Episcopul Macarie a ținut o predică „Cum ne întrarmăm întru pocăință cu rugăciunea pentru a ne izbăvi de anxietate, angoase și atacuri de panică?”, după pericopa evanghelică în Duminica după Botezul Domnului, în Paraclisul Centrului Episcopal din Stockholm
”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, preaiubiții mei, în pericopa evanghelică după Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, care se citește în Duminica după Botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vedem cum proorocul Ioan a fost întemnițat, iar Mântuitorul Iisus Hristos a părăsit Nazaretul și S-a așezat în orașul Capernaum, orașul ucenicilor Săi, frații Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu, și Simon Petru și Andrei.
Aici și-a stabilit reședința, centrul întregii Sale activități, în acest oraș de pe țărmul nordic al Mării Galileii, ca să se împlinească iarăși profeția lui Isaia, pe care o amintește Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, cel care s-a adresat în mod deosebit iudeilor, care cunoșteau profețiile. Și S-a așezat Domnul, așa cum a vestit profetul Isaia, în pământurile lui Neftalim și Zabulon, în Galileea Neamurilor.
Așadar, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la fel ca și Botezătorul, Înaintemergătorul și prietenul său Ioan, și-a început activitatea mântuitoare, căci pocăința este firul roșu care străbate întreaga Scriptură. Ne pocăim ca să dobândim mila și ajutorul lui Dumnezeu.
Dar noi nu ne temem de Dumnezeu așa cum însuși Cuviosul Antonie cel Mare ne spune într-o apoftegmă, că el nu se mai teme de Dumnezeu fiindcă Îl iubește, iar iubirea îndepărtează frica, iubirea scoate afară frica, iubirea alungă frica.
Așadar, iată, Îl iubim pe Dumnezeu și nu ne temem de El, fiindcă nu îngăduim să Îl supărăm cu păcatele noastre cele grele, iar când păcătuim, ne ridicăm, frate și soră.
Și în Vechiul Testament, proorocul David rămâne ca model de pocăință. Toți proorocii i-au îndemnat pe contemporanii lor și ne-au lăsat scrierile profetice.
În Cartea a doua a Regilor, în capitolele 11 și 12 din dumnezeiasca Scriptură, vedem pocăința profetului și împăratului David, care a comis un dublu păcat: adulterul și omuciderea. Ce s-a întâmplat? El se afla pe terasa palatului său regal și a văzut în vecinătate o femeie foarte frumoasă care se îmbăia și i-a întrebat pe apropiați: „Cine este această femeie?”. Și a aflat că era soția celui mai fidel general al său, Urie Heteul.
Și s-a aprins față de această femeie de patima desfrânării, a chemat-o în odaia sa și s-a culcat cu ea. Iar femeia era în luna favorabilă conceperii și a rămas însărcinată. L-a înștiințat pe proorocul David că este însărcinată și poartă în pântece copilul său.
Proorocul David, aflând că Urie este în război, l-a chemat și a încercat să transfere paternitatea copilului asupra generalului său. Urie Heteul, însă, era atât de credincios, încât i-a spus: „Nu pot să merg acasă și să mă împreunez cu soția mea, de vreme ce camarazii mei sunt în război. Eu trebuie să stau lângă împăratul meu și să-l slujesc.”
Atunci, împăratul David a poruncit celor din bătălie să-l pună pe generalul său Urie în prima linie, iar în momentul în care oastea vrăjmașă urma să se apropie de ei, să meargă în spatele lui și să-l părăsească, ca să fie rănit și ucis. Și așa s-a întâmplat.
După zilele de doliu, împăratul David a luat-o pe soția lui Urie Heteul, care se numea Batșeba, și i-a devenit soție, între multele soții pe care le avea la palatul regal, așa cum era în vechime.
Dumnezeu, ni se spune în Sfânta Scriptură, s-a mâhnit de această nelegiuire pe care a săvârșit-o slujitorul Său și l-a trimis pe profetul Natan la împărat, iar acesta s-a înfățișat înaintea sa și i-a spus:
”Iată, într-o cetate sunt doi oameni: un om sărac și un om bogat. Omul bogat avea foarte multe turme și cirezi, iar omul sărac a cumpărat o mielușea pe care a crescut-o laolaltă cu copilașii săi. I-a oferit din pâinea cu care își hrănea copiii, i-a dat din laptele pe care îl dădea copiilor săi și o încălzea la sânul său neîncetat, simțind-o ca pe o fiică a sa.
La un moment dat, a venit un oaspete la acest om bogat, iar acesta nu s-a îndurat să meargă la turmele și cirezile sale, ci a mers la casa acestui sărac, i-a luat mielușeaua, a sacrificat-o și a oferit-o la masa oaspetelui său”.
Regele David s-a înfuriat și s-a tulburat, spunând: „Viu este Domnul, acest om este vinovat de moarte și va plăti de șapte ori pentru această mielușea pe care a sacrificat-o!”
Atunci, profetul i-a spus: „Tu ești omul acesta! Iată ce spune Dumnezeu: Te-am uns rege, iar tu i-ai luat soția celui mai credincios general al tău, Urie Heteul, iar apoi l-ai ucis. Pentru această nelegiuire, iată, sabia nu se va îndepărta din casa ta!”
Profetul a mustrat, iar împăratul David nu s-a justificat, ci a căzut în genunchi cu lacrimi de pocăință și a spus: „Am păcătuit înaintea lui Dumnezeu!”
