut și duc mai departe această lucrare.
Și ce să mai spunem despre arhidiaconul care ne-a cântat astăzi sau despre părintele Alexandru Chiriac, pe care îl urmăream la operă și la operetă.
Căsătoria este o stare de jertfă și, atunci când iubești pe cineva cu adevărat, ești slujitorul lui. Îl înțelegi, îl sprijini. Trebuie să-i înțelegi și tăcerile, după cum îi înțelegi și ieșirile. Nu mai sunt efective de gen, fie că este vorba de femeie sau de bărbat.
Mă uit la acești copii din seminar, pe care îi căsătoresc, îi cunun, le plătesc creditele și, dintr-odată, îi vezi cum cresc frumos, se maturizează, au copii foarte frumoși. Uite cum este Iustina Neacșu astăzi, care a cântat atât de frumos. Carla, tu ești vedeta Giurgiului, te știe toată lumea. Suntem onorați de prezența ta aici. Ești și frumoasă, și deșteaptă. Trăiești toate cântecele tale. Nu mai trebuie să spunem că diplomele tale confirmă faptul că ai un viitor mare, chiar internațional.
Aici, lângă Carla, este o tânără domnișoară, o tânără domniță, oltencuță, care ne-a impresionat printr-o stăpânire de sine extraordinară. A impresionat jurați cu nume și cu portofoliu, cu experiență. Și când te-am văzut astăzi, am zis: nu, nu e ea aici, n-a venit olteanca. Ai o așezare și o liniște care transpar și pe care ni le-ai împărtășit și nouă astăzi.
Știți cum a făcut părintele Liviu Neacșu cu noi astăzi? Cum a făcut Sfântul Ioan Scărarul cu ucenicii: le-a dat, pentru „dinții lor de lapte”, anumite lucruri care, pentru noi astăzi, sunt greu de atins, aproape atemporale. Dacă ar fi fost falsuri sau lucruri făcute artificial, nu ar fi dăinuit 1500 de ani, ca să fie una dintre cele mai mari cărți ale lumii.
Volumul 9 din Filocalie – „Scara” Sfântului Ioan Scărarul. Înainte să mergeți la duhovnic, citiți acolo și o să vedeți ce bucurie.
În lumea de astăzi, noi avem nevoie de refugii și, într-un fel, trebuie să rezistăm prin credință, așa cum altădată sfinții închisorilor au încercat să reziste prin cultură.
Iată Maica Domnului cum ne acoperă cu Sfântul Său acoperământ. Femeile sfinte ale Noului Testament. Am adus o serie de icoane frumoase. Vedeți că între femeile sfinte am luat și una din Statele Unite. Am văzut că mai sunt aici locuri și pentru doamnele din biserică, cele care rabdă cu stoicism în căsnicie și cresc copiii.
Mă gândeam că, de 1 Martie, le-am dat niște mărțișoare inedite, făcute din cocon de mătase, pictate frumos. M-au dus cu gândul la sânul lui Avraam, din scena Judecății de Apoi, unde sunt reprezentate sufletele.
Știți cum sunt reprezentate acele suflete? Exact cum erau copiii la țară, când îi înfășura mama, să crească drept. Stăteau ca niște coconi, nemișcați, dar creșteau frumos și sănătos. Așa sunt reprezentate și sufletele.
M-am uitat și la această cizelură, făcută în mănăstiri, de exemplu la Mănăstirea Pasărea. Este o ferecătură cizelată. Dacă ați vedea cum maicile, fete tinere, care au intrat în mănăstire și s-au format acolo, au lucrat aceste icoane… Ele sunt imaginea unui suflet cizelat.
Dacă ai un duhovnic bun, un mentor care să te ajute să te cunoști pe tine însuți – acel dicton grecesc „cunoaște-te pe tine însuți” –, atunci poți înțelege lucrurile în profunzime. Nu poți face aceasta fără un părinte duhovnicesc.
Preotul are puterea Duhului Sfânt, te ascultă, te mângâie, te mustră și te ajută să înțelegi lucruri care țin de viața lăuntrică.
Când i-am văzut pe copiii de astăzi și pe domnișoarele care au cântat, am avut sentimentul că au coborât îngerii din cer.
Aici, sub boltă, este un candelabru special, numit „horos”, ca în Sfântul Munte Athos. Când se cântă anumite imnuri, acesta se mișcă și simbolizează dansul îngerilor, cântarea lor.
Să-i mulțumim părintelui Liviu că ne-a adus împreună.
Elisabeta, uite aici un cadou pentru tine, o cruciuliță, să ți-o pună mama la mână. Carla, și pentru tine un dar frumos, așa cum ești și tu.
Ana Nuță, știi ce am remarcat? N-ai bijuterii, n-ai cercei, n-ai nimic – o simplitate frumoasă. Pentru tine, o metanie. Dumnezeu să te ajute. Cânți cu sufletul.
Slavă Domnului pentru toate.
Și sigur, arhidiaconul… Vino încoace! S-a vorbit despre fondatorii Tronos, despre Pavel Blaj, Cristian Alexandru, dar despre Corala Armonia de la Constanța și despre Iulian Dumitru nu s-a spus nimic.
Părintelui cred că i-ar sta bine și cu o cruce frumoasă, de aici, de la Giurgiu.
Pentru părintele, la parohie. Aici avem în două cutii. Măicuțele, o să ne ajutați. Sunt toate icoanele sfinților canonizați și acolo le aveți cadou. Țineți-vă bine de ele. Nu-i o surpriză. Și acolo mai aveți o cutie, părinte. Vă felicităm.
Bine, oameni buni, să fiți sănătoși. Doamne ajută și să aveți o sărbătoare a Bunei Vestiri cu bucurie în familiile dumneavoastră.”