A sfâșiat hainele de pe el, s-a îmbrăcat în sac, și-a presărat pe creștet cenușă și, zile la rând, a plâns acest dublu păcat al adulterului și al omuciderii.
Dumnezeu i-a primit pocăința și i-a spus: „Nu vei muri tu, ci va muri copilul care s-a născut din adulter.” Acest copil, care era rodul păcatului, s-a îmbolnăvit și a murit.
Prorocul și împăratul David a compus atunci acest Psalm al pocăinței, Psalmul 50, pe care și noi îl rostim neîncetat în rugăciunile noastre personale și în rugăciunile de obște ale Bisericii. Vă îndemn, frate și soră, să rostiți și voi neîncetat acest psalm al pocăinței: „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea…”
Toate aceste stihuri ale pocăinței sunt o mărturisire sinceră de căință, fiindcă toți ne plângem păcatele. Așa cum vă spun mereu, suntem adevărați atunci când ne plângem păcatele cu plâns de pocăință.
Vă spuneam la sărbătoarea Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul să rostiți pe fiecare boabă, pe fiecare nod, rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse, miluiește-mă” sau, mai extins, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” sau „miluiește-mă pe mine, păcătoasa”. Fiindcă toate aceste boabe, toate aceste noduri, sunt gloanțe împotriva vrăjmașilor mântuirii. Prin aceste gloanțe îi secerăm, îi ciuruim, îi țintim și ieșim la liman, neînvăluiți de ispite, din toate gândurile rele, din angoase, din anxietăți.
Iată, suntem cuprinși de atacurile de panică de foarte multe ori. Să-L chemăm pe Domnul în ajutor! Atunci când ne reconectăm la Hristos, care este curajul nostru, ieșim la liman.
Suntem cuprinși de atacurile de panică de foarte multe ori. Să-L chemăm pe Domnul în ajutor. Atunci când ne reconectăm la Hristos, care este curajul nostru, ieșim la liman, frate și soră. Este ca și cum am merge pe un drum primejdios de munte. Nu ne uităm în prăpastie sau la stâncile care se profilează, fiindcă amețim, ci privim în sus, către pisc, acolo unde trebuie să ajungem. Ținta noastră este Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
De aceea, pentru a ne izbăvi de fricile care ne cuprind, de angoase, de anxietăți și de aceste atacuri de panică, trebuie să privim neîncetat la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este curajul nostru. Să avem fixată, așadar, privirea lăuntrică spre Hristos, așa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei.
Așadar, preaiubiții mei, să nu ne descurajăm, ci să înmulțim rugăciunea, pe de o parte, Rugăciunea lui Iisus, pe de alta, Psalmul 50, pe care, iată, l-a compus împăratul și profetul David atunci când L-a mâhnit pe Domnul, pe care L-a iubit și pe care nu L-a mai supărat cu păcatele sale, ci acest dublu păcat al adulterului și al omuciderii l-a plâns cu lacrimi de pocăință în întreaga sa viață și a compus și ceilalți psalmi de pocăință și de laudă. Însă, Psalmul cel mai folosit de noi, creștinii, este Psalmul 50. Rostiți-l neîncetat!
Vă binecuvântez pe toți, preaiubiții mei! Vă cuprind în îmbrățișarea rugăciunii și mă bucur că, în aceste zile ale Bobotezei, am trecut pe la frățiile voastre. Secerișul este mult, sunt tot mai mulți lucrători, iar aici, în episcopia noastră a Europei de Nord, i-am trimis pe frații preoți să vă cerceteze și să vă sfințească cu aghiasma mare.
Fiindcă, așa cum spunea un copilaș, „aghiasma este cel mai puternic detergent”. Într-adevăr, leacul nemuririi este Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Ne cuminecăm neîncetat la Dumnezeiasca Liturghie, însă avem, iată, și aghiasma cu care ne curățim și lăuntric, și în afară.
Așa cum spunea copilașul, aghiasma este cel mai puternic detergent, curățește totul.
Așadar, ne curățim lăuntric, ne curățim și în afară și dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate darurile pe care ni le dăruiește.
Să nu uităm, așa cum ne spun Sfinții Părinți ai Bisericii, frate și soră, că păcatul urâțește, iar harul ne face frumoși. Așadar, să fim frumoși în Hristos!
Mă bucur că am trecut pe la casele voastre. Eu, în mod deosebit, am ajuns la cei bolnavi, tineri și bătrâni deopotrivă, și la cei la care frații preoți nu reușesc să ajungă.
Fiindcă, așa cum s-a întâmplat de Sfintele Paști, de mai multe ori, în ținuturile arctice, dincolo de Cercul Polar, unde am ajuns eu de Paști, fiindcă frații preoți trebuiau să fie aici, în comunitățile încredințate spre păstorire, am mers eu, ca episcop pelerin, și i-am cercetat pe frații noștri și pe surorile noastre. Le-am adus și lor bucuria Învierii și am cântat de Sfintele Paști „Hristos a înviat!” pe zăpadă și ger, însă toți ghețarii lăuntrici s-au topit și noi am împărtășit tuturor bucuria Învierii.
Așadar, vă binecuvântez pe toți, și acum, și neîncetat! Să avem inima sus și ochii țintă la Iisus.”
